Emilian Galaicu-Păun

Trecute, festivităţile consacrate Centenarului – şi deja se zăreşte, la orizont, perspectiva preluării de către România a preşedinţiei rotative a Uniunii Europene, pe 1 ianuarie 2019. Nu voi evoca aspectul politic al momentului istoric – o vor face politologii, cu un plus de competenţă –; ţin însă să readuc în discuţie figura Ecaterinei/Cocuţa Conachi-Vogoride (1828 – 1870), numită de contemporani Ioana d’Arc a României, cea care făcea posibilă „mica Unire” de la 1859.

Fiică a logofătului Costachi Conachi (1778 – 1849) şi a Smarandei (Zulnia) Negri din Brânzeni, recăsătorită Conachi, Cocuţa vede lumina zilei pe 17 august 1828, iar la 16 ani este măritată cu Nicolae Vogoride, fiul fostului guvernator al insulei Samos din Marea Egee care, după cum mărturisesc contemporanii, „nu s-a prea istovit cu cetitul cărţilor”. Or, atunci când Sublima Poartă îl investea, în 1857, pe Nicolae Vogoride în funcţia de caimacan, „la pachet” i s-a promis şi tronul Moldovei, cu condiţia să zădărnicească unirea celor două principate. De unde să ştie bietul om că are o nevastă… unionistă?! Aceasta reacţionează hotărât la numirea lui N. Cantacuzino la Justiţie şi a lui Costin Catargiu ca ministru de Interne, făcând „scene foarte urâte şi adusese caii de poştă, pentru a pleca la ţară” (Constantin Hurmuzache). Stabilită la moşia sa din Ţigăneşti îi scrie soţului: „Ai venit în ţară lipit pământului, n-ai altă avere decât zestre ce ţi-am adus-o eu, fata lui Conachi. Îţi iert risipirea ce-ai făcut-o din averea mea, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devină şi a dumitale. Cum nu ai altă avere decât a mea, aş putea printr-un divorţ să te las din nou pe paiele de pe care te-am ridicat. Vezi dacă-ţi place mai bine această perspectivă, promisiunilor pe care ţi le fac turcii”. Bărbatul n-o ia în seamă, ceea ce-i va fi fatal. Dar să nu anticipăm evenimentele.

Pe 19 iulie 1857 au loc alegerile pentru Divanul ad-hoc, iar rezultatul este defavorabil taberei unioniste, şi asta deoarece caimacanul Nicolae Vogoride a făcut tot ce-i stătea în puteri spre a ajunge el însuşi domn al Moldovei. Altfel spus, a falsificat alegerile! Se vorbea că ar fi purtat mereu asupra-i un pachet, pe care-l încuia peste noapte într-un seif, iar cheia o ţinea sub pernă. Jignită în aspiraţiile ei patriotice, Cocuţa reuşeşte să-i subtilizeze cheia, şi astfel pune mâna pe corespondenţa soţului. Surpriză de proporţii: dă peste 14 scrisori diplomatice venite de la Sublima Poartă şi de la Secretariatul Ambasadei Turciei din Londra. Într-una se spunea clar: „Poarta doreşte ca Luminăţia ta să lucreze cu energie contra Unirii, dar să lucreze fără vuiet, şi mai ales, să nu arate că primeşte asemenea instrucţiuni de la Poartă”, alta îl felicita pentru că „n-ai acordat libertatea presei pe care nişte moldoveni nesocotiţi caută a o întrebuinţa pentru ca poporul să se pronunţe în favoarea Unirii” – într-un cuvânt, „Aici se aflau dovezi clare privind amestecul Porţii în falsificarea alegerilor din Moldova menite să formeze Divanurile ad-hoc” (Mihai Dimitrie Sturdza). Mai departe, gestul Cocuţei de a le face publice intră în istorie, redirecţionându-i cursul – citim în Enciclopedia României, lucrare monumentală din 1938 coordonată de Dimitrie Gusti (colaboratori: Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Rădulescu Motru, Mircea Vulcănescu ş.a.): „Cocuţa a reuşit, prin violarea corespondenţei dintre trimisul Porţii şi demnitarii constantinopolitani, să descopere şi să invalideze complotul pregătit cu sprijinul Imperiului Habsburgic, prin care partida unionistă trebuia să piardă alegerile din Moldova”. Drept urmare, scrisorile originale rămâneau la Comitetul Electoral din Iaşi, iar copiile legalizate au fost trimise la Bruxelles, la Comisia Mixtă din Bucureşti şi la cele patru ambasade prietene. (Mai târziu, le-a publicat Mihail Kogălniceanu, sub titlul „Estract de scrisori secrete trimise caimacanului Moldovei de către deosebite feţe politice”.)

Cum dovezile nu puteau fi contestate, s-a impus repetarea testului electoral, sub stricta supraveghere a Puterilor Garante. La 24 august 1857, Ali Paşa trimitea lui Nicolae Vogoride ordinul privind anularea alegerilor, revizuirea listelor electorale şi organizarea unui nou scrutin. Desfăşurate pe 22 septembrie 1857, noile alegeri sunt cât se poate de concludente – unioniştii au câştig de cauză, iar aleşii sunt sărbătoriţi „cu muzică militară. Pe uliţe, oraşul era luminat ca ziua”. În felul acesta se netezea drumul pentru bătăliile din 5 şi 24 ianuarie 1859, iar Constantin Gane surprinde exact momentul istoric: „Dacă nu ar fi existat antiunioniştii, nu am fi cunoscut bărbăţia şi curajul unioniştilor. De n-ar fi fost Vogoride, nu am fi avut o Cocuţa”, după care ţine să pună toate punctele pe i: „Din filele letopiseţelor, se pot desprinde doar trei icoane de femei: Elisabeta Movilă, Cocuţa Conachi-Vogoride şi Regina Maria”.

(Mă opresc aici, deşi destinul Cocuţei s-a desfăşurat, nu mai puţin spectaculos, şi după despărţirea sa de Nicolae Vogoride – dar asta-i deja o altă poveste, întreruptă brusc la Genova, pe 22 februarie 1870, la doar două săptămâni de la naşterea ultimul său copil. Pe patul de moarte a cerut să fie înhumată la moşia din Ţigăneşti, alături de părinţi. Celor interesaţi le recomand studiul dlui Vasile Ghica, Ecaterina/Cocuţa Conachi-Vogoride (Ioana d’Arc a României). 1828 – 1870, Editura Studis, Iaşi, 2018.)

* * * * * * *

A trecut peste un secol jumătate de atunci, iar Unirea – de data aceasta în spirit (şi literă, se-nţelege) – tot de la femei începe. Tocmai a fost făcută publică lista scurtă a Premiilor Sofia Nădejde pentru Literatura scrisă de femei, ediţia întâi, iar printre autoarele numite se regăsesc şi două scriitoare din Basarabia, Tatiana Ţîbuleac, cu romanul Grădina de sticlă, Cartier, 2018 – la categoria Proză, şi Emanuela Iurkin, cu romanul Câinele de bronz, Cartier, 2018 – la categoria Debut/Proză. Alături de Gabriela Adameşteanu, Ioana Nicolaie, Marta Petreu ş,a., ele fac – nici mai mult, nici mai puţin – literatura română dodoloaţă!

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Se cunoaşte după cetele de artişti mobilizate de cutare sau cutare partid să dea spectacole gratuite (pâinea, sub formă de paste făinoase, sticle de ulei sau pachete cu orez & hrişcă, va veni mai târziu!) că toamna electorală şi-a intrat în drepturi – şi suntem abia la început. O mobilizare în ambele sensuri – artiştii moldoveni (Anastasia Lazariuc, Tudor Ţopa ş.a.) pleacă „la Italia”, să-i convingă pe conaţionalii noştri stabiliţi la Veneţia sau Verona să voteze Partidul ŞOR, iar artiştii italieni (reciclaţii Richi et Poveri) & români (Fuego) sunt desantaţi într-un centru raional de la noi, oraşul Nisporeni, să coloreze cenuşiul cotidian al bieţilor pământeni ai liderului PD în albastru de[mocrat] trandafir. Uimitor, cum eternul „Panem et circenses” funcţionează în toate timpurile, îndeosebi în societăţile ajunse la sapă de lemn. Că tocmai atunci mâna forte, care îi „miluieşte” pe [sărm]oameni, în realitate îi strânge de gât, puţină lume îşi dă seama – şi chiar dacă realizează mişmaşul, tot îi găseşte o scuză: „Aista [cel cu datul de mână – n.n.] fură, da’ şi face!”

Nu voi da vina pe artişti, chiar dacă din minimă solidaritate profesională ar fi trebuit să-i întindă o mână de ajutor lui Paşa Parfeni, cântăreţul scos din cărţi după ce apăruse pe scenă cu un tricou inscripţionat „# Jos Plaha”; cu puţin efort, am putea aminti zeci de nume ce şi-au pus harul în slujba agrarienilor, apoi a comuniştilor, ca să nu mai vorbim de „partida naţională” (ghilimele îşi au, aici, rostul lor) – de ce n-ar cânta acum pentru democraţi?! Societatea a făcut totul ca să-i coboare de pe postamentul de „conştiinţe ale naţiunii” (Nicolae Sulac, Serghei Lunchevici, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici chiar au fost asemenea conştiinţe!), spre a le arăta locul – de „lăutari” de pe la mesele celor îndestulaţi. Dar ce să vorbim de artişti aparte, când uniunile de creaţie s-au „aşternut” sub cutare sau cutare preşedinte/premier?! (Nu-mi iese din cap Gala premiilor USM, când anumiţi miniştri din actualul cabinet – şi, nota bene: NU ministra Culturii!!! – le înmânau laureaţilor premiile pentru cea mai bună carte de poezie sau cel mai bun roman; la fel, şi Gala premiilor UNITEM, cu lideri de partid ieşind pe scena Teatrului Naţional spre a le strânge mâna celui mai bun actor, regizor, costumier etc.) Şi n-a ajuns oare Premiul Naţional să fie acordat pe criterii politice – şi nici măcar unor artişti de primă mână din tabăra puterii, ci unor trepăduşi de duzină, trecuţi cu arme şi bagaje la noul stăpân?!

Scurt pe doi, fabula Greierul şi furnica se-ntoarce iată într-un adevărat manifest artistic al cetelor de „greieri” chemate să facă campanie electorală celui cu dare de mână (de unde-şi ia mâna această dare?, iată întrebarea!) – frică mi-i să ne se transforme în lăcuste, tot bântuind de pe-o scenă pe alta (fiecare, echivalentă a zeci de hectare de pământ, atât că acestea din urmă nu „rodesc” la fel de des/mult). Cât despre furnică – acum mare ahotnică de petreceri –, mă întreb dacă se trage din biata muncitoare ce-l lua la rost pe nu mai puţin sărmanul artist din fabula lui Alexandru Donici: „– Ai cântat? Îmi pare bine./ Acum joacă, dacă poţi,/ Iar la vară fă ca mine”.