Emilian Galaicu-Păun

Ierte-mi-se terminologia sportivă din titlu, explicabilă în anul campionatului mondial la fotbal, cu aplicare la un teren atât de greu de prins într-o singură formulă şi ale cărui reguli se schimbă mereu cum este literatură – la urma urmei, tocmai s-au jucat calificările pentru primăvara 2019 ale Ligii Campionilor. Tur-retur, în grupe.

La fel şi în literatură, tur-retur. Sau, dacă vreţi, antume-postume. Cu singura deosebire majoră că eşti în competiţie cu tine însuţi, chit că nici rivalităţile lirice dintre artiştii aparţinând aceleiaşi generaţii/şcoli/grupări etc., etc. nu sunt excluse. Aproape că nu există generaţie – şi mă limitez doar la poezia română – în care să nu se dueleze, sub alt nume, de pe platformele altor poetici, „Eminescu” şi „Macedonski”. Şi nu întotdeauna cel care iese învingător în timpul vieţii are de partea sa şi postumitatea.

An de an, pe 31 martie, apoi pe 13 decembrie (atenţie la simetria „în oglindă” a cifrelor), toată suflarea creatoare din România sărbătoreşte ziua de naştere a lui Nichita Stănescu (1933-1983) – după Nicolae Labiş, probabil mitul literar cel mai în vogă, şi în tot cazul Nr. 10 for ever al Naţionalei de Poezie. Cum e şi firesc, în aceste zile tonul comunicărilor este mai degrabă unul encomiastic; criticii nu discută, ci oficiază – pe post de Mare Preot fiind acad. Eugen Simion, prietenul dintotdeauna al poetului, secondat de acad. Mihai Cimpoi, Alex Ştefănescu ş.a. Timp de o zi sau două, pe durata Festivalului Internaţional „Nichita Stănescu”, oraşul Ploieşti devine Mecca culturii româneşti, cu invitaţi (în mare parte, aceiaşi – de la an la an, ca şi cum şi-au luat abonament pe-un deceniu) pe post de pelerini. După care viaţa literară revine la „Medina” noastră naţională de pe Dâmboviţa, iar „divinul Nichita” este pus la păstrare, până la alt an.

Oricât s-ar osteni criticii, Nichita Stănescu nu mai e o prezenţă vie în poezia românească de ultimă oră, „ruptura” (sau, dacă doriţi – „despărţirea”) producându-se în deceniile şapte-opt, odată cu optzeciştii ce îmbrăţişau alte modele: Mircea Ivănescu şi, ceva mai timid, dar cu bătaie lungă, Virgil Mazilescu. Adevărat că-n timpul vieţii, „bătrânul Nichita” a dominat cât se poate de autoritar scena; postumitate îl pune însă mai degrabă la icoane, pentru închinăciune, lăsând loc unor poeţi pe care autorul Opere-lor imperfecte nici măcar nu şi-i închipuia pe post de rivali (pe lângă adevărata curte seniorială a admiratorilor săi, cercul închis al celor care beau cu „me. i.” sau cu „omul virgil” aducea a sectarism). Cât de exact surprinde Al. Cistelecan această ecuaţia: „Nichita Stănescu a devenit numaidecât şi – ceea ce e şi mai important – a rămas un mit (chiar şi în timpul contestaţiei optzeciste), în vreme ce Mircea Ivănescu nici n-a fost şi nici nu e mai mult decât o referinţă (ce-i drept, întotdeauna extrem de reverenţioasă) în cercuri iniţiate. (…) Mircea Ivănescu e un prestigiu (poate chiar cel mare) în cercul închis al literaturii, Nichita Stănescu e un prestigiu (şi chiar cel mare) în cercul ei deschis”. Q.e.d.

O răsturnare şi mai spectaculoasă are loc în raportul de forţe dintre Stănescu şi Mazilescu (1942-1984) – de unde primul avea în timpul vieţii nenumăraţi epigoni, imitatori, admiratori etc. ce-i mâncau din mână (cine şi-i mai aduce aminte?!), tot postumitatea lui Mazilescu se dovedeşte a fi mai mănoasă (Mariana Marin şi Ion Mureşan coboară direct din autorul lui guillaume poetul şi administratorul), practic fiecare generaţie redescoperindu-l şi asumându-şi-l. Cum se face că un „atacant” pur-sânge cum a fost Nichita a închis mai degrabă jocul, pe când un „fundaş” prin excelenţă cum a fost Virgil continuă să marcheze şi astăzi – iată unul dintre marile mistere ale poeziei.

Ceea ce înseamnă că în postumitate este exact ca la fotbal – nu atacanţii (serviţi în timpul meciului/vieţii şi care nu au avut ochi decât pentru poarta adversarului), ci fundaşii (care văd tot terenul) ajung, în cele din urmă, mari antrenori.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Culoarea galbenă în care s-a îmbrăcat Franţa în ultimele câteva săptămâni nu vine de la toamnă, ci de la colère jaune (= mânie oarbă) a vestelor galbene provocată de creşterea taxelor pentru carburanţi, după care lista de nemulţumiri pur şi simplu a sărit în aer. Manifestaţiile din 1 şi 8 decembrie, degenerând în violenţe stradale, cu spargerea vitrinelor şi arderea automobilelor, au dus la mii de arestări, totodată provocând pagube materiale estimate la peste 5 miliarde de euro. De bună seamă, revolta populară costă scump economia Hexagonului, una dintre cele mai performante din UE, dacă nu cumva însuşi sistemul politic al celei de-a V-a Republici este pus sub semnul întrebării.

Tocmai de-aceea intervenţia televizată a preşedintelui Emmanuel Macron a fost atât de aşteptată, după ce în săptămâna precedentă premierul Edouard Philippe a iniţiat un dialog cu reprezentanţii vestelor galbene. Cum însă Franţa continuă să rămână „o monarhie republicană”, preşedintele este cel care are ultimul cuvânt – preţ de 12 minute, acesta s-a adresat francezilor, pe-un ton grav, arătându-se înţelegător în privinţa revendicărilor economice şi sociale (mai puţin faţă de spărgătorii şi pungaşii infiltraţi printre manifestanţi, faţă de care a decretat toleranţă zero), asumându-şi partea de vină şi propunând o serie de măsuri, de la augmentarea salariului minim cu 100 de euro la defiscalizarea orelor suplimentare de lucru, pentru a pomeni doar două dinte ele. Cuvântul „reformă” a revenit în mai multe rânduri în discursul prezidenţial, altminteri însăşi mişcarea En marche care l-a purtat spre preşedinţie s-a născut în stradă, propunându-şi să pună capăt vechiului sistem bipolar – stânga vs dreapta – alternând la putere, ceea ce s-a şi întâmplat la alegerile din mai 2017.

Ironia sorţii, vestele galbene practic refac – pe orizontală – traseul mişcării En marche, vizând demontarea sistemului politic din ultimii 40 de ani, imposibil de reformat în ochii lor, cu deosebirea că nu au în frunte un lider carismatic asemenea fostului ministru de Economie, acum de cealaltă parte a baricadei. Plus que ça, cel mai tânăr preşedinte al Franţei, în funcţie de numai 18 luni, se confruntă cu o mişcare contestatară en (pleine!) marche într-un context european deosebit de nefavorabil: Germania se pregăteşte să întoarcă pagina Angela Merkel; Marea Britanie este gata să iasă din UE fără a-şi oficializa divorţul; Italia are un prim ministru populist… Cum s-a ajuns în acest punct, ar trebui întrebaţi cel puţin doi alţi preşedinţi, Jacques Chirac şi Nicolas Sarkozy, şi unul şi anul încercând să reformeze instituţiile statului, dar cedând în faţa presiunilor străzii.

De ce tocmai preşedintele Emmanuel Macron trebuie să deconteze toate stricăciunile unor politici şi de dreapta, şi de stânga care au dus ţara în impas – şi asta la doar câteva luni după ce Naţionala Cocoşului Galic a câştigat Campionatul mondial la fotbal (mi-am imaginat, pe-o clipă, cum suporterii strigă: „Allez les Jaunes!”, în loc de „Allez les Bleux!” –, nu-i atât de greu de înţeles: fiind el însuşi produsul unei revolta populare, orizontul de aşteptare al celor „mulţi şi obidiţi” este cu atât mai mare, cu cât mareea La République en marche a inundat toată Franţa, devenind practic prima forţă politică a ţării. Or, atunci când aceasta controlează şi Parlamentul, şi Senatul, şi Guvernul, de ce n-ar deveni ţara, peste noapte, la pays de cocagne?!

…iar în timp ce preşedintele celei de-a V-a Republici Franceze caută o ieşire din criză ce-ar duce la reformarea în profunzime statului, preşedintele Republicii Moldova, socialistul Igor Dodon, este suspendat pentru cea de-a 5-a oară!

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.