Culoarea galbenă în care s-a îmbrăcat Franţa în ultimele câteva săptămâni nu vine de la toamnă, ci de la colère jaune (= mânie oarbă) a vestelor galbene provocată de creşterea taxelor pentru carburanţi, după care lista de nemulţumiri pur şi simplu a sărit în aer. Manifestaţiile din 1 şi 8 decembrie, degenerând în violenţe stradale, cu spargerea vitrinelor şi arderea automobilelor, au dus la mii de arestări, totodată provocând pagube materiale estimate la peste 5 miliarde de euro. De bună seamă, revolta populară costă scump economia Hexagonului, una dintre cele mai performante din UE, dacă nu cumva însuşi sistemul politic al celei de-a V-a Republici este pus sub semnul întrebării.
Tocmai de-aceea intervenţia televizată a preşedintelui Emmanuel Macron a fost atât de aşteptată, după ce în săptămâna precedentă premierul Edouard Philippe a iniţiat un dialog cu reprezentanţii vestelor galbene. Cum însă Franţa continuă să rămână „o monarhie republicană”, preşedintele este cel care are ultimul cuvânt – preţ de 12 minute, acesta s-a adresat francezilor, pe-un ton grav, arătându-se înţelegător în privinţa revendicărilor economice şi sociale (mai puţin faţă de spărgătorii şi pungaşii infiltraţi printre manifestanţi, faţă de care a decretat toleranţă zero), asumându-şi partea de vină şi propunând o serie de măsuri, de la augmentarea salariului minim cu 100 de euro la defiscalizarea orelor suplimentare de lucru, pentru a pomeni doar două dinte ele. Cuvântul „reformă” a revenit în mai multe rânduri în discursul prezidenţial, altminteri însăşi mişcarea En marche care l-a purtat spre preşedinţie s-a născut în stradă, propunându-şi să pună capăt vechiului sistem bipolar – stânga vs dreapta – alternând la putere, ceea ce s-a şi întâmplat la alegerile din mai 2017.
Ironia sorţii, vestele galbene practic refac – pe orizontală – traseul mişcării En marche, vizând demontarea sistemului politic din ultimii 40 de ani, imposibil de reformat în ochii lor, cu deosebirea că nu au în frunte un lider carismatic asemenea fostului ministru de Economie, acum de cealaltă parte a baricadei. Plus que ça, cel mai tânăr preşedinte al Franţei, în funcţie de numai 18 luni, se confruntă cu o mişcare contestatară en (pleine!) marche într-un context european deosebit de nefavorabil: Germania se pregăteşte să întoarcă pagina Angela Merkel; Marea Britanie este gata să iasă din UE fără a-şi oficializa divorţul; Italia are un prim ministru populist… Cum s-a ajuns în acest punct, ar trebui întrebaţi cel puţin doi alţi preşedinţi, Jacques Chirac şi Nicolas Sarkozy, şi unul şi anul încercând să reformeze instituţiile statului, dar cedând în faţa presiunilor străzii.
De ce tocmai preşedintele Emmanuel Macron trebuie să deconteze toate stricăciunile unor politici şi de dreapta, şi de stânga care au dus ţara în impas – şi asta la doar câteva luni după ce Naţionala Cocoşului Galic a câştigat Campionatul mondial la fotbal (mi-am imaginat, pe-o clipă, cum suporterii strigă: „Allez les Jaunes!”, în loc de „Allez les Bleux!” –, nu-i atât de greu de înţeles: fiind el însuşi produsul unei revolta populare, orizontul de aşteptare al celor „mulţi şi obidiţi” este cu atât mai mare, cu cât mareea La République en marche a inundat toată Franţa, devenind practic prima forţă politică a ţării. Or, atunci când aceasta controlează şi Parlamentul, şi Senatul, şi Guvernul, de ce n-ar deveni ţara, peste noapte, la pays de cocagne?!
…iar în timp ce preşedintele celei de-a V-a Republici Franceze caută o ieşire din criză ce-ar duce la reformarea în profunzime statului, preşedintele Republicii Moldova, socialistul Igor Dodon, este suspendat pentru cea de-a 5-a oară!
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.