Emilian Galaicu-Păun

Totul e de văzut la Viena, nici o altă capitală europeană (din câte ai vizitat, destule) nu-i mai adaptată pentru nevăzători ca fosta reşedinţă imperială a ceea ce s-a numit, pe vremuri (din respect pentru locul în care ai ajuns, îi dai titulatura integral şi în original), Die im Reichsrat vertretenen Königreiche und Länder und die Länder der heiligen ungarischen Stephanskrone – oriunde mergi, pe marile bulevarde sau prin staţiunile de metrou, simţi sub tălpi o bandă în dungi tăiată în asfalt/pavaj destinată orbilor, însoţită (când e cazul) de „toaca” semaforului semnalând culoarea roşie. Nu-i mai puţin adevărat că, timp de-o săptămână, nu ai întâlnit nici un nevăzător, dar ai simţit prezenţa invizibilă a oamenilor cu deficienţă de vedere tocmai graţie grijii cu care autorităţile municipale au „acordat” oraşul nevoilor acestora.

Iar şi iar – totul e de văzut la Viena, motiv pentru care lifturile sunt, în case de locuit, magazine, staţii de metrou etc., de sticlă. E ca şi cum te-ai afla în interiorul unui ochi care se mişcă pe verticală – sus-jos, jos-sus – lărgind sau îngustând, în funcţie de vectorul deplasării, orizonatala perspectivei. Cum însă Viena e renumită mai cu seamă ca oraş al muzicienilor, se impune o comparaţie în cheia sol: aşadar, contemplând-o pe verticală, ai senzaţia că dirijezi o simfonie în piatră: Votivkirche seamănă izbitor cu o partitură de Mozart, Karlskirche are ceva din melodicitatea lui Schubert, în timp ce Hundertwasserhaus aminteşte de Variaţiuni-le pentru orchestră ale lui Schonberg. Secession-ul lui Klimt, punct (de aur!) pe i-ul noii şcoli vieneze. Mai ales pentru un nevorbitor de germană (între paranteze fie spus, după cât de cochetă-i capitala Austriei, e de mirare/ de necrezut că nu vorbeşte franceza!), arhitectura ţine de fundal muzical. Astfel, ai putea afirma, fără să exagerezi, că ai ascultat Viena, de la misa Stephansplatz-ului la lied-ul Cebotariweg.

Pe orizontală, Viena valsează în unde concentrice, în interiorul celor două centuri, mică şi mare, pentru a trece, în ritm de tehno, Dunărea spre UNO-City. De unde şi senzaţie de ragtime când, luând linia U1 în Stephansplatz, ieşi peste doar trei staţii în Praterstern. În acest sens, U-Bahn-ul funcţionează ca o maşină a timpului, care te deplasează urgent din epoca Habsburgilor (staţia Schonbrunn) în era globalizării (staţia Kaisermuhlen-Vienna Int. Centre). Şi invers, pentru a te întoarce cu veacuri în urmă, fără a te urni din loc, e suficient să tragi pe nas: în chiar buricul târgului, recenta aromă dulceagă de MacDonalds e tăiată de izul tare, de când lumea, al urinei de cal. Într-una din seri, ţi-ai imaginat cum, noapte de noapte, caii numeroaselor monumente se dau jos de pe socluri, se înhamă singuri la trăsuri şi plimbă pe ulicioarele pustii ale fostei capitale de Imperiu stafiile kaiserilor şi împărăteselor... Doar Maria Tereza, cu cei 16 copii ai săi (dintre care 11 au ajuns la maturitate, şi chiar au purtat, unii, coroană – hélas! pierdută de Maria Antoaneta odată cu capul), ar avea nevoie de-o herghelie.

Cei care înviorează axa coordonatelor descrisă mai sus sunt oamenii: ca şi chişinăuenii, vienezii îşi dau întâlnire la Sf. Ştefan, cu singura deosebire că primii au în vedere monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ultimii – domul din Stephansplatz. Odată întâlniţi, tinerii vienezi (de toate vârstele!) se poartă ca şi cum i-ar urmări mama pe fereastră (mde – ţară catolică, societate conservatoare): se sărută pe obraji, se ţin de mânuţă, păşesc la braţ alături, pe când la moldoveni libertatea manierelor trece pe nesimţite în libertinaj: pupături „ca-n filme” până la sufocare în plină stradă, troleibuz, săli de clasă etc.; perechi înlănţuite (ca-ntr-un celebru vers de Angela Marinescu) prin parcuri încât îţi vine să-i desparţi cu aparatul de sudură... Ici şi colo, câte o frumuseţe solitară: la Viena având ceva din fineţea faianţei, la Chişinău – din dogoarea lutului ars; pe prima o sorbi din privire, pe cea de a doua o beai până la fund! Distanţa exponenţială dintre cultură şi natură. Chiar şi între cerşetorii celor două capitale există o diferenţă de „clasă”: calicii (ca să folosesc un termen scos din uz de aşa-zisa corectitudine politică) chişinăueni sunt pretutindeni, plantaţi pe la colţuri de străzi, prin treceri subterane, în autogări, în faţa bisericilor, magazinelor, cimitirului central etc., agresivi, gata oricând să-şi apere cu dinţii locul repartizat/ cumpărat (într-o ţară săracă până şi cerşitul este un business, şi încă unul bun!); cei vienezi – şi ai văzut doar câţiva, mereu aceiaşi – sunt, fără excepţie, presuraţi de-a lungul străzilor/staţiilor de tramvai „turistice” (Kartnerstrasse, Graben, Volktheatre ş.a.) şi cerşesc într-un mod care te-a impresionat: încovoindu-şi spinarea şi făcând palmele căuş la doar câţiva centimetri de asfalt. Tot de-a lungul traseelor turistice, înfloreşte un alt business, hai să-i spunem „artistul a ieşit în stradă...” – un bărbat costumat în… balerină dansează hip-hop; un trio instrumental cântă live putpuriu; lucruri pe care le-ai mai văzut în alte oraşe turistice. Ceva totuşi îţi lipseşte – ah, da ! acel trio ciudat, alcătuit dintr-o femeie şi doi bărbaţi, tustrei peste măsură de graşi (memoria ta culturală ţi-a şi servit versul lui Cezar Ivănescu: „şi noi cîntăm: sînt oameni graşi, Don Cezar”), toţi orbi, de-acum 16 ani (mai exact, în octombtie 2002) interpretând pe Kartnerstrasse, seară de seară, arii răs-răsuflate din repertoriul clasicilor vienezi, fiind răsplătiţi cu monede de 1 Euro, fiecare piesă (bătută în Austria) avându-l imprimat pe verso chiar pe Wolfgang Amadeus Mozart. Le făceau concurenţă doi păpuşari, unul manipulând un saxofonist semănând cu un ex-preşedinte american Bill Clinton (lipseşte, totuşi, Monica!), altul – un pianist cu pletele-n vânt şi ochii după femei. În acelaşi perimetru al blitzurilor-ce-nu-se-sting-zi-şi-noapte, câţiva artişti ai nemişcării, îmbrăcaţi în costume de epocă, au încremenit pe nişte postamente improvizate aduse de-acasă, reprezentându-i pe Schubert, Maria Tereza, alte figuri recognoscibile. Te farmecă, dintre toate, un sfânt în cuirasă de aur, cu moacă hâtră şi privire unsuroasă – pentru 1 Euro, îl binecuvântează cu un lujer de crin pe-un domn impozant şi dă mâna cu doamna acestuia ce se vrea „trasă-n chip”, înainte de a încremeni iarăşi în aşteptarea altui client. Când vezi pentru a n-a oară aceeaşi scenă, simţi cum te transformi în... gură-cască, şi atunci pleci. Acolo unde ajunge tot omul, adică la capătul drumului. Aşadar, iai tramvaiul nr. 6, mergi-mergi-mergi şi cobori la staţia terminus, Zentralfriedhof. Fără vreun scop anume, deşi ţi-ar face plăcere să dai, din întâmplare, peste taica Freud (n-ai mai dat!). Judecând după cum arată monumentele funerare, viii vienezi au mai multă grijă de morţii lor. Dar se prea poate ca un vienez nimerind la Chişinău de Paştele Blajinilor să spună exact contrariul, că basarabenii îşi iubesc mai mult morţii dragi... (Cum însă ultimul cuvânt le aparţine „celor ce nu mai sînt” – restul e tăcere!) În revanşă, micii vienezi sunt cu certitudine privilegiaţi, chiar şi pentru că-n fiecare din ei se încearcă un copil-Mozart, însăşi noţiunea de Wunderkind fiind de origine germană.

Există metropole cu suflet de femeie şi metropole cu suflet de bărbat. Astfel, dacă Parisul ţi se înfăţişează ca un gentilhomme desăvârşit, Vienei i s-ar potrivi formula goetheană Das Ewig-Weibliche. Mânat de imperativul dintotdeauna „Chercez la femme”, ai schimbat din mers mai multe capitale – Moscova, Varşovia, Riga, Budapesta, Sofia ş.a. –, spre a o găsi în cele din urmă: Viena. Păcat că nu-i poţi cere mîna... din partea Ch-ăului.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Ierte-mi-se terminologia sportivă din titlu, explicabilă în anul campionatului mondial la fotbal, cu aplicare la un teren atât de greu de prins într-o singură formulă şi ale cărui reguli se schimbă mereu cum este literatură – la urma urmei, tocmai s-au jucat calificările pentru primăvara 2019 ale Ligii Campionilor. Tur-retur, în grupe.

La fel şi în literatură, tur-retur. Sau, dacă vreţi, antume-postume. Cu singura deosebire majoră că eşti în competiţie cu tine însuţi, chit că nici rivalităţile lirice dintre artiştii aparţinând aceleiaşi generaţii/şcoli/grupări etc., etc. nu sunt excluse. Aproape că nu există generaţie – şi mă limitez doar la poezia română – în care să nu se dueleze, sub alt nume, de pe platformele altor poetici, „Eminescu” şi „Macedonski”. Şi nu întotdeauna cel care iese învingător în timpul vieţii are de partea sa şi postumitatea.

An de an, pe 31 martie, apoi pe 13 decembrie (atenţie la simetria „în oglindă” a cifrelor), toată suflarea creatoare din România sărbătoreşte ziua de naştere a lui Nichita Stănescu (1933-1983) – după Nicolae Labiş, probabil mitul literar cel mai în vogă, şi în tot cazul Nr. 10 for ever al Naţionalei de Poezie. Cum e şi firesc, în aceste zile tonul comunicărilor este mai degrabă unul encomiastic; criticii nu discută, ci oficiază – pe post de Mare Preot fiind acad. Eugen Simion, prietenul dintotdeauna al poetului, secondat de acad. Mihai Cimpoi, Alex Ştefănescu ş.a. Timp de o zi sau două, pe durata Festivalului Internaţional „Nichita Stănescu”, oraşul Ploieşti devine Mecca culturii româneşti, cu invitaţi (în mare parte, aceiaşi – de la an la an, ca şi cum şi-au luat abonament pe-un deceniu) pe post de pelerini. După care viaţa literară revine la „Medina” noastră naţională de pe Dâmboviţa, iar „divinul Nichita” este pus la păstrare, până la alt an.

Oricât s-ar osteni criticii, Nichita Stănescu nu mai e o prezenţă vie în poezia românească de ultimă oră, „ruptura” (sau, dacă doriţi – „despărţirea”) producându-se în deceniile şapte-opt, odată cu optzeciştii ce îmbrăţişau alte modele: Mircea Ivănescu şi, ceva mai timid, dar cu bătaie lungă, Virgil Mazilescu. Adevărat că-n timpul vieţii, „bătrânul Nichita” a dominat cât se poate de autoritar scena; postumitate îl pune însă mai degrabă la icoane, pentru închinăciune, lăsând loc unor poeţi pe care autorul Opere-lor imperfecte nici măcar nu şi-i închipuia pe post de rivali (pe lângă adevărata curte seniorială a admiratorilor săi, cercul închis al celor care beau cu „me. i.” sau cu „omul virgil” aducea a sectarism). Cât de exact surprinde Al. Cistelecan această ecuaţia: „Nichita Stănescu a devenit numaidecât şi – ceea ce e şi mai important – a rămas un mit (chiar şi în timpul contestaţiei optzeciste), în vreme ce Mircea Ivănescu nici n-a fost şi nici nu e mai mult decât o referinţă (ce-i drept, întotdeauna extrem de reverenţioasă) în cercuri iniţiate. (…) Mircea Ivănescu e un prestigiu (poate chiar cel mare) în cercul închis al literaturii, Nichita Stănescu e un prestigiu (şi chiar cel mare) în cercul ei deschis”. Q.e.d.

O răsturnare şi mai spectaculoasă are loc în raportul de forţe dintre Stănescu şi Mazilescu (1942-1984) – de unde primul avea în timpul vieţii nenumăraţi epigoni, imitatori, admiratori etc. ce-i mâncau din mână (cine şi-i mai aduce aminte?!), tot postumitatea lui Mazilescu se dovedeşte a fi mai mănoasă (Mariana Marin şi Ion Mureşan coboară direct din autorul lui guillaume poetul şi administratorul), practic fiecare generaţie redescoperindu-l şi asumându-şi-l. Cum se face că un „atacant” pur-sânge cum a fost Nichita a închis mai degrabă jocul, pe când un „fundaş” prin excelenţă cum a fost Virgil continuă să marcheze şi astăzi – iată unul dintre marile mistere ale poeziei.

Ceea ce înseamnă că în postumitate este exact ca la fotbal – nu atacanţii (serviţi în timpul meciului/vieţii şi care nu au avut ochi decât pentru poarta adversarului), ci fundaşii (care văd tot terenul) ajung, în cele din urmă, mari antrenori.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.