Emilian Galaicu-Păun

Culoarea galbenă în care s-a îmbrăcat Franţa în ultimele câteva săptămâni nu vine de la toamnă, ci de la colère jaune (= mânie oarbă) a vestelor galbene provocată de creşterea taxelor pentru carburanţi, după care lista de nemulţumiri pur şi simplu a sărit în aer. Manifestaţiile din 1 şi 8 decembrie, degenerând în violenţe stradale, cu spargerea vitrinelor şi arderea automobilelor, au dus la mii de arestări, totodată provocând pagube materiale estimate la peste 5 miliarde de euro. De bună seamă, revolta populară costă scump economia Hexagonului, una dintre cele mai performante din UE, dacă nu cumva însuşi sistemul politic al celei de-a V-a Republici este pus sub semnul întrebării.

Tocmai de-aceea intervenţia televizată a preşedintelui Emmanuel Macron a fost atât de aşteptată, după ce în săptămâna precedentă premierul Edouard Philippe a iniţiat un dialog cu reprezentanţii vestelor galbene. Cum însă Franţa continuă să rămână „o monarhie republicană”, preşedintele este cel care are ultimul cuvânt – preţ de 12 minute, acesta s-a adresat francezilor, pe-un ton grav, arătându-se înţelegător în privinţa revendicărilor economice şi sociale (mai puţin faţă de spărgătorii şi pungaşii infiltraţi printre manifestanţi, faţă de care a decretat toleranţă zero), asumându-şi partea de vină şi propunând o serie de măsuri, de la augmentarea salariului minim cu 100 de euro la defiscalizarea orelor suplimentare de lucru, pentru a pomeni doar două dinte ele. Cuvântul „reformă” a revenit în mai multe rânduri în discursul prezidenţial, altminteri însăşi mişcarea En marche care l-a purtat spre preşedinţie s-a născut în stradă, propunându-şi să pună capăt vechiului sistem bipolar – stânga vs dreapta – alternând la putere, ceea ce s-a şi întâmplat la alegerile din mai 2017.

Ironia sorţii, vestele galbene practic refac – pe orizontală – traseul mişcării En marche, vizând demontarea sistemului politic din ultimii 40 de ani, imposibil de reformat în ochii lor, cu deosebirea că nu au în frunte un lider carismatic asemenea fostului ministru de Economie, acum de cealaltă parte a baricadei. Plus que ça, cel mai tânăr preşedinte al Franţei, în funcţie de numai 18 luni, se confruntă cu o mişcare contestatară en (pleine!) marche într-un context european deosebit de nefavorabil: Germania se pregăteşte să întoarcă pagina Angela Merkel; Marea Britanie este gata să iasă din UE fără a-şi oficializa divorţul; Italia are un prim ministru populist… Cum s-a ajuns în acest punct, ar trebui întrebaţi cel puţin doi alţi preşedinţi, Jacques Chirac şi Nicolas Sarkozy, şi unul şi anul încercând să reformeze instituţiile statului, dar cedând în faţa presiunilor străzii.

De ce tocmai preşedintele Emmanuel Macron trebuie să deconteze toate stricăciunile unor politici şi de dreapta, şi de stânga care au dus ţara în impas – şi asta la doar câteva luni după ce Naţionala Cocoşului Galic a câştigat Campionatul mondial la fotbal (mi-am imaginat, pe-o clipă, cum suporterii strigă: „Allez les Jaunes!”, în loc de „Allez les Bleux!” –, nu-i atât de greu de înţeles: fiind el însuşi produsul unei revolta populare, orizontul de aşteptare al celor „mulţi şi obidiţi” este cu atât mai mare, cu cât mareea La République en marche a inundat toată Franţa, devenind practic prima forţă politică a ţării. Or, atunci când aceasta controlează şi Parlamentul, şi Senatul, şi Guvernul, de ce n-ar deveni ţara, peste noapte, la pays de cocagne?!

…iar în timp ce preşedintele celei de-a V-a Republici Franceze caută o ieşire din criză ce-ar duce la reformarea în profunzime statului, preşedintele Republicii Moldova, socialistul Igor Dodon, este suspendat pentru cea de-a 5-a oară!

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Trecute, festivităţile consacrate Centenarului – şi deja se zăreşte, la orizont, perspectiva preluării de către România a preşedinţiei rotative a Uniunii Europene, pe 1 ianuarie 2019. Nu voi evoca aspectul politic al momentului istoric – o vor face politologii, cu un plus de competenţă –; ţin însă să readuc în discuţie figura Ecaterinei/Cocuţa Conachi-Vogoride (1828 – 1870), numită de contemporani Ioana d’Arc a României, cea care făcea posibilă „mica Unire” de la 1859.

Fiică a logofătului Costachi Conachi (1778 – 1849) şi a Smarandei (Zulnia) Negri din Brânzeni, recăsătorită Conachi, Cocuţa vede lumina zilei pe 17 august 1828, iar la 16 ani este măritată cu Nicolae Vogoride, fiul fostului guvernator al insulei Samos din Marea Egee care, după cum mărturisesc contemporanii, „nu s-a prea istovit cu cetitul cărţilor”. Or, atunci când Sublima Poartă îl investea, în 1857, pe Nicolae Vogoride în funcţia de caimacan, „la pachet” i s-a promis şi tronul Moldovei, cu condiţia să zădărnicească unirea celor două principate. De unde să ştie bietul om că are o nevastă… unionistă?! Aceasta reacţionează hotărât la numirea lui N. Cantacuzino la Justiţie şi a lui Costin Catargiu ca ministru de Interne, făcând „scene foarte urâte şi adusese caii de poştă, pentru a pleca la ţară” (Constantin Hurmuzache). Stabilită la moşia sa din Ţigăneşti îi scrie soţului: „Ai venit în ţară lipit pământului, n-ai altă avere decât zestre ce ţi-am adus-o eu, fata lui Conachi. Îţi iert risipirea ce-ai făcut-o din averea mea, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devină şi a dumitale. Cum nu ai altă avere decât a mea, aş putea printr-un divorţ să te las din nou pe paiele de pe care te-am ridicat. Vezi dacă-ţi place mai bine această perspectivă, promisiunilor pe care ţi le fac turcii”. Bărbatul n-o ia în seamă, ceea ce-i va fi fatal. Dar să nu anticipăm evenimentele.

Pe 19 iulie 1857 au loc alegerile pentru Divanul ad-hoc, iar rezultatul este defavorabil taberei unioniste, şi asta deoarece caimacanul Nicolae Vogoride a făcut tot ce-i stătea în puteri spre a ajunge el însuşi domn al Moldovei. Altfel spus, a falsificat alegerile! Se vorbea că ar fi purtat mereu asupra-i un pachet, pe care-l încuia peste noapte într-un seif, iar cheia o ţinea sub pernă. Jignită în aspiraţiile ei patriotice, Cocuţa reuşeşte să-i subtilizeze cheia, şi astfel pune mâna pe corespondenţa soţului. Surpriză de proporţii: dă peste 14 scrisori diplomatice venite de la Sublima Poartă şi de la Secretariatul Ambasadei Turciei din Londra. Într-una se spunea clar: „Poarta doreşte ca Luminăţia ta să lucreze cu energie contra Unirii, dar să lucreze fără vuiet, şi mai ales, să nu arate că primeşte asemenea instrucţiuni de la Poartă”, alta îl felicita pentru că „n-ai acordat libertatea presei pe care nişte moldoveni nesocotiţi caută a o întrebuinţa pentru ca poporul să se pronunţe în favoarea Unirii” – într-un cuvânt, „Aici se aflau dovezi clare privind amestecul Porţii în falsificarea alegerilor din Moldova menite să formeze Divanurile ad-hoc” (Mihai Dimitrie Sturdza). Mai departe, gestul Cocuţei de a le face publice intră în istorie, redirecţionându-i cursul – citim în Enciclopedia României, lucrare monumentală din 1938 coordonată de Dimitrie Gusti (colaboratori: Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Rădulescu Motru, Mircea Vulcănescu ş.a.): „Cocuţa a reuşit, prin violarea corespondenţei dintre trimisul Porţii şi demnitarii constantinopolitani, să descopere şi să invalideze complotul pregătit cu sprijinul Imperiului Habsburgic, prin care partida unionistă trebuia să piardă alegerile din Moldova”. Drept urmare, scrisorile originale rămâneau la Comitetul Electoral din Iaşi, iar copiile legalizate au fost trimise la Bruxelles, la Comisia Mixtă din Bucureşti şi la cele patru ambasade prietene. (Mai târziu, le-a publicat Mihail Kogălniceanu, sub titlul „Estract de scrisori secrete trimise caimacanului Moldovei de către deosebite feţe politice”.)

Cum dovezile nu puteau fi contestate, s-a impus repetarea testului electoral, sub stricta supraveghere a Puterilor Garante. La 24 august 1857, Ali Paşa trimitea lui Nicolae Vogoride ordinul privind anularea alegerilor, revizuirea listelor electorale şi organizarea unui nou scrutin. Desfăşurate pe 22 septembrie 1857, noile alegeri sunt cât se poate de concludente – unioniştii au câştig de cauză, iar aleşii sunt sărbătoriţi „cu muzică militară. Pe uliţe, oraşul era luminat ca ziua”. În felul acesta se netezea drumul pentru bătăliile din 5 şi 24 ianuarie 1859, iar Constantin Gane surprinde exact momentul istoric: „Dacă nu ar fi existat antiunioniştii, nu am fi cunoscut bărbăţia şi curajul unioniştilor. De n-ar fi fost Vogoride, nu am fi avut o Cocuţa”, după care ţine să pună toate punctele pe i: „Din filele letopiseţelor, se pot desprinde doar trei icoane de femei: Elisabeta Movilă, Cocuţa Conachi-Vogoride şi Regina Maria”.

(Mă opresc aici, deşi destinul Cocuţei s-a desfăşurat, nu mai puţin spectaculos, şi după despărţirea sa de Nicolae Vogoride – dar asta-i deja o altă poveste, întreruptă brusc la Genova, pe 22 februarie 1870, la doar două săptămâni de la naşterea ultimul său copil. Pe patul de moarte a cerut să fie înhumată la moşia din Ţigăneşti, alături de părinţi. Celor interesaţi le recomand studiul dlui Vasile Ghica, Ecaterina/Cocuţa Conachi-Vogoride (Ioana d’Arc a României). 1828 – 1870, Editura Studis, Iaşi, 2018.)

* * * * * * *

A trecut peste un secol jumătate de atunci, iar Unirea – de data aceasta în spirit (şi literă, se-nţelege) – tot de la femei începe. Tocmai a fost făcută publică lista scurtă a Premiilor Sofia Nădejde pentru Literatura scrisă de femei, ediţia întâi, iar printre autoarele numite se regăsesc şi două scriitoare din Basarabia, Tatiana Ţîbuleac, cu romanul Grădina de sticlă, Cartier, 2018 – la categoria Proză, şi Emanuela Iurkin, cu romanul Câinele de bronz, Cartier, 2018 – la categoria Debut/Proză. Alături de Gabriela Adameşteanu, Ioana Nicolaie, Marta Petreu ş,a., ele fac – nici mai mult, nici mai puţin – literatura română dodoloaţă!

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.