Marius Stan

Ceea ce apropie gândirea Hannei Arendt de cea a Rosei Luxemburg, asasinată în urmă cu 100 de ani la Berlin (pe 15 ianuarie 1919) alături de Karl Liebknecht, este conceptul de „libertate” înțeles ca participare activă la viața publică. În eseul său intitulat „A Heroine of Revolution”, apărut în 1966 în paginile revistei The New York Review of Books, în fapt o recenzie la celebra biografie a Rosei Luxemburg scrisă de J. P. Nettl, Arendt aducea un frumos omagiu femeii teoretician și politician pe care o admirase ca model de viață încă din tinerețe. În același timp, portretul Rosei era, în mare măsură, un autoportret. Biografic separate prin ascensiunea și victoria mișcărilor totalitare, cele două femei au dezvoltat o concepție asupra politicului orientată spre libertate, care demonstrează, în pofida experiențelor lor istorice diferite, esențiale trăsături comune: ambele autoare accentuează recunoașterea diferenței ca presupoziție pentru orice discuție critică asupra normelor, tradițiilor și autorităților, pentru capacitatea de a emite judecăți libere și abilitatea de a-ți asuma responsabilitatea personală.

Devotată teoriei lui Karl Marx, angajată în luptele politice cotidiene, scandalurile din partid, precum și obositoarea agitație politică, Luxemburg a trăit și lucrat în adâncurile puternicei mișcări muncitorești de început de secol. Chiar și așa, în pofida popularității ei printre social-democrații germani, a rămas, până la violenta și subita moarte, o persoană tolerată câtă vreme a servit anumite scopuri, apoi îndepărtată imediat ce aceste scopuri au fost atinse. Execuția ei, tolerată (dacă nu susținută) de un guvern dominat de social-democrați, a marcat, potrivit Hannei Arendt, „punctul fără întoarcere pentru stânga germană” și, în același timp, „cumpăna dintre două ere în Germania”. (vezi eseul ei, „Rosa Luxemburg: 1871–1919”, în Men in Dark Times, New York: Harcourt Brace & World, 1968)

Deși opoziția Rosei Luxemburg în cadrul partidului s-a manifestat predominant în chestiuni de strategie politică, și deși s-a perceput ea însăși mai mult ca un politician și mai puțin ca teoretician, dezacordurile cu familia politică de care aparținea pot fi puse pe seama unei importante distincții pe care o făcea între lectura ei asupra lui Marx și interpretarea standard oferită de Internaționala a II-a. Divergențele au devenit evidente mai ales cu privire la problema relației dintre conducere și bază, și, mai important, cu privire la sarcinile și obiectivele mișcării.

Pentru Luxemburg, clasa era alcătuită din indivizi unici care sunt capabili de emancipare. Aici, subiectivitatea nu este gândită ca unitate apriorică, ci este mai degrabă construită (doar) prin interacțiune. Conflictele dintre clase constituie, potrivit Rosei Luxemburg, sfera politică publică, una care le permite să acționeze celor care și-au înțeles propria afiliere la categoriile excluse ale societății. Lupta de clasă anticipează practica liberă a societății egalitare. În cadrul ordinii existente, acțiunea transgresează către o societate lipsită de dominație, în care tiparul acțiunii însăși, interpretat pe baza solidarității de clasă și comunității, devine universal. Categoria publicului rămâne o presupoziție necesară a acestui nesfârșit proces de auto-înțelegere generat de interacțiunea dintre ființe umane libere și egale, un proces din care se pot naște lucruri și realități noi.

Insistența încăpățânată a Rosei asupra semnificației acțiunii spontane de masă se bazează pe o înțelegere a emancipării și libertății dedusă mai degrabă din forme ale acțiunii publice, și mai puțin din conceptul marxist central al muncii. Cu alte cuvinte, Luxemburg măsoară rezultatele nu neapărat pe baza succesului practic, ci pe baza îmbogățirii experienței și cunoașterii în relația părților implicate cu ele însele, cu alții și cu lumea. Privește erorile, devierile și înfrângerile în lupta de clasă ca stații necesare pe drumul către luminarea maselor (înțeleasă ca auto-luminare).

### Vezi și... ###

Despre rugina ideologică. Marxismul ca travesti istoric

În 1915, scria în The Junius Pamphlet. The Crisis of German Social Democracy că „problemele [proletariatului modern] sunt la fel de mari ca greșelile sale”, după ce la începutul secolului declarase împotriva concepției lui Lenin despre partid, că „erorile făcute de o adevărată mișcare revoluționară sunt din punct de vedere istoric infinit mai roditoare și mai valoroase ca infailibilitatea celui mai bun dintre toate «comitetele centrale»”. Potrivit ei, conducerea partidului își depășește autoritatea atunci când vrea să ajusteze auto-activitatea maselor, pretinzând că le ghidează către acțiunile corecte, când de fapt încearcă să le protejeze de aceste greșeli necesare. Ceea ce dorește gândirea luxemburgistă este să proceseze teoretic experiențele acțiunii, să plaseze acele experiențe în relație cu întregul social și să le răsfrângă asupra proletariatului astfel încât să-i devină acestuia accesibile sub forma cunoașterii despre sine.

### Vezi și... ###

Moartea, între public și privat. O lectură arendtiană

Încercarea de a înțelege revoluția drept ceva realizabil și fezabil își are originea într-un dezastruos quid pro quo—sau, în termenii Hannei Arendt, în combinarea nefericită a muncii (Herstellen; o traducere mai potrivită ar fi „creare” sau „producere”, dar „muncă” este terminologia utilizată în ediția engleză a volumului The Human Condition) și acțiunii (Handeln). Rosa Luxemburg, contrar celor mai mulți lideri ai mișcării, nu a făcut această greșeală. „Nu există nimic mai improbabil, mai imposibil și mai fantezist decât o revoluție în ora de dinaintea începerii ei, și nu există nimic mai simplu, mai natural și mai axiomatic decât o revoluție care și-a purtat prima bătălie și repurtat prima victorie”. (Opere complete)

Activitatea politică spontană cerută de Luxemburg în contra oficialilor de partid constituie nucleul esențial al textului Hannei Arendt despre revoluții (On Revolution). Contrar teoriilor socialiste ale revoluției, care privesc acțiunea revoluționară ca pe o luptă pentru egalitatea economică și socială și își măsoară succesul suprem prin atingerea unei societăți egalitare, Arendt este exclusiv interesată de fenomenul politicului autentic, pe care l-a înțeles a fi exercitarea neîngrădită a acțiunii și rostirii colective. „Libertatea” scrie Arendt în eseul ei despre relația dintre libertate și politică, „care doar arareori - în vremuri de criză sau revoluție - devine scopul direct al acțiunii politice, este de fapt motivul pentru care oamenii trăiesc de la bun început într-o organizare politică”. Libertatea, în sensul pozitiv politic, este inextricabil legată de o interacțiune în care agenții se recunosc simultan unii pe ceilalți ca ființe diferite și egale - o recunoaștere în cadrul căreia, susține Arendt, se validează, de fapt, pluralitatea umană.

Arendt și-a dezvoltat concepția asupra acțiunii ca răspuns la experiența dominației totalitare. Felul de a gândi al Rosei Luxemburg a fost, dintr-un anumit punct de vedere, o imagine în oglindă a abordării arendtiene. Îndatorată tradiției Iluminismului și călăuzită de experiențe dobândite în lupta de clasă - sau, poate, în toiul interacțiunii -, Luxemburg transformă acțiunea în tema centrală a unui sistem de gândire care anticipează în mare măsură perspectiva arendtiană, nu neapărat conceptual, cât mai ales cu privire la conținut. Acțiunile spontane ale proletariatului văzute ca evenimente care ghidează cunoașterea și potențialul creativ al auto-organizării inerent în aceste acțiuni devin temelia de la care își construiește Rosa Luxemburg critica teoriei și politicii liderilor socialiști europeni. În 1918, partidul bolșevic a trecut la punerea în practică a conceptului de partid dezvoltat de Lenin la începutul secolului. Derapajul ulterior către puterea absolută a partidului și a poliției secrete în Uniunea Sovietică a validat teza Rosei Luxemburg potrivit căreia, o organizație care asfixiază viața politică a maselor produce inevitabil auto-alienarea ființelor umane.

Realitatea de partid din Germania după 1914 a confirmat presimțirile Rosei într-un mod teribil. A arătat cum se pot schimba ființele umane atunci când toate felurile de viață politică sunt suprimate. Proletariatul era din nou la cheremul unui (alt) fel de burghezie. Asistând la cât de repede fuziunea claselor ordonată de partid a transformat dușmanul de clasă în prieten sau frate și la cum se poate transforma o virtuoasă disciplină de partid într-o formă de obediență cazonă care a trimis clasa muncitoare, din ce în ce mai mult, la moarte și ruină, Luxemburg a sfârșit prin a trăi o profundă criză existențială. În scrisorile ei din acea perioadă, iese la suprafață o atitudine nefamiliară, militantă, rezumată printr-o „ură de moarte față de prostimea umană, cu care trebuie să trăiesc”.

Cert este că eșecul mișcărilor muncitorești și triumfala ascensiune fascistă din Europa, două războaie mondiale și dominația sistemelor național-socialist și stalinist, au devorat speranțele născute dintr-o încredere totală în filosofia istoriei...

A lucra într-un regim opresiv și cenzorial este ca și cum ai încerca să fii intim cu cineva care nu te iubește, cu care nu dorești acea intimitate, dar care îți este impus. Dacă ai această pasiune, e ca și cum ai scrie pentru un cititor extrem de băgăcios, unul care violează discreția tranzacției care este scrisul și critică tot ce produci. Uniunea Sovietică rămâne exemplară pentru astfel de situații. Povestea lui Osip Mandelștam, una din principalele victime literare ale lui Stalin, ne oferă numeroase lecții despre ceea ce se cheamă paranoia de stat.

În 1933, pe când avea 42 de ani, Mandelștam a scris un poem scurt, dar periculos, despre un tiran care ordonă execuții în toate părțile și se delectează cu morțile altora ca și cum ar ciuguli fructe. Deși tiranul poetului nu este numit, el este georgian și trimite clar către Djugașvili. Mandelștam nici măcar nu și-a scris sau imprimat poemul, ci l-a recitat, în câteva ocazii, unor prieteni. La scurt timp, în 1934, casa îi era răscolită de poliția secretă în căutarea compromițătorului text. Nu l-au găsit, desigur, dar l-au arestat pe Osip Emilievici. Se spune că în timp ce acesta se afla în arest, Stalin l-ar fi sunat personal pe Boris Pasternak să-l întrebe cine este acest Mandelștam? Ceea ce-l interesa însă mai mult pe Koba era dacă, în opinia lui Pasternak, Mandelștam este un maestru, cineva semnificativ.

Pasternak a răspuns, într-adevăr, că poetul are valoare și este indispensabil. Urmarea: Mandelștam a fost trimis în exil intern la Voronej. Aflându-se aici, s-au întețit presiunile asupra-i pentru a scrie un poem elogios la adresa dictatorului. A cedat, până la urmă, și a compus o odă. Nu știm ce va fi simțit în legătură cu această oribilă siluire la adresa ființei sale, deși partenera sa, marea scriitoare Nadejda Mandelștam, ne-a lăsat să înțelegem că poetul făcuse totul împotriva inimii, înnebunit de frică și scârbă. Chiar și așa, oda nu i-a salvat viața lui Mandelștam. A fost rearestat și trimis în lagărele de muncă, acolo unde a și pierit, în 1938.

Întrebarea lui Stalin despre valoarea lui Mandelștam rămâne una esențială. Pentru el, important era cine spune ce spune. Reformulată, curiozitatea tiranului ar putea suna în multe feluri, toate cu același sens: este Osip Mandelștam periculos? Poate el beneficia de posteritate? Poate versul lui să-mi supraviețuiască? Să mă tem? Era, pe de altă parte, modul lui Stalin de a-i face pe artiști și intelectuali să îngenuncheze, să-i surpe și umilească în cel mai cumplit mod cu putință. Îi plăcea enorm să le arate cine este stăpânul, iar a-i face să-și celebreze prigonitorul era, până la urmă, dovada maximă de sadism.

În fața mașinăriei uriașe a statului, în fața cenzurii și instituțiilor represive, poetul rămâne neajutorat. Și totuși, liderul statului, tiranul, i-a considerat pe toți acești maeștri ai scrisului suficient de importanți prin puterea lor simbolică. Puterea înțelege cel mai bine limbajul puterii, fie ea transcendentă. De ce n-au putut fi astfel de poeme ignorate, pur și simplu, ca irelevante? De ce-i pasă statului de activitatea scriitorului?

Ideea că o persoană poate atinge faima datorită scrisului aparține epocii și culturii tiparului. Noțiunea de autor, așa cum o înțelegem în zilele noastre, se naște din aceste proiecții despre faimă și imortalitate, despre viața postumă. Și nu este deloc întâmplător că mecanismele de cenzură s-au multiplicat în pas cu expansiunea tiparului. Cenzura în zorii modernității europene era cel puțin la fel de crudă precum cea din Rusia lui Stalin sau a țarilor. Istoria ideii de autor și istoria cenzurii sunt inextricabil legate. Multiplicarea textelor duce la creșterea exponențială a puterii simbolice a autorului. Acesta capătă vizibilitatea naturală, dar atrage atenția asupra sa și, implicit, invidia statului.

De ce s-ar fi temut teribilul și sângerosul Stalin de Mandelștam? Obiectul invidiei statului, teoretic vorbind, nu este neapărat conținutul cuvintelor rivalului, și nici măcar puterea simbolică pe care o capătă textul prin multiplicare și răspândire. Este faptul că autorul de talie, maestrul de care se temea Stalin, beneficiază de un fel de capacitate de diseminare care merge dincolo de mecanismele clasice. Cuvântul maestrului arde, după cum știm din istoria rusă și nu doar, poate fi dus din gură în gură, precum poemul lui Mandelștam, și, mai grav, chiar atunci când el nu poate fi răspândit, o face zvonul, șoapta, vestea că cineva, undeva, ar fi putut scrie așa ceva. Cartea interzisă astăzi va avea de două ori mai mulți cititori mâine, tocmai pentru că a fost cenzurată. Cel care este suprimat azi pentru scrisul său, va avea mâine adepții lui și va deveni faimos pentru frondă.

Indiferent de ce face statul, scriitorii par mereu să aibă ultimul cuvânt. Oamenii de litere, bărbați și femei deopotrivă (comunitatea academică și cea jurnalistică, comunitatea intelectuală în ansamblul ei), capătă un sentiment al solidarității surprinzător de puternic și devin implicit scriitori ai istoriei. Într-un anumit sens extrem de elevat, ei fac istorie, nu statul. Această dinamică reversivă, bazată pe încrederea inoxidabilă a comunității intelectuale că adevărul va fi răzbunat în decursul timpului, este extrem de ostensibilă și în epoca noastră.

În The Government of the Tongue (1989), poetul irlandez Seamus Heaney, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1995, scria despre barzii Europei de Est, în special cei ruși care au suferit sub Stalin, precum și despre impactul pe care l-au avut viețile lor exemplare asupra Occidentului. Marina Țvetaeva, Anna Ahmatova, cuplul Mandelștam, Boris Pasternak, Nikolai Gumilev, Vladimir Maiakovski, Serghei Esenin, spunea Heaney, au devenit „nume eroice într-o martirologie modernă, o mărturie a curajului și sacrificiului care provoacă o admirație nemărginită”. Refuzul acestor autori de a-și compromite arta „a arătat majorității [cetățenilor sovietici] abjecția propriei prăbușiri, refugiați cum erau în fitece autoamăgiri impuse de linia partidului”. Observația lui Heaney este însă și mai profundă de atât: pentru el, acești eroi-martiri nu și-au dorit explicit prăbușirea statului totalitar, ci onestitate în raport cu ei înșiși - viață în adevăr. Acest lucru i-a izolat de toți ceilalți care, cuprinși de resentiment, cedaseră în fața amenințării statului. Avem de-a face cu o metaforă a luptei, a contradicției abrupte dintre victorie și înfrângere, suferință și triumf, curaj și lașitate. Fapt este că eroii lui Heaney au supraviețuit statului sovietic prin texte călite în drama acestor sfâșietoare incongruențe. Și, cine știe, poate că poetul irlandez va fi avut, în final, dreptate: „Speranța și istoria rimează”.