Marius Stan

În 1570, Ivan al IV-lea al Rusiei (1530–1584) a acuzat câteva orașe de presupuse legături și acorduri secrete cu regele Poloniei, Sigismund al II-lea August. Temutul țar se gândea la Novgorod și Pskov, foste orașe independente, pe care le anexase bunicul său, Ivan al III-lea cel Mare, în anii ’70 ai veacului XV. În mintea paranoidă a conducătorului rus, aceste centre bogate, inspirate de europenism și extrem de active, se făceau vinovate de pactizare cu dușmanul. În plus, Novgorodul se orânduia după Legea Magdeburg, o formă de drept urban de inspirație central-europeană care își avea originea în cutumele negustorești și era, după toate standardele, opusul a ceea ce reprezenta autocratica Moscovă. O astfel de așezare medievală înfloritoare și liberă era o amenințare la adresa supremației centrului, motivul așa-zis „politic” pentru care, pe data de 2 ianuarie 1570, Ivan s-a năpustit asupra Novgorodului însoțit de o armată de opricinici. A fost una din cele mai devastatoare hecatombe, care i-a atras, de fapt, autorului și supranumele de „cel Groaznic”.

Novgorodul și împrejurimile au fost pur și simplu decimate. Opricinicii au ridicat o palisadă în jurul orașului așa încât locuitorii să nu poată scăpa și au blocat toate bisericile spre a-i împiedica pe eventualii refugiați. Milițiile lui Ivan au prăduit și torturat tot ce le-a ieșit în cale, într-un ianuarie teribil pentru tânărul stat rus. Locuitorii au fost masacrați zile la rând. Râul Volhov care traversează orașul a fost înțesat cu cadavre, străzile au devenit gropi comune, femeile și copiii au rămas neprotejați în calea opricinicilor dezlănțuiți. Bisericile au fost devastate, bunurile orașului furate de agenții țarului, iar localnicii executați pe loc. Splendidul Novgorod nu și-a mai revenit, de fapt, vreodată după acest raid nebunesc...

Opricinina era extensia și expresia cea mai sângeroasă a autorității lui Ivan. În fapt, un Gestapo avant la lettre dispus să execute orbește poruncile monarhului demențial, ai cărui ani de tortură, epurări și violență politică lăsaseră urme adânci în corpul tinerei cetăți numită Rusia. Era o epocă extrem de neprielnică și periculoasă pentru orice boier sau familie nobiliară, dar oamenii de rând cădeau adesea victime nevinovate ale delirului de putere. Secole mai târziu, bolșevicii s-au inspirat din acest stil de guvernare și nu doar că și-au făcut propria poliție secretă similară (Ceka lui Dzerjinski, zis și „Felix de Fier”), dar au echivalat disidența cu trădarea și au folosit în interes genocidar personal cercul vicios al conspirațiilor.

Istoriografia stalinistă a încercat să apere incursiunea sângeroasă a lui Ivan în Novgorod ca pe un efort de protejare a noului stat centralizat de uneltirile (a se citi opoziția) boierilor. Tot Stalin i-a permis lui Serghei Eisenstein (1898–1948) să construiască o narațiune cinematografică „admisibilă” care lega perfidia boierilor de trădarea clericilor. Între 1942–1948, cunoscutul regizor sovietic a lucrat la trilogia Ivan cel Groaznic, dar a murit înainte de a finaliza a treia parte. Filmicul Ivan al lui Eisenstein nu atinge însă pragul de nebunie pe care l-a consemnat istoria, deși regizorul îi permite intensitatea și excesul melodramatic corespunzătoare. Morala este că la Kremlin n-a fost luată vreodată în calcul, ca narațiune explicativă, sminteala lui Ivan cel Groaznic. A-l considera pe Ivan dement ar fi însemnat pentru bolșevici recunoașterea naturii adevărate a violenței de stat care a stat la baza mitului Opricininei.

Potrivit scenariului lui Eisenstein, după ce ordonă anihilarea Novgorodului, Ivan se prăbușește la picioarele unei fresce stilizate înfățișând Judecata de Apoi și, în plin paroxism al remușcărilor, îl imploră pe Dumnezeu să-l ierte pentru răzbunarea sângeroasă, fără însă a mărturisi în vreun fel păcatul efectiv. Nimic din tot acest spirit pravoslavnic nu-l împiedică pe personajul istoric al lui Eisenstein să încerce constant să raționalizeze crimele în masă și teroarea de stat. Corespondențele în gândirea bolșevică sunt evidente și abrupte. Mama țarului, Elena Glinskaia, murise în 1538, pe când Ivan avea doar opt ani, în urma a ceea ce mulți presupun a fi fost o otrăvire. Moartea ei, în viziunea lui Eisenstein și implicit a partidului, ar fi fost evenimentul declanșator al dorinței de răzbunare a viitorului țar împotriva boierilor. Serghei Eisenstein vrea să credem că otrăvirea mamei reprezintă atât vulnerabilitatea țarului, cât și răspunsul său determinat la ceea ce la opt ani părea o lipsă de putere și de apărare. În empireul bolșevic, răzbunarea devine o virtute. Ivan cel Groaznic ar fi fost, în această viziune, un personaj ambivalent, capabil deopotrivă de crimă și remușcare, un conducător care respecta și transgresa granițele autorității legitime în funcție de oportunități politice considerate esențiale. Pe scurt, în versiunea filmică, tiranul este măcinat de conflicte interioare iar setea lui de sânge este contrabalansată prin calități umane.

Chiar așa stând lucrurile - și luând în calcul presiunea comisarilor ideologici ai epocii sale, ba chiar a lui Stalin însuși care a criticat în avanpremieră partea a doua a trilogiei pentru că ar înfățișa un Ivan prea dubitativ, prea hamletian -, Eisenstein a părut să înțeleagă foarte bine forțele culturale sau istorice ale procesului de fabricare a miturilor, pentru că a produs unul din cele mai persuasive mituri fondatoare ale Uniunii Sovietice. Odată cu el, miticul Ivan devine pur și simplu unul uman. Sângele Novgorodului scurs în urmă cu aproape patru sute cincizeci de ani, era explicat astfel de către regizor: „Nu este în intenția mea să-l reabilitez sau să-l transform pe Ivan cel Groaznic în Ivan cel Dulce. ...Scopul fundamental al filmului a fost să arate un Ivan angrenat în toate activitățile sale și în lupta lui pentru Țaratul rus. Și ar trebui spus de la bun început că această activitate și această luptă au fost colosale și sângeroase. Dar nu intenționez să șterg vreo picătură de sânge din viața lui Ivan cel Groaznic. Nu să-l acopăr, ci să-l explic” (Serghei Eisenstein, Ivan the Terrible: A Film about the Sixteenth-Century Russian Renaissance, 1942).

Prădarea Novgorodului a fost așadar momentul central dintr-un imens raid punitiv purtat de Ivan cel Groaznic și teribila sa Opricinină („Copiii întunericului”, cum îi numea Andrei Mihailovici Kurbski, prieten intim al țarului și apoi unul din opozanții săi cei mai înverșunați) în ianuarie și februarie 1570. Incidentul a fost criticat în literatură ca unul din cele mai atroce acte ale controversatei sale domnii. Zeci de mii de novgorodeni au fost măcelăriți într-o urgie de-o săptămână din pricina suspiciunii nefondate a lui Ivan că Arhiepiscopul de Novgorod ar fi plasat orașul sub protectorat polono-lituanian („Republica celor două națiuni”, 1569–1795).

Albert Schlichting, un interpret german aflat în slujba medicului belgian care se îngrijea de sănătatea țarului, a avut acces la cercurile puterii de secol XVI și a oferit prima evaluare scrisă (1571) a masacrului de la Novgorod. Motivația pe care o găsea atacului devastator al lui Ivan cel Groaznic era setea de sânge. Într-un fel, această declarație a lui Schlichting a fixat tonul pe care se va discuta mai apoi, în literatură, despre traumaticul episod. Aflăm, de pildă, că spre a se asigura de faptul că operațiunea va rămâne secretă, Ivan a izolat principala cale de acces spre oraș, blocând-o cu șase sute de călărași. Toți au avut ordin să ucidă orice ar fi mișcat. Așadar, locuitorii din Novgorod au fost luați complet prin surprindere atunci când armata țarului s-a năpustit asupra lor. Același Schlichting ne povestește cum țarul și fiul său i-au strâns pe nobili și marii comercianți ai orașului în țarcuri și i-au străpuns personal cu sulițele și lăncile până când s-au prăbușit, epuizați de efort. Femeile și copiii au fost forțați să se înghesuie pe gheața râului Volhov, în vreme ce opricinicii lui Ivan au tăiat pojghița din jurul lor și au privit cum oamenii se scufundă sub propria greutate și pier înghițiți de ape. Nobilii au fost exterminați până la unul. Novgorodul avea pe atunci o sută șaptezeci de mănăstiri, țarul le-a jefuit și distrus pe toate, măcelărind toți preoții și călugării.

Masacrul din Novgorod reprezintă o pagină rușinoasă de istorie în analele Europei, per ansamblu. Circa 60.000 de oameni, după toate datele, au fost uciși cu bestialitate din ordinele unui monarh demonic și sângeros. Există o pictură celebră din 1911 a lui Apollinari Vasnețov (1856–1933) care înfățișează oameni încercând să fugă din calea opricinicilor, garda pretoriană a regimului opresiv al lui Ivan al IV-lea. Vorbim, la rigoare, despre nașterea unui cult al terorii care s-a întins de la Ivan cel Groaznic și până la Vladimir Putin, în zilele noastre, președintele autoritar care nu se sfiește să rescrie istoria Rusiei în direcția violenței de stat și a acțiunii politice liberticide...

„Sunt prea ocupat cu apărarea inocenților care-și clamează nevinovăția spre a-mi mai bate capul cu indivizi culpabili care-și afirmă vina”. Astfel își construia Paul Éluard apărarea, refuzând să semneze o petiție împotriva spânzurării poetului Záviš Kalandra (vezi și Stéphane Courtois, Cartea Neagră a comunismului). Povestea pe care o evocă reacția lui Éluard nu este deloc una lipsită de spectaculozitate. Romanul lui Milan Kundera Viața e în altă parte (Humanitas, 2003) și-a avut declanșatorul în evenimentele tragice pe care le povestesc. Într-un interviu din noiembrie 1980 realizat de Philip Roth, Kundera admitea că, după război, Éluard „abandonase suprarealismul și devenise cel mai mare exponent al «poeziei totalitarismului»”.

Kalandra (1902–1950), suprarealist ceh și vechi comunist, a fost judecat într-un proces-spectacol și executat în anul 1950. În perioada stalinismului, mulți scriitori cu afinități de stânga căzuseră victime epurărilor politice și aproape fiecare țară aflată în sfera de influență a Uniunii Sovietice a avut parte de astfel de „reprezentații” politice. Suficient să amintim fie și câteva nume care au marcat această aripă a pavilionului istoric totalitar, procese/ persecuții urmate de felurite condamnări: împotriva maghiarilor György Faludy (trimis în 1949 în lagărul de muncă forțată de la Recsk, în urma unor acuzații fictive) sau Győző Határ/ alias Victor Határ (una din figurile marcante ale exilului literar maghiar după 1956, cel care căzuse anterior victimă valului de procese staliniste de la începutul anilor ’50; după fuga din Ungaria, a lucrat mulți ani la BBC World Service și Radio Europa Liberă); împotriva lui Ion Caraion (închis în prima parte a anilor 1950 la Canal și Baia Sprie, apoi, din nou, în 1958, după o condamnare la moarte transformată în muncă silnică pe viață și stopată prin decret abia în 1964) sau împotriva Cercului Literar de la Sibiu; împotriva lui Eduard Goldstücker (Cehoslovacia; închis într-o mină de uraniu până în 1953, ca urmare a unui astfel de proces-spectacol, apoi personaj de prim-plan al Primăverii de la Praga; Goldstücker a fost unul dintre cei mai cunoscuți experți europeni în Franz Kafka; după ’68 a emigrat, oripilat de evenimentele politice din țară, în Marea Britanie, acolo unde a continuat să predea la Sussex), ori a slovacului Vladimir Clementis (spânzurat și el în urma unui celebru proces, alături de Rudolf Slánský, pe data de 3 decembrie 1952).

Nici măcar în Iugoslavia, care cel puțin părea mai relaxată din punct de vedere ideologic, lucrurile nu au funcționat altfel: vezi cazul lui Milovan Djilas, exclus din comitetul central al partidului pentru pozițiile sale „critice” și arestat mai apoi după anumite declarații pentru agenții de presă occidentale. Să nu uităm că Djilas, într-un anumit moment al trecutului său comunist, fusese perceput ca succesor legitim al lui Tito. La o adică, avem în față o poveste despre un „balaur” autofag...

Záviš Kalandra intrase în partidul comunist în anul 1923, pe când își urma studiile, fiind apoi foarte activ în structurile organizațiilor studențești comuniste. În a doua parte a anilor 1920, acționează plin de entuziasm ca jurnalist și activist politic iar debutul literar și-l face în revista cehă Avangarda. Vorbind mai multe limbi, Kalandra are și o bogată activitate de traducător. Tot la mijlocul anilor ’20, începe să colaboreze cu grupul suprarealist Devětsil, fondat de amicul său, Vítězslav Nezval, și de către Karel Teige. De notat că scena artistică cehoslovacă a acelei perioade era extrem de activă și devenise un punct de atracție nu doar pentru acești tineri de tipul Kalandra, ci și pentru nume consacrate precum Man Ray, Paul Klee, Gropius sau Le Corbusier.

Tot Záviš Kalandra este unul din puținii intelectuali de stânga (alături de Teige sau Emil František Burian) care critică deschis procesele staliniste de la Moscova din anii 1930. Scrie despre respectivul subiect și publică broșuri în care se opune acestor „spectacole grotești” (Josef Guttmann & Záviš Kalandra, Dezvăluiri privind procesele de la Moscova). Ceea ce a urmat a fost „încadrarea” sub acuzația de troțkism pentru care ambii (Kalandra & Guttmann) au fost excluși din Partidul Comunist din Cehoslovacia. Evident, toate aceste evenimente au atras un val de criticism și mai mare din partea comuniștilor conservatori (Ladislav Štoll; Julius Fučík - autorul Reportajului cu ștreangul de gât, condamnat la moarte și executat de naziști pe 8 septembrie 1943, și a cărui văduvă, Gusta Fučíkova, se manifestase în timpul terorii din anii 1950 ca o stalinistă inveterată; sau Zdeněk Nejedlý, unul din foarte puținii oameni de știință occidentali care întâmpinaseră cu maxim entuziasm Marea Revoluție Socialistă din octombrie).

Exclus din partid și marginalizat în viața culturală cehoslovacă, Záviš Kalandra continuă să facă jurnalism pentru reviste de stânga. După ocuparea Cehoslovaciei de către Germania nazistă, este arestat de Gestapo și trimis în lagărele de concentrare de la Sachsenhausen și Ravensbrück. Aici, la Ravensbrück, o va întâlni și pe Milena Jesenská, iubita epistolară și de suflet a lui Franz Kafka. Se știau însă din trecut, când Milena începuse să aibă contribuții la revista Tvorba, condusă pe atunci de Kalandra, Kurt Konrad și Fučík (cel despre am precizat anterior că n-a ezitat să-l atace public pe Záviš după primele acuzații de troțkism și căderea în dizgrație). Pe fondul marii crize economice și a prăbușirii comerțului internațional, având ca efect inclusiv șubrezirea

puternică a bazei economice a Cehoslovaciei, Milena Jesenská începuse să scrie, mai ales în Tvorba, de pe poziții de stânga, demonstrând cât de mult părăsise ea însăși redutele liberale în favoarea unei noi identificări, de această dată cu cauza comunistă. Iată doar o parte din motivele atracției stângiste a epocii…

După război, Kalandra s-a repatriat la Praga (Jesenská murise în lagărul de la Ravensbrück cu doar trei săptămâni înainte de Debarcarea din Normandia), unde a continuat să scrie deopotrivă științific și jurnalistic (a contribuit cu câteva editoriale chiar în The New York Times). Însă nimic din toate acestea nu a putut împiedica arestarea sa alături de Milada Horáková, fostă activistă în mișcarea de rezistență antinazistă, arestată și ea de Gestapo și condamnată inițial la moarte, apoi purtată prin mai multe lagăre până la eliberare, când se întoarce în capitala cehă. Ambii au trecut mai întâi prin anchetele teribilei StB (Státní bezpečnost), poliția politică cehoslovacă. Ambii au fost condamnați la moarte în procesul-spectacol din 1950, o mascaradă cu pretenții juridice atent supravegheată de consilierii sovietici și transmisă la radio după un scenariu prestabilit.

În pofida petițiilor care cereau salvarea sa de la moarte și eliberarea, semnate printre alții de Albert Einstein, Eleanor Roosevelt sau Winston Churchill, Milada Horáková a fost spânzurată pe 27 iunie 1950, la doar 48 de ani. Și tot în pofida apelurilor disperate ale prietenului său, André Breton, precum și ale lui Max Ernst ori chiar Albert Camus, Záviš Kalandra a avut aceeași soartă (executat la aceeași dată - 27 iunie 1950). Capetele de acuzare pentru cei doi - halucinante - fuseseră: conspirație troțkistă, complot împotriva democrației populare cehoslovace, plus intenția de a provoca declanșarea unui Al Treilea Război Mondial. Ambii scăpaseră de lagărele de concentrare naziste spre a sfârși în malaxorul de destine stalinist. Marci Shore („Surreal love in Prague”, The Times Literary Supplement) reproduce scrisoarea lui Breton către Éluard, la finalul acestui parcurs tragic: „Cum poți duce în sufletul tău o asemenea înjosire a unei ființe umane, în persoana celui care ți-a fost prieten?”. Paul Éluard i-a răspuns glacial, așa cum am arătat la început…

Cazul Záviš Kalandra este doar unul (poate mai cunoscut prin prisma anvergurii personajului și legăturilor sale cu mișcările artistice occidentale) din multele care vorbesc la acest nivel, foarte personal și tragic, despre un secol ideologic turbulent. Se confirmă, în fond, o serie de identități zguduite în mod radical, profund afectate și redefinite, de cele mai multe ori arbitrar, de vântul istoric. În contact cu cinismul totalitar, toți acești nefericiți (fie că au murit ca urmare a persecuției, sau doar au pătimit ani buni în lagăre și penitenciare) și-au schimbat profund a lor Weltanschauung (viziune despre lume) și, mai ales cei care au avut darul scrierii ori mijloacele de a o face, ne-au lăsat mărturii esențiale despre trăsăturile Diavolului secolului XX. Nu este deloc o apologie a lor, ca personaje, ci doar o constatare dublată de reflecție.

Adevărata dramă pare a se desprinde tocmai din cuvintele aceluiași Kundera: „Am fost șocat când în 1950, marele poet comunist francez, Paul Éluard, a aprobat în mod public spânzurarea prietenului său, Záviš Kalandra. Când Brejnev își trimite tancurile să-i nimicească pe afgani este groaznic, dar este, ca să zic așa, natural—te poți aștepta la asta. Dar când un mare poet aplaudă o execuție, este o lovitură care zguduie întreaga imagine a lumii” (interviu din 1985, pentru The New York Times).