Marius Stan

Regretatul Amos Oz, dispărut dintre noi pe 28 decembrie 2018, a fost mereu printre cei doi, trei scriitori considerați reprezentativi în Israel, iubit deopotrivă acasă și în străinătate. A primit Premiul Bialik (1986) și Premiul Israel (1998), spre a numi doar câteva, și a fost ales membru permanent al Academiei Limbii Ebraice în 1991. Autobiografia sa din 2007, Sipur al ahava ve-ÿoshekh (Poveste despre dragoste și întuneric, Humanitas, 2016; Natalie Portman a debutat regizoral în 2015 cu superba ecranizare omonimă a romanului) a fost numită una din cele mai importante zece opere în limba ebraică publicate de la înființarea statului Israel. În pofida dezbaterilor critice asupra politicii de canonizare care au devastat cercurile literare israeliene în ultimele decenii, poziția lui Amos Oz în centrul literelor locale a rămas intangibilă, mai ales după publicarea Poveștii.

Amos a fost unicul copil al unei familii de imigranți, patriot mândru în copilăria țării adoptive a părinților, precoce, dar și ascultător, deschis sionist. Probabil că cea mai importantă trăsătură a scriitorului rămâne importanța pe care o atribuie mamei și sensibilităților sale diasporice. Experiența alterității Faniei Klausner în nou-creata patrie a Israelului este, de fapt, filtrul prin care fiul Amos își fixează legăturile cu limba și locul. Relația mamei cu locul ei în lume este cea care dictează termenii identității fiului, ca european sau israelian, ca autor, sau ca om. Urmele bântuirilor mamei joacă un rol dual în formarea concepției despre sine a viitorului autor. Ele marchează un contrast evident între marginalizarea mamei și propria auto-acceptare ca scriitor de succes. Tot ele îi aduc aminte de cât de mult depinde propria lui înțelegere asupra identității de experiența alterității. Această dualitate și modul în care autorul negociază tensiunea pe care o creează dezvăluie o semnificație dincolo de istoria trăită: evocarea mamei în text reprezintă o destabilizare necesară.

### Vezi și... ###

„În secolul al XXI-lea, fanatismul este problema cea mai serioasă din lume. Sîntem în plină erupție de fanatism” (Video)

Europeana familie Klausner, prin relația ei cu faimosul unchi Joseph Klausner (1874–1958) și prin propria educație și sensibilități, a dus o viață a aspirațiilor intelectuale și frecventelor socializări cu autori și oameni de știință. Amos a vorbit cu părinții săi poligloți doar limba ebraică. Letargica mamă a lui Oz din Poveste despre dragoste și întuneric își bântuie fiul prin absență, atât în viață, cât și în moarte. El nu scrie prea mult despre ea și atunci când totuși o face, amintește cititorului că era încă adolescent când i-a murit mama, iar reconstrucția la care apelează se bazează fie pe imaginație, fie pe amintirile altora. Deși Oz alocă mai mult spațiu ambițiilor intelectuale frustrate ale tatălui, tot Fania (jucată în film de Natalie Portman însăși) este personajul care îi animă spiritul și gândurile, inspirația și cioburile de aduceri aminte pe parcursul a șase sute de pagini.

Ceea ce face în realitate Amos Oz este să-și folosească propria poveste de viață spre a reda o narațiune mai importantă: povestea Israelului, inextricabil legată de a lui. Invocarea textuală a mamei este centrală nu doar pentru concepția lui Amos despre sine, ci și despre lumea înconjurătoare.

Fania Klausner a fost un spectator în Palestina. Ca evrei așkenazi educați și foarte citiți, Fania și soțul ei Arieh, un tânăr cărturar aflat în căutarea unui succes ce pare interzis, fuseseră plasați la marginea aristocrației culturale israeliene emergente. Izolarea Faniei era autoimpusă. Tăcerile ei caracteristice nu izvorau din vreun sentiment de inferioritate, ci din detașarea totală față de tot ceea ce însemna o anumită excitabilitate obositoare a vecinilor. Și chiar și atunci când vizita casele prietenilor, poziția ei era mai mult de observator, nu de participant. Indiferentă la tot ceea ce-i electriza pe cei din jur, Fania Klausner „a dus o viață solitară și a tăcut acasă în cea mai mare parte a timpului”; „n-a găsit niciun sens sau interes în Ierusalim”; „fervoarea sionistă a trecut pur și simplu pe lângă ea” (Amos Oz). Aflată la discreția propriului „întuneric”, Fania s-a extirpat pe sine din viața socială.

Tropul dominant al amintirilor și reprezentărilor lui Oz despre mamă rămâne melancolia, implicit legată în Poveste de sensibilitatea europeană a Faniei și larga ei viziune literară. Lumea ei interioară era învăluită în obscuritatea unei perpetue melancolii care a însoțit-o, de altfel, din Europa în Palestina, și a rămas și s-a intensificat odată cu cărțile pe care le citea. Era o devoratoare de literatură romantică iar asta i-a fost fatal pentru că i-a hrănit lumea interioară, dar a făcut și ca această melancolie să supureze în interstițiul dintre ficțiune și realitate. În mintea lui Amos Oz, Fania Klausner a populat lumea textuală a pescărușului lui Cehov, negociind fără succes granițele dintre mundanitatea vieții și promisiunea literaturii de-a o transcende: „Pescărușul [tatălui meu] și-a trăit zilele într-un apartament la demisol, gătind, spălând, punând la copt, având grijă de un copil bolnăvicios, iar atunci când nu citea romane, rămânea uitându-se pe fereastră până când ceașca de ceai i se răcea în mâini”.

Sensibilitățile europene s-au prelins decisiv în poveștile pe care Fania i le-a spus tânărului ei fiu: „Mi-am petrecut întreaga copilărie în Kerem Avraham în Ierusalim, dar unde am trăit cu adevărat a fost la marginea pădurii, printre colibe, stepe, pajiști, zăpada din poveștile mamei mele, dar și în cărțile ilustrate care se adunau în grămezi pe tăblia patului: Eram în Est, dar inima îmi era în cel mai îndepărtat Vest”.

Fania, în viață doar un martor al unei anumite culturi, devine după moarte spectrul care bântuie textele fiului său. La rândul lui, fiul observă și documentează, apoi scrie după dictarea stafiei materne. În acest sens, spectrul veghează ca fiul să devină „Amos Oz” (Oz, în ebraică, însemnând „putere”, „forță”). Trezind fantomele adormite ale textului, noi, cititorii, participăm la și perpetuăm un act de bântuire. Citind, și noi, la rându-ne, ne adresăm unui același trecut nestins. Este ceea ce face din Amos Oz un scriitor imposibil de ignorat pentru toți cei care vor să înțeleagă impactul ineluctabil al istoriei asupra vieții private...

Alexander Bogdanov (1873–1928) a fost un cunoscut al cercurilor social-democrate ruse. Asemeni lui Vladimir Ilici Lenin (1870-1924) și Gheorghi Plehanov (1856-1918), acesta a făcut parte din conducerea Partidului Social-Democrat al Muncii din Rusia. După ce la începutul secolului colaborase activ cu Lenin, vreme de patru ani, Bogdanov a devenit unul din cei mai puternici adversari ai creatorului statului bolșevic.

Competiția dintre cei doi bărbați era deopotrivă teoretică și practică. Cu siguranță, Bogdanov avea teoria de partea sa. Era un scriitor talentat, mai ales când venea vorba de filosofie și economie. De partea cealaltă, Lenin era un geniu organizatoric. Ironia face că ambii au încercat la început să lupte unul împotriva celuilalt cu armele cele mai bune ale adversarului. Lenin a scris o carte de filosofie, catastrofală după toate standardele, dar care s-a dovedit a fi un bestseller ideologic. Bogdanov a organizat în Italia, cu ceva succes, câteva școli de partid pentru muncitorii ruși.

Trăsătura predominantă a competiției dintre cei doi a fost însă una teoretică. Lenin și Bogdanov aveau viziuni diferite în privința marxismului, asupra interpretării gândirii lui Marx și asupra modului în care ar trebui să arate ideologia partidului. Importanța luptei pentru dezvoltarea mișcării comuniste în ansamblu nu trebuie subestimată. Lenin a petrecut un an de zile nefăcând nimic altceva decât să scrie Materialism și empiriocriticism (1909), și doar pentru a-i combate pe Bogdanov și apropiații acestuia. Deși mai puțin dotat ca Bogdanov, Lenin era extrem de conștient de importanța ideilor, inclusiv a unor idei filosofice mai generale despre practica revoluționară. Urmărind zbaterile din sânul social-democrației ruse de început de secol XX, putem observa mai bine tranziția de la ideile lui Marx la un sistem ideologic închis care a ajuns să poarte numele de marxism-leninism.

Alexander Bogdanov s-a născut în 1873 în Sokółka (azi, Polonia). A studiat medicina la Universitatea din Harkov și și-a terminat cu succes studiile în 1899. Interesele lui majore nu erau însă cele ale unui medic. A intrat devreme în grupurile pre-revoluționare la începutul anilor ’90 ai secolului XIX și a devenit membru al PSDMR încă de la înființare, în 1898 (la Minsk). Citise Marx din vremea studiilor și a devenit foarte interesat de chestiunile economice și filosofice. În 1896, a scris Cursul scurt al științei economice. Era un text puternic inspirat de Karl Marx, scris într-un limbaj accesibil, a devenit rapid un succes printre revoluționarii ruși și a continuat să fie o carte de referință mult timp după Revoluția din octombrie 1917. Nu doar că a găsit timp pentru a-și termina studiile de medicină și a scrie cărți filosofico-economice, dar, începând cu 1896, Bogdanov a activat ca revoluționar propagandist și organizator în câteva orașe din Rusia, inclusiv la Moscova. Asemeni multor altora, a fost arestat și trimis în exil (în interiorul granițelor Rusiei), în 1901.

Până la acel moment, Lenin, care nu-l întâlnise vreodată pe Bogdanov, era familiar cu ideile sale. În 1898, pe când se afla în Siberia, Lenin intrase în posesia unei copii a Cursului scurt, pe care l-a citit cu mare entuziasm. A scris chiar o recenzie extrem de flatantă. A urmărit, pe cale de consecință, dezvoltarea filosofică a lui Bogdanov. Interesul lui Lenin pentru scrierile filosofice ale lui Bogdanov trebuie privite în context. Lenin fusese pasionat de filosofie cel puțin de la sfârșitul anilor 1880. În timpul exilului său siberian, a citit numeroase lucrări filosofice pe care i le trimitea, cu precădere, mama sa. Într-o scrisoare din iunie 1899, adresată viitorului lider menșevic Alexander Potresov, Vladimir Ilici mărturisea: „Realizez lipsa mea de educație filosofică și nu intenționez să scriu pe asemenea teme până când nu citesc mai mult. Asta fac acum, după ce am început cu Holbach și Helvetius; și intenționez să merg la Kant. I-am deprins pe unii din cei mai importanți clasici ai filosofiei, dar nu am nicio carte neo-kantiană... Dă-mi, te rog, de știre dacă tu sau vreunul din prietenii tăi mi-ați putea împrumuta astfel de cărți”.

Atitudinea lui Lenin față de filosofie a rămas practic neschimbată pe tot parcursul vieții. La nivelul anului 1899, era deja conștient că anumiți social-democrați ruși flirtează cu Immanuel Kant și neokantianismul. Era îngrijorat de astfel de mutații pentru că ei, în opinia sa, ar fi trebuit să fie marxiști. Dar marxismul este materialism, ceea ce Kant și neokantianismul, cu siguranță, nu sunt. Lenin a studiat aceste sisteme filosofice pentru a fi capabil să-și corecteze tovarășii revoluționari. În plus, dorea să ajungă la o mai bună înțelegere a materialismului dialectic, axul central al marxismului. Nu era o sarcină ușoară pentru că, deși termenul era deja acolo, Lenin nu a găsit suficient în opera lui Marx și Engels care să dea conținut unei doctrine. S-a apucat, prin urmare, să studieze istoria materialismului și, mai apoi, istoria filosofiilor dialectice. A făcut-o pentru că a vrut să pară că materialismul dialectic este rezultatul revoluționar a tot ceea ce are mai bun istoria filosofiei.

În acest spirit al interesului său pentru teorii și pentru obținerea unității teoretice în sânul partidului, Lenin a urmărit diversele lupte ale lui Gheorghi Plehanov: mai întâi, la sfârșitul anilor 1880, împotriva criticului populist Mihailovski și adepților acestuia; apoi, la sfârșitul anilor 1890, împotriva neokantienilor din partid; și, finalmente, după 1900, împotriva lui Bogdanov și grupării acestuia. Trebuie spus că încă de la începutul acestor lupte intestine, Lenin a simțit că Plehanov are cu totul dreptate, că el, Plehanov, care îl cunoscuse pe Engels și îi obținuse binecuvântarea, reprezenta adevăratul marxism, în vreme ce adversarii săi erau niște deviatori.

Pe vremea când Lenin ajungea în Occident și colabora cu Plehanov în redacțiile Iskra (Scînteia) și Zaria, acesta din urmă îl informa pe Vladimir Ilici cu privire la noile tendințe ale filosofiei lui Bogdanov. Alexander Bogdanov devenise din ce în ce mai atras de empiriocriticismul unor Richard Avenarius și Ernst Mach. Plehanov a scris în repetate rânduri împotriva lui Bogdanov, dar se pare că „devierea” acestuia era considerată minoră și, în orice caz, nu de luat în serios. În acea perioadă, Lenin era încă indecis. Dar la Al Doilea Congres al Partidului, din 1903, s-a produs și ruperea relațiilor cu Plehanov și apropierea vremelnică de Bogdanov. Un episod asupra căruia voi mai reveni.