Marius Stan

Borges s-a născut la Buenos Aires în 1899 într-o familie a clasei de mijloc argentiniene. Tatăl său era avocat și profesor de psihologie. Copilul Jorge Luis era miop și sensibil, dar a decis încă din copilărie să fie scriitor. Mai târziu, avea să pretindă că nu a fost o alegere, ci mâna destinului. Printre primele sale realizări s-a numărat traducerea Prințului fericit al lui Oscar Wilde, la vârsta de doar 9 ani.

Două au fost labirinturile copilăriei lui Borges: grădina potecilor bifurcate, cu ale sale pâlcuri de Bougainvillea („floarea de hârtie”), eucalipți și statuete misterioase; și biblioteca părintească, un adevărat arhipelag al insulelor înalte, sedimentate din rafturi și cărți. Fervoarea începutului de secol XX, verile toride, inconfundabil argentiniene, spuma Fluviul de Argint, Río de la Plata, se pierdeau cu toate în dedalul imaginației acestui copil magic al Americii de Sud.

În 1914, familia Borges s-a mutat în Elveția, la Geneva, acolo unde a locuit până în 1919, când a ales să trăiască în Spania. Timpul petrecut în Europa a fost esențial pentru evoluția spirituală a lui Borges. Ca membru al ultraiștilor, grupul scriitorilor moderniști spanioli, s-a convins că nu are nevoie să fie atașat vreunei tradiții sau mișcări. În același timp, a devenit un perfecționist incredibil, distrugându-și două cărți doar pentru că i s-au părut artificiale și previzibile.

Familia Borges s-a întors la Buenos Aires în 1921. Orașul era efervescent, iar Jorge Luis a pătruns elegant în cercurile sociale și literare, înființând o revistă (Prisma) și publicând o serie de cărți de poezie și ficțiune (1921–1936). Cu banii pe care i-a câștigat din primele premii literare, și-a cumpărat o ediție completă a Enciclopediei Britanice.

Însă în 1937, odată cu criza financiară globală, Borges nu-și mai permitea să trăiască din câștigurile sporadice generate de scrierile sale, așa că a devenit asistent la Biblioteca Publică Municipală Miguel Cané, clasificând și catalogând colecții întregi. A descris mai târziu întreaga experiență ca pe „cei nouă ani de nefericire”. Motivele erau diverse: considera munca respectivă umilă și lipsită de imaginație, iar colegii bibliotecari erau mult mai preocupați de cursele de cai și de dame decât de literatură. Exista un fel de lege nescrisă a locului care nu privea munca în culori favorabile. Dar Borges avea un respect aproape religios față de cărți și scriitură. Pentru el, biblioteca angajaților fără pasiune literară devenise un templu care, asemeni episodului biblic, trebuia golit (cu furie) de „comercianți”. Jorge Luis era un tip conștiincios și eficient pe care colegii îl sfătuiau adesea să o lase mai moale...

Pe măsura trecerii anilor, scriitorul s-a adaptat în felul său propriu. A început să-și termine treaba în primele două ore ale dimineții, după care să citească din clasici sau să traducă literatură contemporană, inclusiv Faulkner și Virginia Woolf, în spaniolă. A scris, de asemenea, Biblioteca Babel și alte povestiri în vreme ce colegii săi se aflau prin alte încăperi, bârfind. Într-un fel, literatura universală a avut enorm de câștigat pentru că l-au lăsat în pace. Tot în această perioadă, în 1938, s-a petrecut un incident pe care avea să-l reia în povestirea Sudul. Alergând pe una din scări, Borges și-a zdrelit fruntea într-un toc de fereastră, a făcut septicemie și a fost la un pas de moarte. În 1938 i-a murit și tatăl.

Juan Perón (1895–1974) a devenit pentru prima oară președinte al Argentinei în iunie 1946. Din pricina pozițiilor și afilierilor sale anti-peroniste, Jorge Luis Borges a fost „trimis” inspector de găini și iepuri în piețele publice, o poziție din care și-a dat demisia imediat. Pe parcursul următorilor nouă ani, a continuat să scrie, publicând, printre altele, Aleph. A fost ales președinte al Sociedad Argentina de Escritores (Uniunea Scriitorilor din Argentina), care, mai apoi, avea să fie desființată de către același Perón. Tot în această perioadă, Borges a orbit complet.

În 1955 însă, în urma unei lovituri de stat militare, Juan Perón este înlăturat iar noul guvern îl numește pe Borges director al Bibliotecii Naționale a Argentinei. Jorge Luis se arăta cu adevărat încântat și chiar uluit în discursul de acceptare: „Vorbesc despre splendida ironie a lui Dumnezeu, care mi-a dat deodată 800.000 de cărți și întuneric”. Mai târziu, în Poemul darurilor, avea să-și șlefuiască ideea:

„Să nu coboare nimeni spre lacrimi sau reproș

Această proclamare a puterii

Lui Dumnezeu, ce-n harul lui ironic

Îmi dărui și cărțile și noaptea”. (trad. Irina Mavrodin)

Biblioteca se afla în clădirea care găzduise inițial Loteria Națională. Fațada nu prezenta vreun indiciu despre ceea ce s-ar putea afla dincolo de ziduri, dar înăuntru, prin hol, se deschidea o impresionantă sală de lectură, cu numele marilor scriitori afișate între rafturi. Era chiar biblioteca pe care micul Jorge Luis o vizitase cu mulți ani în urmă, nerăbdător să răsfoiască Enciclopedia Britanică, însă mult prea timid pentru a o și împrumuta.

Borges a tratat extrem de serios noua funcție și și-a propus să transforme spațiul într-un centru cultural. A inițiat o serie de prelegeri și discuții, și a reînviat o revistă pe care biblioteca o publicase în trecut. Treptat, a ajuns să iubească și acest labirint, unul pe care, în pofida cecității cunoscute, îl naviga cu ușurință și multă pricepere. Poziția lui Borges la Biblioteca Națională a Argentinei a rămas intactă până în 1973, atunci când Juan Perón s-a întors din exilul spaniol și a fost reales președinte (al treilea mandat, întrerupt de moartea survenită pe 1 iulie 1974). Din motive etice și politice foarte clar definite, scriitorul-bibliotecar și-a depus demisia și a refuzat să facă parte vreodată din administrația peronistă. Pentru restul vieții sale, Jorge Luis Borges a călătorit, a scris și a ținut prelegeri. S-a stins la Geneva în urmă cu 33 de ani, pe 14 iunie 1986.

Teribile au mai fost afuriseniile la adresa oricărui scriitor străin care, după ce va fi aderat la Soviete, s-a retras din rândurile lor. Este și cazul lui Panait Istrati (n. Brăila, 1884-d. București, 1935), atât de cunoscut în timpul vieții, dar a cărui moarte la 51 de ani a trecut aproape neobservată. Acest „Gorki al Balcanilor”, cum l-a numit Romain Rolland (1866-1944), imaginându-și că este comunist, căutase adăpost, în 1928, în paradisul terestru numit Uniunea Sovietică. A vizitat Republica Autonomă Sovietică Moldovenească, unde s-a întâlnit cu Ecaterina Arbore (n. Geneva, 1873-d. Tiraspol, 1937), apoi a trecut prin Baku, Batumi, Nijni Novgorod și atâtea alte locuri. Moscova l-a slăvit cu surle și trâmbițe: a fost onorat și răsfățat. Însă scriitorul român era un om onest, un caracter sincer, un poet autentic pentru care libertatea din viața privată era indispensabilă precum aerul.

• Marius Stan

Panait Istrati a înțeles repede că așa-zisa Arcadie „nu era nimic altceva decât o închisoare asfixiantă pentru toată libertatea de gândire” și, după ce a zăbovit mai bine de un an de zile în Uniunea Sovietică, a părăsit țara și a povestit în cartea sa, Spre altă flacără. După șaisprezece luni petrecute în URSS - Spovedanie pentru învinși, motivele plecării și întreaga saga a experiențelor bolșevice. Scriitorii sovietici s-au grăbit atunci să-l agreseze și taxeze ca renegat și Iudă.

Iată una din concluziile lui Istrati, nota bene, exprimată în 1929: „Istoria a cunoscut deja republici fără republicani; întreaga lume vede acum un Partid Comunist fără comuniști, Soviete fără alegători sau aleși, sindicate fără membri, cooperative fără clienți”. Sau, și mai direct și personal:

„Nu sunt deloc în încurcătură când explic divergențele care există, realmente, între cele două puncte de vedere ale mele. Primul era al revoluționarului entuziast, abia sosit, pregătit să vadă numai părțile frumoase ale Revoluției. Punctul de vedere de astăzi este al omului care a cercetat la fața locului îndelung și care este obligat să cedeze în fața evidenței”.

### Vezi și... ###

Panait Istrati în URSS

A criticat deschis condițiile de viață din URSS. Panait Istrati fusese unul din cunoscuții revoluționarului internaționalist bulgar Cristian Racovski (1873-1941) și petrecuse o bună perioadă din primul plan cincinal în URSS. Poziția politică din aceste scrieri ale sale l-ar califica, deși foarte larg, ca simpatizant al opoziției de stânga troțkiste, dar nu există dovezi ale vreunei colaborări reale cu secta lui Lev Davidovici. Însă Istrati l-a cunoscut bine și pe Victor Serge, căruia i-a și scris prefața la cartea Les hommes dans la prison, apărută în Franța, în 1930. Despre întâlnirea cu Rakovski și invitația de a călători în Uniunea Sovietică avea să mărturisească:

„Cu Racovski, ambasador [sovietic] la Paris, am avut puține relații. (...) Deci, plecarea mea în tovărășia lui nu se datorește unei proaspete și machiavelice intimități prietenești. Dar, în toamna trecută, petrecând un ceas în strada Grenelle, Racovski mi-a spus deodată, în timp ce mâinile sale răscoleau un munte de hârtii:

– Ah! Am aici ceva pentru tine... (...) câteva invitații oficiale pentru serbările celei de-a X-a aniversări a Marii Revoluții din Octombrie. «Voks»-ul te-a invitat. (...)

(...) vestea mă zgudui. Nu pentru că mi-ar fi surâs perspectiva unei mari călătorii «pe viu», chit că ar fi trebuit să scriu apoi o carte binevoitoare despre U.R.S.S. Asemenea ocazii sunt bune doar pentru vânătorii de avantaje. Pentru mine, o atare plecare însemna trezirea la viață a vechiului vagabond.

Teribilă tentație! O răbufnitură de aer îmi umflă trupul, slăbit de ultima zvâcnire a vieții sedentare. (...)

Atât eu cât și Christian ne aflam, fiecare, pe punctul de a întoarce o pagină din viață. Unde aveam să fim cu începere de mâine? Un mare semn de întrebare pentru amândoi. [n.a., Rakovski avea să fie executat ca deținut politic al închisorii Oriol, de către NKVD, pe 11 septembrie 1941, în Masacrul din Pădurea Medvedev]

(...)

Îl priveam în față, șezând la un birou unde răsfoiam mașinal corecturile. Acele ceasornicului înaintau tăcute, nepăsătoare, marcând orele. Căldura grea clocea noua noastră viață.

– Christian!

– Ce?

– Fi-voi, oare, dezamăgit de Rusia?

– Depinde... Dacă vei privi la suprafață, da. Dacă vei ști să vezi, vei înțelege.

– Și în cazul acesta?

– Vei iubi opera noastră.

– Crezi că voi ști să văd?

– Sunt sigur”.

Și a văzut, în mod ironic, mult dincolo de suprafață...

Parte din această experiență a apostaziei sale timpurii poate fi admirată astăzi în cioburile de amintiri expuse la Casa Memorială „Panait Istrati” din Grădina Publică a orașului natal. Sub titlul „Le conteur photographe, le photographe conteur”/„Povestitorul fotograf, fotograful povestitor”, colecția brăileană surprinde în chip emoționant călătoria sovietică fotografiată de autorul însuși. Nu lipsesc instantaneele cu Nikos Kazantzakis, poze rare, de colecție, amintiri de la Nisa cu una din multele sale soții (patru la număr), cadre superbe din Caucaz, Georgia de azi, Istrati la Yalta în 1928, poze ale mamei, notele (deloc grozave) din clasa a patra, dar și o sumedenie de portrete Panait Istrati pe care i le-au realizat alți artiști-fotografi, de-a lungul timpului.

### Vezi și... ###

In amintirea celor absenți....

„Figura sa, slabă și brăzdată de riduri, mi-a plăcut din prima clipă, prin expresia ei de învingător chinuit”, spunea cândva Kazantzakis. Casa Memorială Istrati păstrează ceva indicibil, ca o vrajă mută. Este un mic altar închinat inocenței unui om care s-a definit permanent în termenii libertății. Vagabondajul lui prin istoria traumatică a secolului XX capătă un tonalitate aparte prin abandonarea ultra timpurie a religiei seculare numită bolșevism. La Brăila au rămas toate, ca într-un mănunchi de ciulini existențiali: colecția lui de obiecte excentrice, inclusiv un foarte curios ceas mecanic de buzunar, patul în care s-a stins din viață, în aprilie 1935, cizmele unui om mărunt (purta 40 la picior), lada de voiaj, geanta de piele, piese de mobilier, dar și o colecție impresionantă din opera sa, deopotrivă în română și franceză, îmbogățită adesea prin amabilitatea unor călători francezi prin portul de la Dunăre.

Panait Istrati și-a înțeles foarte bine rolul în istorie, și-a asumat orbirile tinereții cu bărbăție (ratase inclusiv o tentativă de sinucidere în 1921) și a continuat, atâta timp cât a trăit, nu mult, să viseze la o lume a libertății neîngrădite și a justiției sociale reale:

„Comunismul meu era dreptatea și libertatea conștiinței, adică exact ceea ce Sovietele au extirpat la ele acasă și vor să extirpe oriunde aceste două biete valori spirituale mai rezistă teroarei roșii”.