Marius Stan

Neus Català (1915–2019) s-a născut și a crescut în Priorat, Catalonia, traversând cu brio o copilărie rebelă și o adolescență fericită. Tatăl ei se numea Baltasar Català, fost comunist activ în timpul Războiului civil și ghid montan pentru maquisarzi în timpul și după război. Mama ei se numea Rosa Pallejà. Neus a fost la rându-i membră a Partidului Comunist Spaniol, a co-fondat Partidul Socialist Unificat din Catalonia (PSUC) și a pus umărul la organizarea Tineretului Socialist Unificat din Catalonia (JSUC). Despre tinerețea pe care mai târziu mărturisea că și-a petrecut-o alături de prieteni, Català spunea că i s-a sfârșit brusc în ziua în care a ajuns la Ravensbrück. Necrologul New York Times din 21 mai 2019 ne prezintă o femeie de 103 ani ca ultim supraviețuitor spaniol al temutului lagăr de concentrare nazist.

Alături de mulți alți catalani, Neus Català trecuse granița în Franța la sfârșitul Războiului Civil Spaniol (1939). S-a aflat printre cei 500.000 de spanioli care s-au refugiat din calea armatelor generalului Francisco Franco atunci când Barcelona a căzut, în martie 1939. Asemeni celorlalți, Català a trăit într-unul din centrele de primire/internare, eufemismul francez pentru lagăre de concentrare destinate spaniolilor. Atât ea, cât și familia și prietenii s-au străduit să-și găsească locul în societatea franceză, acolo unde și-ar fi putut continua viețile în pace. Català a devenit curier al Rezistenței de îndată ce naziștii au ocupat Franța în 1940. Acolo l-a și cunoscut pe primul ei soț, Albert, un maquisard anarhist din grupul numit Turnac. S-au căsătorit în decembrie 1942 și i-au interogat împreună pe membrii noi ai grupului, cu scopul de a depista eventualii agenți Gestapo infiltrați. A fost arestată alături de Albert și alți câțiva camarazi pe 11 noiembrie 1943. Au fost transferați imediat la Perigeaux pentru ca bărbații să poată fi torturați de către Gestapo. Mai târziu, naziștii i-au transferat la Limoges, unde au și rămas pentru două luni de zile. De acolo, au fost mutați la Compiègne, în Nordul Franței, spre a-și primi sentințele. Neus Català a fost condamnată la muncă silnică pe viață, iar în ultima zi din ianuarie 1944, a fost transferată la Ravensbrück, un lagăr de categoria a treia pentru femeile care fuseseră active în mișcarea de rezistență.

La Ravensbrück, Català și-a primit numărul de identificare. Se descria pe sine, la acea dată, ca pe o fată simplă de la țară care a ajunsese soră medicală în Războiul Civil Spaniol. Gardienii de aici au ras-o în cap și au îmbrăcat-o în sinistrele pijamale cu dungi albastre și gri. La primul control medical la care a fost supusă în lagăr, Neus a fost depistată cu tuberculoză, ceea ce, în cele mai multe cazuri, în condiții de concentrare, devenea sinonim cu o sentință la moarte. La un al doilea control cu raze, nu s-a descoperit nimic din primul diagnostic și Català a fost considerată aptă de muncă. Fusese scăparea ei: câtă vreme prizonierul este capabil să producă, scapă de cuptoarele crematoriului. Neus Català a fost eliberată din lagăr pe 5 mai 1945 iar armata americană i-a asigurat transportul până la granița sudică a Franței, acolo unde a și descoperit că fusese singura supraviețuitoare a grupului.

Spre apusul lungii sale vieți, Català a publicat o colecție de mărturii cu titlul De la resistencia a la deportación (Ediciones Península, 1 iunie 2000). Volumul se deschide cu epigraful paratextual al lui André Malraux, în spaniolă: „No son las armas las que hacen el ruido de las guerras, es el silencio de los muertos.” Nu armele compun zgomotul războaielor, ci tăcerea celor morți. Altfel spus, Català recunoștea că tăcerea acelor femei spaniole dispărute în lagărele de concentrare naziste trebuia auzită—de fapt, un imperativ istoric: a vorbi pentru cei care n-o mai pot face.

Multe din mărturiile scrise pe care a reușit să le strângă în acest volum i-au parvenit în franceză sau chiar provensală, pentru că femeilor care trăiseră în exil în Franța atât de mult timp nu le mai venea ușor să comunice în spaniolă ori catalană. Neus Català a făcut toată munca de traducere în spaniolă (castiliană) și editare. Nu toate cele cincizeci de mărturii ale colecției sunt scrise de femeie, dar toate sunt despre femei. Două au fost scrise de bărbați, foști luptători de gherilă spanioli care activaseră în Franța în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar un al treilea era soțul unei femei care supraviețuise lagărelor de concentrare, însă murise de la eliberare. Restul, erau mărturii scrise de femei despre ele însele și ale lor „camaradas”, un termen care apare în aproape toate textele, în special când naratoarea își clamează afinitatea sau apartenența la partidul comunist.

Din cele patruzeci și șapte de mărturii, douăzeci aparțineau unor femei care supraviețuiseră unor lagăre de concentrare precum Ravensbrück, Bergen-Belsen sau Mauthausen. Descrierile sunt vii și explicite. Restul de douăzeci și șase de mărturii aparțin unor femei care au făcut parte din Rezistența armată sau nearmată. Niciuna dintre acestea nu a ajuns în lagăre de concentrare, deși se prea poate să fi fost, ocazional, arestate. În introducerea la această incredibilă colecție a tragediei secolului XX, Català, cea care s-a ambiționat să ne însoțească memoria vreme de 103 ani, scria despre urgența documentării experienței femeii spaniole republicane după Războiul Civil. Aceleași femei care au devenit mai apoi—deloc întâmplător—infrastructura mișcării de rezistență anti-nazistă din Franța...

Lenin nu a înfăptuit revoluția singur. Printre cei care au pus temeinic umărul la succes au fost acei așa-numiți „internaționaliști”, promotorii universalității. N-a mirat când tocmai ei au căzut victime noțiunii de „socialism într-o singură țară”. Dar nu au pierdut doar din această cauză, ci și prin faptul că cei mai mulți au fost personalități aprige, neclintite și, de ce nu, dement-curajoase. Erau deopotrivă înfocați, dificili, ireverențioși. Erau, mulți dintre ei, niște wunderkinderi adulți. Erau, în fine, aluatul din care se face de obicei „revoluția”, în niciun caz nu aveau structură disciplinară de cursă lungă. Erau precum hidrargirul. Nu puteau (și nici n-au făcut-o) supraviețui Termidorului.

Astfel era constituit și Karl Radek (octombrie 1885 – mai 1939), genul de individ pe care îl puteai auzi fredonând cântece căzăcești în timp ce țopăie dintr-o cafenea în alta a Moscovei, spunând glume smintite. Genul sâcâitor și sprințar, absolut de neimaginat în vreo cochilie birocratică. Un flușturatic și un inconștient. De multe ori i-a combătut cu maximă vehemență pe toți liderii revoluției cu care a intrat în contact, inclusiv pe Lenin. Și totuși, Radek era specialistul sectei bolșevice pe spațiul german - atât Lenin, cât și Stalin, l-au consultat de fiecare dată. Dar era și un jurnalist iscusit. Limba lui ascuțită l-a băgat adesea în bucluc, desigur, însă a stârnit în egală măsură și admirație.

Cu aceste calități, Radek a ajuns numărul doi în Comintern, și tot cu ele a fost scos țap ispășitor pentru eșecul „revoluției germane”. Unul din cele mai colorate portrete i le-a făcut Victor Serge în Memoriile unui revoluționar: „Karl Radek a fost un scriitor scăpărător, cu o înzestrare egală pentru sinteză și sarcasm. Subțire, mai degrabă mărunt, nervos, plin de anecdote care adesea aveau o latură sălbatică, realist până în punctul cruzimii, avea o barbă ce îi creștea precum o lizieră în jurul feței proaspăt bărbierită, exact ca un pirat de pe vremuri. Trăsăturile sale erau neregulate și rame groase din carapace de țestoasă îi înconjurau ochii miopi”. Nu putem înțelege pe deplin revoluția, agenții ei și bolșevismul în genere fără biografia provocatoare și adesea inestetică a acestui copil teribil al familiei internaționaliste comuniste.

Înainte de Primul Război Mondial, Radek fusese membru al mai multor organizații social-democrate polone și germane. În 1908, s-a mutat la Berlin și s-a ocupat atent de socialismul german. A ajuns până la urmă să susțină pozițiile revoluționare ale Rosei Luxemburg (pe care o admira enorm) împotriva revizionismului social-democratului german Eduard Bernstein (vezi reacția Rosei la 1900 în pamfletul intitulat „Reformă socială sau revoluție?”). Cu toate acestea, între Rosa și Karl n-au putut exista relații extrem de apropiate: era un tip mult prea dificil, abraziv, autocentrat. În 1913, Radek i-a cunoscut pe Lenin și Zinoviev, devenind bolșevic, iar după 1914 a făcut parte din Stânga Zimmerwald, nucleul viitoarei Internaționale a Treia, refuzând pacifismul în numele principiului enunțat de Lenin privind transformarea războiului „imperialist” într-un război civil revoluționar.

În 1917, Karl Radek intra cu arme și bagaje în elita bolșevicilor ca șef al propagandei internaționale și devenea unul din principalii susținători ai lui Lenin pe tema revoluției mondiale și a unei internaționale comuniste. Între 1918-1923, a fost principalul specialist sovietic în afaceri germane și a împărțit cu Zinoviev, marele său rival, responsabilitatea pentru activitatea de propagandă a Cominternului. Tot în 1918, a fost trimis în Germania cu un grup de radicali care fuseseră membri ai Ligii Spartacus, inclusiv Rosa Luxemburg, Karl Liebknecht, Paul Levi, Leo Jogiches, Clara Zetkin, etc, unde a pus pe picioare Partidul Comunist German (KPD). Toate au mers ascendent pentru Radek doar până la boala și moartea lui Lenin, după care s-a aliniat neinspirat - știm acum - de partea lui Troțki, împotriva lui Stalin. A fost exclus din partid în 1927, dar reprimit doi ani mai târziu după ce și-a recunoscut public „erorile politice”.

Sub Stalin nu va mai fi decât diplomat, jurnalist, dar și, relativ curios, unul din autorii Constituției sovietice din 1936, alături de Buharin. La nici un an după, avea să fie condamnat pentru trădare într-unul din celebrele procese-spectacol și, deși n-a fost executat precum Buharin în 1938 (pe Koba nu-l înmuiaseră atunci nici măcar intervențiile unora ca Romain Rolland), Radek a murit pe 19 mai 1939, în timpul detenției, într-o încăierare, ucis de un alt deținut. În 1988, Curtea Supremă Sovietică l-a reabilitat post-mortem.

Se știe însă că prietenia lui Radek cu Stalin a fluctuat permanent și că tot Radek s-a aflat la originea primelor bancuri politice care au circulat despre „plăieșul urcat la Kremlin”. Doar că una din glumele epocii îl viza chiar pe acest enfant terrible și suna în felul următor: trei prizonieri discută într-un lagăr din Siberia motivele propriei lor condamnări. Primul spune că se află acolo pentru că ar fi afirmat că Radek este contrarevoluționar. Al doilea spune că se află acolo pentru că ar fi afirmat că Radek nu este contrarevoluționar. Al treilea răspunde: „pentru că sunt Karl Radek!” Volumul de umor negru a crescut în Rusia sovietică direct proporțional cu Marea Teroare, poate într-un fel de spirală a smintelii colective...