Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Tinerii au reprezentat o categorie simbolică și adesea controversată în Japonia postbelică. Kojinshugi, termenul japonez pentru „individualism”, fusese respins ca ideal politic pe tărâm nipon. În pofida democrației formale, individualismul a continuat să fie larg perceput ca un fel de problemă socială sau boală modernă în primele două decenii după cel de-Al Doilea Război Mondial. Wakamono bunka, cultura tinerilor care a înflorit în Japonia în anii 1960, a fost identificată rapid ca focar al individualismului și privită cu scepticism de către elitele intelectuale. Pe scurt, a provocat în rândurile intelighenției nipone aproximativ aceeași reacție condescendentă și plină de dispreț pe care o stârniseră partidele politice și facțiunile de stânga (simbolizând amenințarea comunistă) în Statele Unite și Marea Britanie.

Unul din cei mai influenți critici ai societății japoneze contemporane, psihanalistul Takeo Doi (1920–2009), susținea că tinerii japonezi postbelici își manifestau dorința de a fi tratați ca niște copii. Într-adevăr, atât în revoltele studențești din Japonia anilor 1968–1970, cât și în cultura individualistă hippy, Doi vedea capriciile copilărești ale unei generații disfuncționale, denaturată de absența unei figuri politice paterne puternice în nou-creata democrație asiatică. Un altul, psihiatrul Keigo Okonogi (1930–2003), mergea mai departe și lega interpretarea lui Takeo Doi de respingerea - larg răspândită printre tineri - societății civile și a obligației sociale de a îndeplini anumite roluri de adulți. Critica imaturității și a escapismului tinerilor japonezi ai perioadei postbelice a devenit, inevitabil, am spune, sinonimă cu critica la adresa acelor serii manga (ad litteram, „imagini comice”).

Mă voi opri aici doar asupra unui celebru program de televiziune pentru că exprimă cel mai izbutit dialectica nucleară după Hiroshima și Nagasaki. Avându-și originea în seria inaugurată de marele artist manga Osamu Tezuka (1928–1989) și publicat prima oară într-o revistă pentru băieți din 1952, programul de televiziune Astro Boy (Tetsuwan Atomu) a fost difuzat în Japonia între 1963 și 1966. Datorită popularității enorme a show-ului, canalul american NBC a cumpărat drepturile, făcând-o prima serie japoneză de televiziune transmisă vreodată în Statele Unite. Programul nu a făcut însă furori doar în Japonia și Statele Unite; el a câștigat un renume internațional de-a lungul întregii perioade a Războiului Rece, a fost refăcut în anii 1980 și, din nou, în 2003. Varianta 1980, de pildă, a fost difuzată în Japonia, Statele Unite, Canada, Filipine, Australia. Versiunea din 2003 a apărut în Japonia, Statele Unite, Singapore, Malaysia, Tailanda, Hong Kong, China, Filipine, India, Marea Britanie, Irlanda, Portugalia, Bulgaria, Brazilia, Egipt, Irak, Iordania, Liban, Arabia Saudită, Yemen și Siria.

La 50 de ani de la apariție, Sony Pictures a cumpărat franciza într-un efort de a introduce Astro Boy unei noi generații și a produs, în 2009, un film de animație cu același nume. Beneficiind de grade diferite de succes comercial, viața culturală a lui Astro Boy s-a întins pe întreaga perioadă a Războiului Rece și dincolo de ea. Tezuka scrisese seria în speranța că va putea produce viziuni alternative asupra puterii atomice, unele care să îmbrace noile forme tehnologice ca posibilități utopice ale viitorului. Și chiar înainte de crearea băiatului-robot, povestea inițială a lui Tezuka izvorâse sub forma unui continent imaginar, un „continent atomic”, acolo unde puterea nucleară este folosită în scopuri pașnice, și nu pentru război.

Nevoia lui Osamu Tezuka de a-și imagina o lume structurată de utilizarea pașnică a armelor nucleare contrazicea, la acea vreme, starea de fapt din Pacific. În Japonia anului 1952, când Astro Boy și-a făcut intrarea în scenă, toată lumea vorbea despre atomi. În multe privințe, cuvântul „atom” (atomu) a funcționat ca metaforă pentru o putere extraordinară, posibilă doar prin știință și tehnologie. Cartea editată de Robert Jacobs la Lexington Books în 2010, Filling the Hole in the Future: Art and Popular Culture Respond to the Bomb, este o bună mărturie în acest sens.

Tetsuwan Atomu exprimă teroarea epocii nucleare, dar și aspirații utopice care amintesc de Ulise ca figură a modernității, așa cum încercaseră, de fapt, să ne convingă, încă din 1944, Max Horkheimer și Theodor Adorno în Dialectica Iluminismului. Este vorba, la rigoare, de un discurs despre mimesis și sacrificiu. În această meta-interpretare, Ulise (sau Odiseu) poate servi ca prototip al eroului modern care învață să-și înfrângă dorințele pe altarul rațiunii. Tetsuwan Atomu este analogul său nuclear într-un moment istoric în care logica sacrificiului devenise atât de „totală” încât eroul modern nu mai râvnește pentru că a devenit o mașinărie.

Contrar aspirațiilor pacifiste ale lui Tezuka, seria a fost înțesată cu imagini violente. Producția americană s-a străduit, într-adevăr, să „traducă” toată această violență a originalului japonez într-un format mai potrivit pentru copiii americani. Cel mai important, NBC a eliminat toate referințele la puterea atomică încă din titlu. În versiunile japoneze, Tetsuwan Atomu trimite direct la evenimentele istorice care constituie baza tematicii mai largi a show-ului. Astfel, Atomu devine Astro. În pofida eforturilor producătorilor americani de a „igieniza” seria, la sfârșit, nu au putut ascunde toate „cadavrele”.

Este ceea ce scriau Horkheimer și Adorno în timpul Holocaustului în Europa și al unui război care risca să întoarcă întreaga lume împotriva ei însăși. Tot ei au descris catastrofa istorică a celui de-Al Doilea Război Mondial ca dialectică a Iluminismului: înstăpânirea naturii prin tehnologie, ceea ce noi numim progres, deschide calea către distrugere prin raționalizări și abstractizări absurde. Bomba nucleară, cu a sa abilitate de a replica forțele învăpăiate ale soarelui, reprezintă, de fapt, tipul de putere universală despre care vorbeau și cei doi reprezentanți ai Școlii de la Frankfurt...

În urmă cu 80 de ani, pe 22 mai 1939, Germania nazistă și Italia fascistă semnau la Berlin așa-numitul Pact de Oțel, în fapt, o alianță ofensivă politico-militară care anunța iminenta conflagrație mondială și, în primul rând, invadarea Poloniei de către Hitler în luna septembrie a aceluiași an. Documentul final a fost parafat de Joachim von Ribbentrop și Contele Galeazzo Ciano, miniștrii de externe ai celor două țări expansioniste. Negocierile pentru o triplă alianță, una care să includă și Japonia, începuseră la Munchen în septembrie 1938, dar intraseră într-un con de umbră.

La acea dată, exista chestiunea conflictului civil spaniol, exista conflictul din Orientul Îndepărtat și problema atitudinii Japoniei în zonă (țară care se va alătura formal Axei abia în 1940), dar exista și chestiunea economică mai presantă a comerțului germano-italian. Relațiile cu Marea Britanie și Franța aveau, la rându-le, nevoie de coordonare, de vreme ce fiecare dictatură părea să fi negociat în secret acorduri cu toate aceste democrații. Însă, cel mai important, exista chestiunea intențiilor Germaniei hitleriste.

Încă din noiembrie 1937, generalii lui Hitler aflaseră despre dorința Führer-ului de a invada Austria și Cehoslovacia de îndată ce se va ivi o ocazie. În februarie 1938, Adolf Hitler îl îndepărta pe ministrul de Război, Werner von Blomberg. Apoi, îl înlocuia pe Comandantul Armatei, Werner von Fritsch, sub pretextul unor false acuzații de homosexualitate. Mai departe, se debarasa de Konstantin von Neurath, cel care ghidase în primii ani ai regimului nazist politica externă a Germaniei și păruse a avea o experiență diplomatică esențială pentru intențiile Führer-ului de subminare a Tratatului de la Versailles. Îl înlocuia, în fine, pe ambasadorul german la Roma, Ulrich von Hassell, care avea mai apoi să apară în varii planuri de îndepărtare a lui Hitler, fantasmate mai ales de către cercurile conservatoare de opoziție (fiul său, Wolf Ulrich von Hassel, a sprijinit rezistența anti-nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și s-a ocupat de tranziția postbelică a Germaniei de Vest).

Trupe naziste mărșăluind la Viena după anexare Austriei, cunoscută şi ca „Anschluss”. 15 martie 1938
Trupe naziste mărșăluind la Viena după anexare Austriei, cunoscută şi ca „Anschluss”. 15 martie 1938

Austria a fost anexată (Anschluss) în martie 1938, stabilindu-se astfel granița dintre Germania și Italia. A rămas problema Tirolului de Sud, acolo unde propaganda germană a continuat să agite minoritatea germană locală. Este în continuare greu de stabilit, pe baza documentelor existente, când anume au decis naziștii să ofere Italiei o alianță, dar se pare că vorbim de sfârșitul lui martie 1938. Tema sensibilă a Tirolului a fost cuprinsă în memorandumul semnat în urmă cu 80 de ani și a rămas să fie discutată, dar persista chestiunea dorințelor coloniale ale Germaniei, pe care Contele Ciano promisese să le susțină pe canalele diplomatice încă din timpul vizitei sale la Berlin, în octombrie 1936. Cel care a râs la urmă, cum se spune, a fost însă Ribbentrop. Când, în mai 1939, indispus de negocierile cu japonezii, a propus o alianță bilaterală cu Mussolini și aceasta a fost acceptată, italienii au lăsat redactarea în sarcina germanilor.

Înțelegerea contextului care a dus la semnarea Pactului de Oțel este crucială. Să ne aducem aminte că aventura italiană din Etiopia (1935-1936) și cea germană din Renania (martie 1936) nu fuseseră deloc acțiuni concertate. Mussolini a beneficiat, este adevărat, de o avertizare prealabilă în privința remilitarizării Renaniei, dar nu fusese avertizat - și asta l-a indignat la culme - cu privire la oferta lui Hitler de a se reîntoarce în Liga Națiunilor cu doar câteva zile înainte de retragerea anunțată a italienilor. Războiul Civil Spaniol, despre care s-a spus adesea că a fost alimentat de înțelegerile coluzorii ale Axei, izbucnise fără știința vreunui post diplomatic german semnificativ. Atacul italian asupra Albaniei (aprilie 1939) a fost în mod deliberat ascuns de ochii germanilor ca răspuns la acțiunea unilaterală a acestora din Praga, cu două săptămâni înainte (15 martie 1939).

Așadar, a ne concentra exclusiv asupra variilor texte, înțelegeri politice și militare ale Axei, ar fi înșelător. Cu o singură excepție, anume abandonarea pretențiilor germane asupra Tirolului de Sud, înțelegerile politice au fost onorate mai degrabă prin încălcare decât prin respectare. Contactele militare dintre cele două puteri și discuțiile care au avut loc în perioada 1938-1939 au demonstrat, cel puțin din partea forțelor armate germane, o preferință puternică pentru o Italie mai degrabă neutră decât co-beligerantă. Iar dacă Italia avea să lupte totuși de partea Germaniei, atunci preferința naziștilor ar fi fost separarea completă a forțelor și alocarea unor teatre diferite de operațiuni fiecărui aliat. A nu privi spre toate aceste lucruri înseamnă a rata punctele în care Axa n-a reușit să funcționeze.

Putem spune, în fine, că mitologia și aceste pacte s-au susținut unele pe altele. Înțelegerile erau ele însele văzute ca exerciții întru construcția mitului. Acorduri de tipul „Pactului de oțel” erau menite să demonstreze public puterea Axei și, cu cât mai publică expunerea, cu atât mai bine. Inițiatorii Axei dădeau un înțeles complet non-wilsonian celebrei formulări a lui Woodrow Wilson: Tratate de pace deschise, la care să se ajungă prin tratative deschise. Legătura dintre Hitler și Mussolini în planul „realității” era mai puțin existența unor interese comune, cât existența unui dușman comun - în primul rând, ostilitatea cu care Marea Britanie și Franța au întâmpinat diferitele lor planuri expansioniste...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG