Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Doar câțiva sociologi americani au avut un impact semnificativ asupra disciplinei sau a fost într-atât de controversați precum Talcott Parsons. A murit pe 8 mai 1979 (76 de ani) la München, în timpul unui turneu de prelegeri prin Europa, după ce, la mijlocul anilor ’70, retrăgându-se de la Harvard, pusese punct unei cariere academice de peste trei decenii. Fondator al școlii structuralismului funcționalist în sociologie, a dorit să reformuleze ideile „părinților” disciplinei, Karl Marx, Emile Durkheim și Max Weber, ba chiar pe cele ale lui Sigmund Freud și Alfred Marshall, într-o teorie a activității umane care să explice întregul spectru al relațiilor sociale, de la legăturile interpersonale între doi indivizi, la structurile societăților mari.

Parsons scria cândva că și-a dorit să înlocuiască dihotomia marxistă capitalism–socialism cu distincția dintre Gemeinschaft (comunitatea directă, primară, de tip familie) și Gesellschaft (societatea impersonală, birocratică). Aceasta a fost, de fapt, o provocare a aproape tuturor „părinților” sociologiei. Nu erau neapărat anti-marxiști, însă din punct de vedere istoric, capitalismul și socialismul reprezentau entități concrete, particulare, care, în opinia sociologului, erau prea rigide și înguste spre a explica toate societățile umane. Prin contrast, distincția Gemeinschaft–Gesellschaft apărea ca un tip logic de relație socială, suficient de largă spre a cuprinde orice societate, de la cea rurală, la cea industrială.

Așa cum a văzut-o Parsons, toate relațiile sociale intră în următoarele categorii, care, la rândul lor, pot fi utilizate drept cadre pentru compararea diferitelor societăți: 1. Norme și standarde, universale sau particulare; 2. Statusuri, care pot fi obținute (prin muncă sau educație) sau atribuite (stabilite); 3. Roluri, care pot fi specifice (precum acela al profesorului) sau difuze (precum acela al tatălui/părintelui); 4. Emoții, care pot fi neutre (ori imparțiale) sau afective (adică parțiale și implicit incomplete). Parsons a încercat să arate că toate grupurile sociale, de la cele bazate pe înrudire, la societăți mai complexe, au nevoie, pentru a fi stabile, de patru condiții funcționale indispensabile. Cu alte cuvinte, au nevoie de modalități sistematice de a-și satisface cele patru nevoi de bază: să-și atingă scopurile, să se adapteze la mediu, să integreze diferitele părți ale societății și să gestioneze devierile de la standardele acceptate.

Desigur, Talcott Parsons nu era un mecanist. Credea că societățile caută să producă valori și că aceste valori justifică toate celelalte activități. Valorile, pentru el, erau parte din sistemul cultural. Rolurile, din sistemul social. Motivațiile, din sistemul de personalitate. Toate sistemele, credea el, se aflau sub comanda „controlului cibernetic” sădit în sistemul de valori. Parsons avea cu siguranță vocație pentru marile modele explicative.

Pe de altă parte, a fost deopotrivă divinizat și demonizat: caracterizat fie ca descendent din Durkheim, Weber și Pareto pentru teoria sa generală asupra sistemelor sociale și furnizarea unei metode de obținere a unei paradigme a cercetării științifice normale, fie drept apologet al capitalismului și agent hegemonic al imperialismului american. Indiferent de poziționare, nici admiratorii, nici detractorii nu și l-ar fi putut imagina pe Talcott Parsons ca pe o amenințare la adresa securității naționale.

Cu toate acestea, la apogeul carierei sale universitare, în timpul perioadei fierbinți a McCarthyismului, Biroul Federal de Investigații (FBI) - condus pe atunci de J. Edgar Hoover, cel numit în fruntea acestei instituții de către președintele Calvin Coolidge pe data de 10 mai 1924 - a lansat o investigație extinsă cu privire la trecutul și activitățile lui Parsons. Ancheta se baza pe o serie de acuzații halucinante care îl plasau în fruntea unei așa-zise celule comuniste de la Universitatea Harvard. În realitate, tot ce făcuse Parsons fusese să-i apere public pe Robert Oppenheimer în timpul erei McCarthy, precum și pe unul din membrii departamentului său, sociologul religiei Robert N. Bellah, atunci când acesta fusese confruntat cu acuzații similare.

Parsons însuși, într-un articol publicat în 1954, după ce va fi aflat deja de acuzațiile și investigația lansate împotriva sa, a încercat să pună un diagnostic și să numească sursa fenomenului McCarthyist. A argumentat că nu era vorba de rezultatul unei reacțiuni politice sau a neo-fascismului. A sugerat că poate fi înțeles ca simptom al forțelor structurale care însoțesc marea transformare a societății americane dintr-o națiune izolată într-un lider internațional, ca efect al impactului industrializării crescânde și economiei libere. Asemenea prefaceri, credea el, cereau un atașament mai strâns la comunitatea națională. Prin urmare, acele segmente ale societății cu tradiții mai individualiste sau critice - adică liberalii din politică și universitate - au ajuns să fie obiectul unor suspiciuni învestmântate în jurăminte de loialitate și anticomunism.

Un alt efect a fost acela că McCarthyismul a marginalizat marxismul și a eliminat critica la adresa status quo-ului în universitățile americane. Foarte mulți și-au „curățat” de bunăvoie bibliografiile spre a nu avea probleme. Sociologia nu era o excepție. Cercetătorii de la Centrul de Studii Ruse de la Harvard, spre exemplu, erau permanent îngrijorați în legătură cu posibilitatea interpretării greșite a activităților lor, astfel încât, foarte mulți căutau o „înțelegere prealabilă” cu FBI-ul înainte de a pătrunde în librăriile comuniste. Cu siguranță, Parsons fusese suficient de atent politic pentru a realiza pericolul, iar investigația asupra sa îi crease un disconfort direct. Dar cazul lui Talcott Parsons, ca al atâtor altora, nu face decât să ilustreze o lecție: cât de important și decisiv este contextul socio-istoric! Pe cale de consecință, pentru foarte mulți exegeți ai fenomenului Parsons, „conservatorismul” său epistemic ar fi putut avea rădăcini mai degrabă politice și strategice, și mai puțin doctrinare...

Ne aflăm la Varșovia pe data de 23 aprilie 1943. Din afara ghetoului evreiesc al orașului, polonezii aud focuri de armă și văd flăcări spumegând la ferestrele de dincolo de ziduri. Cu câteva zile înainte, naziștii pătrunseseră în ghetou spre a-l lichida. Avea loc prima victorie în miniatură împotriva Germaniei naziste. Insurecția i-a surprins pe polonezi și i-a șocat pe ofițerii naziști însărcinați cu ultimele transporturi către Treblinka și Majdanek.

În interiorul ghetoului, ascuns într-un buncăr subteran, comandantul militar de doar 24 de ani al organizației de luptă evreiești, Mordechai Anielewicz (1919-8 mai 1943), compunea o ultimă scrisoare către un prieten. „Situația a depășit și cele mai îndrăznețe așteptări”, scria el. „Germanii au fugit din ghetou de două ori”. Și continua: „Nu-ți pot descrie condițiile în care evreii încă mai trăiesc aici. Numai câțiva indivizi vor rezista. Toți ceilalți vor fi omorâți, mai devreme sau mai târziu”.

Încleștarea dintre rezistența evreiască și trupele naziste a fost din start disproporționată: circa 2-3.000 de soldați germani înarmați până-n dinți, ca orice armată de ocupație, împotriva a 3.000 de evrei, din care doar șapte sute, majoritatea adolescenți, înarmați cu pistoale în stare precară, cocktailuri Molotov, grenade, o mitralieră. Cu toate acestea, confruntarea avea să continue vreme de 28 de zile, pe măsură ce ultimii supraviețuitori ai ghetoului se „îndrăceau” în rezistență. Cei mai mulți aveau să moară cu demnitate. Este ceea ce a intrat în istorie ca Revolta Ghetoului din Varșovia (19 aprilie-16 mai 1943), cel mai emoționant episod de rezistență anti-nazistă în Europa ocupată de Adolf Hitler și un exemplu inebranlabil de curaj, eroism și demnitate.

Anielewicz se născuse la Varșovia în 1919 într-o familie de evrei din clasa muncitoare. Intrase în grupurile sioniste înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial și migrase spre Est când trupele naziste au ocupat capitala poloneză. Spera să ajungă în Palestina, însă a fost capturat la granița cu România, a ajuns într-o închisoare sovietică și de acolo, eliberat, la Vilnius, locul predilect de întâlnire pentru evreii est-europeni ai acelor teribile timpuri. Mordechai Anielewicz s-a alăturat unui alt grup de tineri sioniști, cu care s-a și întors la Varșovia, alături de partenera sa, Mira Fuchrer (1920 – 8 mai 1943), spre a pune pe picioare celulele rezistenței și publica o revistă împotriva ocupației. Înfuriat de crimele comise împotriva evreilor polonezi, a înființat organizația evreiască de luptă ZOB (Żydowska Organizacja Bojowa), alături de Tosia (Tova) Altman (1919-mai 1943), Simcha Rotem (1924-2018; ultimul supraviețuitor al revoltei), Zivia Lubletkin (1914-1976) și alții.

În mai 1943, realitatea din teren depășea orice imaginație. Insurgenții au încercat să profite de o mai bună cunoaștere a terenului de luptă, au dărâmat zidurile dintre apartamente spre a comunica mai bine și au transformat beciurile clădirilor în adevărate buncăre. Lupta era inegală, cum spuneam, pe alocuri disperată; toată lumea o știa, însă a ales să salveze onoarea poporului evreu. Al doilea la comandă, însărcinat cu acțiuni de spionaj, a fost Marek Edelman (1919–2009), unul din supraviețuitorii faimoși ai revoltei din ghetoul Varșoviei. Când trupele SS au pătruns în teren, au întâlnit o armată de diavoli. La final, au existat circa 40 de supraviețuitori care s-au strecurat prin canalizarea subterană a orașului, Edelman s-a numărat printre aceștia. În urmă cu 76 de ani, pe data de 8 mai 1943, împresurați de naziști, Mordechai Anielewicz, Mira Fuchrer și alți câțiva insurgenți s-au sinucis într-unul din buncăre.

Testamentul lui Mordechai Anielewicz rămâne o scrisoare trimisă la începutul insurecției locotenentului său, Yitzhak Zuckerman: „Pacea fie cu tine, prietene! Poate ne vom mai întâlni. Principalul e că visul vieții mele a devenit realitate. Autoapărarea în ghetou și rezistența armată evreiască au devenit realitate. Am trăit să văd magnificul eroism al luptătorilor evrei în luptă”.

Asemeni asediului asupra Masadei antice, ultimul refugiu al rezistenței iudaice împotriva romanilor, evreii din ghetoul polonez au preferat să moară cu arma în mână decât să fie deportați în lagărele naziste. Să ne amintim cuvintele marelui istoric Raul Hilberg: „Această luptă armată n-a schimbat câtuși de puțin evoluția procesului de distrugere a iudaismului. Însă, în istoria evreiască, această bătălie este, în sensul propriu al cuvântului, o revoluție, deoarece, după două mii de ani de politică a supunerii, roata se întorsese și evreii recurgeau, din nou, la forță”.

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG