Marius Stan

La sfârșitul Primul Război Mondial, Europa s-a confruntat cu o perioadă de teribilă exuberanță, revoluții și prefaceri în mai toate domeniile, renaștere, dar și renunțare. O perioadă în care au fost concepute mai toate planurile utopice, iar neliniștea socială și politică devenise un fapt comun. În Germania, monarhia a dispărut. S-a născut Republica de la Weimar cu capitala la Berlin. Acest oraș a devenit rapid centrul artelor inovatoare. În Franța, Parisul era un fel de Mecca pentru artiști, scriitori, muzicieni, animatori, care se bucurau cu toții de libertatea și nonconformismul unor cartiere artistice precum Montparnasse. Cehoslovacia, de asemenea, a cunoscut o explozie culturală fără precedent după prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, devenind rapid unul din centrele europene preferate ale fotografiei, filmului și discursului creativ.

Inovațiile sociale, filosofice, psihologice și tehnologice inițiate în secolul XIX anunțaseră era modernă și influențaseră direcția expresiei artistice la începutul secolului următor. La mijlocul secolului XIX, Karl Friedrich Nietzsche declarase că Dumnezeu este mort, în vreme ce Karl Marx pusese pe seama capitalismului moartea societății. Conceptul de subconștient dezvoltat de Sigmund Freud a avut un impact profund asupra societății occidentale și a pus bazele a ceea ce mai târziu a devenit suprarealismul. În secolul XX, abstractul a pus capăt reprezentărilor tradiționale, iar mișcarea Dada a ridiculizat marea artă prin colaje și a ridicat obiectele de uz curent la rang de artă. Suprematismul și constructivismul au îmbrățișat spiritul erei tehnologice moderne în Rusia, în vreme ce suprarealiștii francezi au explorat viața privată a minții. Structura inovativă a compozițiilor muzicale ale unora ca Arnold Schönberg și Igor Stravinski a fost comparabilă ca impact, iar Opera de trei parale (de Bertolt Brecht și Kurt Weill) a reprezentat Zeitgeist-ul Germaniei de după prima conflagrație mondială. Filme precum Cabinetul doctorului Caligari (1920) al lui Robert Wiene sau Metropolis (1927), al lui Fritz Lang, alături de operele regizorilor sovietici Serghei Eisenstein sau Dziga Vertov, au influențat, prin tehnicile vizuale originale, arta fotografică.

Boom-ul demografic și urbanizarea accelerată au fost factorii care au marcat profund arhitectura și designul după Primul Război Mondial. În Germania, Bauhaus a produs un nou sistem de arhitectură, care a inclus standardizarea, prefabricarea, utilizarea oțelului, betonului, sticlei și amestecului de forme și funcții. Fotografia s-a pliat pe această nouă sensibilitate pentru că era considerată un proces mecanic. Accesibile și replicabile la infinit, fotografiile au subminat ideea de prețios și singular. În același timp, a existat o formă de anxietate provocată de era tehnologică. Caracterizate printr-o nesiguranță metafizică alimentată de puterea privativă a lumii mecanice, fotografia și filmul au devenit instrumentele ideale pentru celebrarea sau criticarea acestor aspecte ale vieții moderne.

În perioada interbelică, intersectarea variilor media și ideologii a dus la producerea unora dintre cele mai expresive imagini. Colajul și montajul erau, și ele, vehicule ale criticii și fanteziei, iar pictorii, sculptorii și designerii își foloseau cunoștințele despre astfel de media pentru a oferi interpretări unice subiecților fotografici. În anii de după 1918, fotografia s-a eliberat de toate tradițiile epuizante. Fotografia de avangardă s-a dezvoltat mai ales în Germania, între căderea lui Wilhelm al II-lea și ascensiunea lui Hitler. Interesul pentru fotografie a dus la crearea anumitor școli de artă care au oferit cursuri tematice (Bauhaus era una dintre ele). În Paris, cele mai importante două mișcări promotoare ale fotografiei au fost Dada și suprarealismul. Salvador Dali scria în 1929 că „nimic nu este mai potrivit decât fotografia pentru a recrea schimbul care transpare între realitate și suprarealitate”. În Cehoslovacia, Jaromír Funke, Karel Teige, Adolf Schneeberger, Jaroslav Rossler sau Josef Sudek au avut contribuții originale care au influențat alți fotografi moderniști din Europa și Statele Unite. Rusia a propus o viziune fotografică originală, promovată mai ales prin Alexander Rodchenko și El Lissitzky, ale căror idei s-au răspândit repede în Europa, găsindu-și, în cele din urmă, calea către estetica Bauhaus prin pictorul și fotograful maghiar László Moholy-Nagy.

Când naziștii au venit la putere în 1933, mulți dintre cei mai mari artiști ai Europei au emigrat în Marea Britanie, Statele Unite sau alte țări situate în afara ringului de teroare. Ellen Auerbach, Grete Stern, Lucia Moholy, Lotte Jacobi, Herbert Bayer, László Moholy-Nagy, André Kertész, Henri Cartier-Bresson, Lisette Model, Grit Kallin-Fischer sau Walter Peterhans au fost doar câțiva din cei care s-au refugiat înainte de 1945. Cei care au rămas, au avut de-a face cu persecuții, arestări și, alteori, cu moartea. Ceea ce ne-a rămas nouă din zestrea vizuală a Europei după toate fugile, bombardamentele și confiscările unui secol nebun reprezintă o selecție rară de imagini care descriu în detalii articulate spiritul modern al continentului.

În urmă cu 76 de ani, Prezidiul Comitetului Executiv al Cominternului (Internaționala a Treia) anunța disoluția „partidului mondial” al proletariatului fondat de Lenin în 1919. Lumea a avut serioase dificultăți în a interpreta acest eveniment. Controlul lui Stalin asupra Cominternului părea total. Mașinăria Internaționalei părea a fi aparatul auxiliar de încredere al politicii externe sovietice. Și atunci, ne putem întreba, de ce a renunțat Stalin la această organizație? Una care, nu-i așa, răspundea imperativului leninist al contopirii politicii interne și externe.

Dizolvarea Cominternului s-a produs pe fondul unui război mondial pentru supraviețuire; apoi, mai ales după Conferința de la Teheran (28 noiembrie–1 decembrie 1943), s-a sugerat că ar fi fost vorba de o concesie a lui Stalin către aliații săi capitaliști. Însă, așa cum arăta istoricul Wolfgang Leonhard în Child of the Revolution, acest lucru a fost negat vehement chiar în interiorul mașinăriei cominterniste. Indiferent de interpretare, ruperea formală a legăturilor partidelor comuniste cu Internaționala le-a înlesnit comuniștilor pătrunderea în mișcările de rezistență din țările de proveniență. Evident, scopul ultim al acestei noi „libertăți” nu era autonomia politică totală a comuniștilor europeni, ci creșterea influenței acestora în viața politică a propriilor state.

Să ne aducem aminte că mișcarea de rezistență din Iugoslavia, sub conducerea Mareșalului Tito, comunist instruit la Moscova, a acționat sub înșelătoarea denumire de Armată de Eliberare Națională. Un alt comunist din linia dură pregătit la Moscova, camarad al lui Tito și Gheorghi Dimitrov, Bolesław Bierut, a înființat Comitetul Național de Eliberare Națională (Comitetul Lublin). Partizanii italieni au căutat, de asemenea, un camuflaj naționalist prin Brigada Garibaldi. Cert este că după dizolvarea Cominternului, partidele comuniste au câștigat în elasticitate și flexibilitate politică.

Această manevră tactică a Kremlinului din primăvara anului 1943 a pus bazele ofensivei politice a comuniștilor după eliberarea Europei ocupate. Fără dispariția Internaționalei a Treia, mulți comuniști n-ar fi reușit ca lideri ai unor țări europene. Exemplele tipice sunt partidele comuniste din Franța și Italia, acolo unde, fără evenimentul de pe 15 mai 1943, comuniștii nu ar fi câștigat încrederea electoratului și n-ar fi intrat în coaliții de guvernare (ex: 1945–1946, în ambele țări). Numeroși comuniști desprinși din fosta familie a Cominternului au ajuns să-și extermine adversarii politici, în propriile țări, în numele patriotismului.

În timpul războiului civil iugoslav din 1942–1945, partizanii comuniști au lichidat sute de preoți catolici și un mare număr de intelectuali croați sub pretextul că ar fi fost fasciști, colaboratori, trădători, etc. Partizanii comuniști ai lui Tito au pregătit terenul pentru dominația sovietică în Balcani. Partizanii comuniști greci nu au reușit același lucru pentru că a fost armata britanică, și nu Armata Roșie, cea care a ocupat Grecia în 1944. Însă partizanii greci au folosit metode similare de teroare spre a-și lichida adversarii politici...

Începând cu 1919, istoria Internaționalei a Treia a avut propria dinamică, legată mai ales de rolul care îi fusese atribuit: crearea de partide comuniste și apoi coordonarea acțiunii acestora în favoarea proiectului revoluționar, în care apărarea intereselor URSS devenise principalul aspect. Funcționarea acestei organizații, ale cărei agenții centrale se aflau la Moscova, iar secțiile naționale erau răspândite pe cinci continente, a rămas secretă, închisă în arhive, până spre sfârșitul secolului. Față de întâlnirile anuale ale comitetului executiv și congrese, în timpul primului deceniu de Comintern avuseseră loc numeroase sesiuni de lucru ale variilor organizații specializate în acțiuni în diferite regiuni ale lumii, în relația cu organizațiile de tineret, mișcările țărănești, ligi ale femeilor, ca să nu mai vorbim de organizațiile de așa-zisă solidaritate cu URSS. Funcționarea Internaționalei se baza pe un sistem de legături între centru și secțiile naționale. Rețeaua funcționa prin emisari, trimiși temporari sau rezidenți permanenți, care trimiteau rapoarte regulate spre a informa conducerea Cominternului despre situația țării respective și a celulei comuniste locale.

Istoriografia Cominternului a avut propria ei poveste, asupra căreia nu voi zăbovi aici. În pofida duratei scurte de viață, Internaționala a Treia a beneficiat de mai mult de 60 de organizații naționale la începutul anilor 1930. Aparatul central și numeroasele grupări asociate alcătuiau un ansamblu proteic dificil de înțeles în întregime. Multe lucrări care oferă informații esențiale despre istoria Internaționalei Comuniste sunt bazate, de fapt, pe studierea și analiza unui singur partid. Astfel, istoriografia Internaționalei, una mai degrabă eterogenă, este alcătuită din diferite straturi și fragmente care trebuie privite în toată evoluția lor, pentru că ele ajung să interfereze cu istoria efectivă a accesului la arhive.

Abia în 1991, arhivele Cominternului au devenit cu adevărat accesibile. Chiar dacă accesul n-a fost vreodată complet, iar după 1995 a putut fi constatat un regres din acest punct de vedere, situația s-a schimbat radical: regula rămâne accesul la arhive, în vreme ce secretizarea/blocarea accesului rămâne excepția. Ceea ce trebuie reținut este faptul că dispariția Uniunii Sovietice și a partidelor comuniste de la putere în Europa de Est a încurajat emergența unor teme ideologice care au ghidat, în multe feluri, interpretările și progresul cercetărilor pe acest subiect.