Este puțin mai greu de crezut în zilele noastre, dar au existat cândva pe lume și revoluționari lipsiți de fanatism. Asta spune, de pildă, și Isaiah Berlin (1909–1997) despre Alexander Herzen (1812–1870), părintele socialismului rus, un aristocrat cu vederi romantice, posedând o foarte ascuțită abilitate dialectică și o erudiție vastă. Misiunea categorisirii lui Herzen a rămas în sine un subiect de exegeză permanentă. Berlin remarcase și el la rus anumite calități existențiale, dar primul care a spus-o răspicat a fost Martin Malia (1924–2004). Desigur, nu a fost o părere unanim asumată, dar balanța argumentelor înclină decisiv în favoarea respectivei etichete.
Una din cele mai remarcabile caracteristici ale existențialismului pare a fi abandonarea speculației filosofice abstracte tradiționale în favoarea unor interpretări mai puțin formalizate care răspund, în fond, exigențelor experienței personale. Desigur, aceste exigențe pot fi de foarte multe feluri, inclusiv politice, și este suficient să ne uităm în ograda lui Sartre, cum se spune, sau în cea a lui Camus, pentru a descoperi polemica politică izvorâtă dintr-o astfel de raportare. Nu există un dualism între individual și societate în filosofia existențialistă (vezi autori precum Martin Buber sau Gabriel Marcel). Deci Herzen a fost și un existențialist, dar a fost în primul rând un revoluționar non-fanatic.
„Circumstanțele de portret” sunt necesare pentru a întreba apoi cum și dacă mai este posibil în ziua de astăzi să putem măcar imagina o critică socială elevată, lipsită de aroganță și, mai ales, lipsită de barbaria „axiomatismelor” (scornesc acest termen pentru că el surprinde foarte bine atât adevărul autoproclamat ca absolut, cât și capacitatea sa de reproducere infinită într-un sistem de așa-zise coerențe neverificabile). Nu e și cazul lui Herzen! Pentru el, adversarul nu este nici pe departe „viermele scârbos” din ochii viitorilor fanatici bolșevici leniniști, și care, pe cale de consecință biologică, trebuie nimicit cu orice preț, ci un partener cu drepturi egale într-o polemică socială și existențială. Că așa stau lucrurile o demonstrează și un fragment din Jurnalul de scriitor, în care Dostoievski îl laudă pe Herzen tocmai pentru această remarcabilă capacitate a sa de a-și privi adversarul cu respect: „adversarul tău [cel creionat/introdus de Herzen, autorul] este de asemenea foarte inteligent și de multe ori te-a înghesuit într-un colț cu argumentele sale”.
Figură mai puțin frecventată de stânga intransigentă contemporană, Herzen este așadar un personaj cu totul aparte, aș spune atipic, dar și exemplar. Așa privite lucrurile, nu miră deloc de ce marele Isaiah Berlin, gânditor profund liberal și extrem de alergic la orice formă de extremism și fanatism intelectual, alege să scrie tocmai el o introducere la unul din textele lui Herzen, The Russian People and Socialism. An Open Letter to Jules Michelet (care apare și sub forma unui capitol de sine stătător în Isaiah Berlin, Puterea ideilor, Humanitas, 2012). Dostoievski însuși pare a se fi inspirat în Jurnalul său dintr-un alt text al lui Herzen, în fapt, o colecție de eseuri scrise de acesta în perioada 1847–1851 („ani de mari promisiuni și teribile deziluzii”), apărut în engleză sub titlul From the Other Shore.
Herzen își publicase eseurile pentru prima dată în Occident, în germană (Vom Andren Ufer), dictându-i personal în această limbă, cuvânt cu cuvânt, lui Friedrich Kapp, un fost oficial prusac devenit agitator de stânga în 1848 și colaborator al autorului. Recomand cu căldură aceste eseuri scrise sub formă de dialog între versanții „utopist” și „antiutopist”, direct în faliile argumentelor contrare, fără vreo rezoluție finală, dar cu o teribilă capacitate dialectică de a întrezări adevărul. Ne sună cunoscut, nu-i așa, această disonanță permanentă a societăților moderne? Contextul era marcat atunci de deziluzia intelectualilor legată de revoluția de la 1848, care discreditase, dar nu doborâse, vechea ordine europeană, și care arătase foarte limpede retorica superficială din programele oponenților acestora. Mi se pare că atât Herzen, cât și mai apoi Dostoievski, cu ultimul inspirându-se structural din primul, nu fac în fond decât să utilizeze armele ironiei și utopiei, să argumenteze că dialogul poate funcționa în ambele instanțe, dacă este îngăduit. La rigoare, cei doi încearcă să răspundă uneia și aceleiași întrebări: este oare posibil pentru omul modern să fie în același timp un ironist și un utopist?
Cred că aici se află cheia absenței fanatismului la revoluționarul romantic Herzen și de ea trebuie să ne prevalăm atunci când ne întrebăm, bunăoară, de ce proiectele de schimbare socială radicală contemporane nu mai sunt altceva decât strigăte marcate de ură și intoleranță? Răspunsul (sau măcar o bună parte din el) stă, cum sugeram, în aceste frământări intelectuale de mijlocul secolului XIX. Ironia înseamnă recunoașterea faptului că lumea este în esență paradoxală și că doar o atitudine ambivalentă de tipul Herzen poate percepe și înțelege apoi totalitatea ei contradictorie. Ironistul vede libertatea drept acceptarea neprevăzutului, un proces (nu o transcendere) de auto-creare în care individul cade finalmente la pace cu contradicțiile împrejurărilor neprevăzute prin construirea propriilor sale valori și înțelesuri.
Ironia înseamnă recunoașterea faptului că lumea este în esență paradoxală...
Ironistul nu caută armonia, pentru că nici nu există, ci deplinătatea experienței, mereu conștient de imposibilitatea de a-și atinge idealul, dar generând constant alte și alte posibilități de-a lungul acestei tentative. Definită astfel, ironia devine incompatibilă cu perceperea tradițională a utopiei drept obținerea unei forme perfecte de societate.
Herzen știe că în pofida legitimității revoltei momentului prezent, fanatismul dat de proiectul utopist tradițional este unul inutil. Nu duce la nimic bun. Nu elimină imprevizibilul, ci, din contră, îl exacerbează pentru că nu-l poate concepe. Bizare întorsături sofistice, ar putea zice cineva, dar de fapt acest ironism herzian de stânga are foarte multe în comun cu pragmatismul liberal. Adică tocmai disponibilitatea de a trăi cu pluralitatea, mai degrabă decât pretenția la armonie. Nu există în acest sens sinteze finale ale scopurilor și valorilor contradictorii. Herzen rămâne un socialist romantic, dar unul cu care se poate „discuta” argumentativ, ca un arc peste timp. Sunt dispuși fanaticii zilelor noastre, indiferent de culoarea lor, să asume această foarte prețioasă lecție? No comment...
PS: Atât Alexander Herzen, cât și Isaiah Berlin, al doilea inspirat de primul, credeau că „scopul vieții este viața însăși”. În fond, un refuz categoric al doctrinelor care-și fixează țeluri în viitor.
* Opiniile exprimate în acest blog nu coincid neapărat cu poziția Radio Europa Liberă.
