Marius Stan

Ne aflăm la Varșovia pe data de 23 aprilie 1943. Din afara ghetoului evreiesc al orașului, polonezii aud focuri de armă și văd flăcări spumegând la ferestrele de dincolo de ziduri. Cu câteva zile înainte, naziștii pătrunseseră în ghetou spre a-l lichida. Avea loc prima victorie în miniatură împotriva Germaniei naziste. Insurecția i-a surprins pe polonezi și i-a șocat pe ofițerii naziști însărcinați cu ultimele transporturi către Treblinka și Majdanek.

În interiorul ghetoului, ascuns într-un buncăr subteran, comandantul militar de doar 24 de ani al organizației de luptă evreiești, Mordechai Anielewicz (1919-8 mai 1943), compunea o ultimă scrisoare către un prieten. „Situația a depășit și cele mai îndrăznețe așteptări”, scria el. „Germanii au fugit din ghetou de două ori”. Și continua: „Nu-ți pot descrie condițiile în care evreii încă mai trăiesc aici. Numai câțiva indivizi vor rezista. Toți ceilalți vor fi omorâți, mai devreme sau mai târziu”.

Încleștarea dintre rezistența evreiască și trupele naziste a fost din start disproporționată: circa 2-3.000 de soldați germani înarmați până-n dinți, ca orice armată de ocupație, împotriva a 3.000 de evrei, din care doar șapte sute, majoritatea adolescenți, înarmați cu pistoale în stare precară, cocktailuri Molotov, grenade, o mitralieră. Cu toate acestea, confruntarea avea să continue vreme de 28 de zile, pe măsură ce ultimii supraviețuitori ai ghetoului se „îndrăceau” în rezistență. Cei mai mulți aveau să moară cu demnitate. Este ceea ce a intrat în istorie ca Revolta Ghetoului din Varșovia (19 aprilie-16 mai 1943), cel mai emoționant episod de rezistență anti-nazistă în Europa ocupată de Adolf Hitler și un exemplu inebranlabil de curaj, eroism și demnitate.

Anielewicz se născuse la Varșovia în 1919 într-o familie de evrei din clasa muncitoare. Intrase în grupurile sioniste înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial și migrase spre Est când trupele naziste au ocupat capitala poloneză. Spera să ajungă în Palestina, însă a fost capturat la granița cu România, a ajuns într-o închisoare sovietică și de acolo, eliberat, la Vilnius, locul predilect de întâlnire pentru evreii est-europeni ai acelor teribile timpuri. Mordechai Anielewicz s-a alăturat unui alt grup de tineri sioniști, cu care s-a și întors la Varșovia, alături de partenera sa, Mira Fuchrer (1920 – 8 mai 1943), spre a pune pe picioare celulele rezistenței și publica o revistă împotriva ocupației. Înfuriat de crimele comise împotriva evreilor polonezi, a înființat organizația evreiască de luptă ZOB (Żydowska Organizacja Bojowa), alături de Tosia (Tova) Altman (1919-mai 1943), Simcha Rotem (1924-2018; ultimul supraviețuitor al revoltei), Zivia Lubletkin (1914-1976) și alții.

În mai 1943, realitatea din teren depășea orice imaginație. Insurgenții au încercat să profite de o mai bună cunoaștere a terenului de luptă, au dărâmat zidurile dintre apartamente spre a comunica mai bine și au transformat beciurile clădirilor în adevărate buncăre. Lupta era inegală, cum spuneam, pe alocuri disperată; toată lumea o știa, însă a ales să salveze onoarea poporului evreu. Al doilea la comandă, însărcinat cu acțiuni de spionaj, a fost Marek Edelman (1919–2009), unul din supraviețuitorii faimoși ai revoltei din ghetoul Varșoviei. Când trupele SS au pătruns în teren, au întâlnit o armată de diavoli. La final, au existat circa 40 de supraviețuitori care s-au strecurat prin canalizarea subterană a orașului, Edelman s-a numărat printre aceștia. În urmă cu 76 de ani, pe data de 8 mai 1943, împresurați de naziști, Mordechai Anielewicz, Mira Fuchrer și alți câțiva insurgenți s-au sinucis într-unul din buncăre.

Testamentul lui Mordechai Anielewicz rămâne o scrisoare trimisă la începutul insurecției locotenentului său, Yitzhak Zuckerman: „Pacea fie cu tine, prietene! Poate ne vom mai întâlni. Principalul e că visul vieții mele a devenit realitate. Autoapărarea în ghetou și rezistența armată evreiască au devenit realitate. Am trăit să văd magnificul eroism al luptătorilor evrei în luptă”.

Asemeni asediului asupra Masadei antice, ultimul refugiu al rezistenței iudaice împotriva romanilor, evreii din ghetoul polonez au preferat să moară cu arma în mână decât să fie deportați în lagărele naziste. Să ne amintim cuvintele marelui istoric Raul Hilberg: „Această luptă armată n-a schimbat câtuși de puțin evoluția procesului de distrugere a iudaismului. Însă, în istoria evreiască, această bătălie este, în sensul propriu al cuvântului, o revoluție, deoarece, după două mii de ani de politică a supunerii, roata se întorsese și evreii recurgeau, din nou, la forță”.

Pentru a înțelege condițiile umane și istorice în care a fost conceput Principele lui Niccolò Machiavelli, cel născut în urmă cu 550 de ani—pe 3 mai 1469—la Florența, trebuie să ne întoarcem la contextul Renașterii, apoi la o așa-numită posteritate a textului, la nivelul de influență pe care l-a atins. Pentru a doua parte, aș aminti, bunăoară (și doar en passant), contribuția lui Claude Lefort la aprofundarea paradoxalului fenomen Machiavelli.

Însă ce anume din această carte, scrisă în 1513 (cu titlul inițial latin De Principatibus), o face atât de relevantă pentru cineva care se aruncă astăzi în arena politicii? Ce anume din acest text oferă lecții într-atât de importante liderilor, încât aceștia nu-și permit să le ignore?

### Vezi și... ###

Gangsterism ideologic și alte ispite machiavelice  

Dincolo de celebrele capitole despre minciună, disimulare, aparență, deci dincolo de toate zonele standard în care Machiavelli pare să aibă o relevanță atât de șocantă pentru politica zilelor noastre, există la autorul italian o preocupare specială pentru ceea ce el numește fortuna. Adică șansă, noroc, contingență, soartă. Unul din lucrurile care-l fac pe Machiavelli să reziste trecerii timpului, ba chiar să rămână constant relevant, este felul său unic de percepere a timpului ca factor determinant în politică. Întrebat la un moment dat care sunt momentele cele mai dificile din viața unui prim-ministru, fostul premier conservator britanic Harold Macmillan (1957–1963), cugetând o vreme, a răspuns: „Evenimentele, fiule, evenimentele!” O observație pe care Machiavelli ar fi înțeles-o cu siguranță, dând din cap aprobator.

Timpul este, de fapt, mediul în care lucrează politicienii, iar judecata politică ține mereu cont de temporalitate. Geniul unic și specific al unui mare politician ține, la rigoare, de capacitatea acestuia de a evalua momentul potrivit pentru o acțiune politică, de a aprecia just speranța de viață a unei idei. Dintre toți teoreticienii politicii, Machiavelli pare că este cel care pătrunde acest lucru cel mai profund. Această înțelegere aprofundată a timpului reiese în mod faimos mai ales din capitolul XXV al cărții, în care există și un minunat lung pasaj despre furtuna.

O compar, ne spune Niccolò Machiavelli, cu unul din acele râuri torențiale care, când se înfurie, rup malurile, doboară copacii și deplasează solul dintr-o parte în alta; toți fug din calea lor, nimeni nu le poate rezista. Dar deși sunt atât de puternice, ne spune același italian, acest lucru nu înseamnă că oamenii nu pot, atunci când apele se retrag, să repare, să construiască maluri și stăvilare. Imaginați-vă, dacă vreți, râul Arno la ceasul nefericit al unei spectaculoase inundații renascentine...

Ideea că fortuna în politică este asemenea unui act violent al naturii care poate spulbera tot ceea ce omul a conceput ca locuire, că poate distruge structurile de prevenție și instituțiile pe care omul le-a creat spre a stăpâni timpul, susține, de fapt, două imagini. Pe de-o parte, într-adevăr, fortuna apare precum ieșirea din matcă a râului Arno, dar, pe de alta, este un fenomen recurent, inevitabil și imprevizibil. Cu toate acestea, fortuna lui Machiavelli nu este providență. Nu există un destin călăuzitor aici, fortuna este imprevizibilă asemeni unui dezastru natural. Unul din motivele pentru care Niccolò Machiavelli rămâne atât de tulburător de modern este conștiința faptului că „lucrurile se-ntâmplă”, că schimbarea imprevizibilă și violentă se poate produce. În momentul în care citești Principele, ești deja transpus în lumea noastră, lumea neprevăzutului.

Chiar și așa, oamenii nu sunt prizonieri ai fortunei: întreaga povară a capitolului XXV este în același timp și un manifest împotriva resemnării în fața neprevăzutului. La autorul italian, categoria voinței ocupă un loc cel puțin la fel de important. Voința împotriva fortunei! Voință împotriva șansei, soartei, a contingenței și a tuturor celor care se revarsă peste om precum supăratele ape ale Toscanei. Toate acestea rămân teme extrem de influente și rezonante la Machiavelli. Fortuna nu presupune resemnare. Cu alte cuvinte—și aici îl traducem pe autor în limbajul politic al zilelor noastre—, oamenii însărcinați cu afacerile publice, chiar dacă nu pot prevedea nimic, chiar dacă nu vor ști vreodată când anume se va umfla râul Arno, pot totuși să construiască diguri, să-i convingă pe concetățeni să acționeze, să îmblânzească și amelioreze practic impactul fortunei, al circumstanței.

Capitolul XXV se încheie cu un pasaj celebru, violent și neatrăgător, despre fortuna ca femeie (cu mențiunea că alte pasaje din opera lui Machiavelli demonstraseră un respect formidabil pentru femei ca actori politici). Însă metafora lui Niccolò Machiavelli rămâne clară: voința, și în acest caz și context, voința masculină, poate controla imprevizibilul, poate reacționa în fața sorții. Viața politică însemna pentru el a reacționa în fața accidentului. Nota bene: Ne aflăm la început de secol XVI, când Machiavelli este închis și torturat, acuzat de conspirație împotriva familiei de Medici. Ceea ce-a făcut, a fost să filtreze toată această experiență interioară, personală, apoi s-o zidească în înțelegerea lui asupra politicului. „Acum ești sus, în secunda următoare ești jos”. Este una din lecțiile machiavelice care au influențat decisiv cinci secole de modernitate politică. Este întâlnirea radicală și absurdă cu fortuna...

*Recomandare: Niccolò Machiavelli, Principele, Humanitas, 2019, trad. Nina Façon (ediție de colecție)

* Opiniile exprimate în acest blog nu coincid neapărat cu poziția Radio Europa Liberă.