Marius Stan

Pentru a înțelege condițiile umane și istorice în care a fost conceput Principele lui Niccolò Machiavelli, cel născut în urmă cu 550 de ani—pe 3 mai 1469—la Florența, trebuie să ne întoarcem la contextul Renașterii, apoi la o așa-numită posteritate a textului, la nivelul de influență pe care l-a atins. Pentru a doua parte, aș aminti, bunăoară (și doar en passant), contribuția lui Claude Lefort la aprofundarea paradoxalului fenomen Machiavelli.

Însă ce anume din această carte, scrisă în 1513 (cu titlul inițial latin De Principatibus), o face atât de relevantă pentru cineva care se aruncă astăzi în arena politicii? Ce anume din acest text oferă lecții într-atât de importante liderilor, încât aceștia nu-și permit să le ignore?

### Vezi și... ###

Gangsterism ideologic și alte ispite machiavelice  

Dincolo de celebrele capitole despre minciună, disimulare, aparență, deci dincolo de toate zonele standard în care Machiavelli pare să aibă o relevanță atât de șocantă pentru politica zilelor noastre, există la autorul italian o preocupare specială pentru ceea ce el numește fortuna. Adică șansă, noroc, contingență, soartă. Unul din lucrurile care-l fac pe Machiavelli să reziste trecerii timpului, ba chiar să rămână constant relevant, este felul său unic de percepere a timpului ca factor determinant în politică. Întrebat la un moment dat care sunt momentele cele mai dificile din viața unui prim-ministru, fostul premier conservator britanic Harold Macmillan (1957–1963), cugetând o vreme, a răspuns: „Evenimentele, fiule, evenimentele!” O observație pe care Machiavelli ar fi înțeles-o cu siguranță, dând din cap aprobator.

Timpul este, de fapt, mediul în care lucrează politicienii, iar judecata politică ține mereu cont de temporalitate. Geniul unic și specific al unui mare politician ține, la rigoare, de capacitatea acestuia de a evalua momentul potrivit pentru o acțiune politică, de a aprecia just speranța de viață a unei idei. Dintre toți teoreticienii politicii, Machiavelli pare că este cel care pătrunde acest lucru cel mai profund. Această înțelegere aprofundată a timpului reiese în mod faimos mai ales din capitolul XXV al cărții, în care există și un minunat lung pasaj despre furtuna.

O compar, ne spune Niccolò Machiavelli, cu unul din acele râuri torențiale care, când se înfurie, rup malurile, doboară copacii și deplasează solul dintr-o parte în alta; toți fug din calea lor, nimeni nu le poate rezista. Dar deși sunt atât de puternice, ne spune același italian, acest lucru nu înseamnă că oamenii nu pot, atunci când apele se retrag, să repare, să construiască maluri și stăvilare. Imaginați-vă, dacă vreți, râul Arno la ceasul nefericit al unei spectaculoase inundații renascentine...

Ideea că fortuna în politică este asemenea unui act violent al naturii care poate spulbera tot ceea ce omul a conceput ca locuire, că poate distruge structurile de prevenție și instituțiile pe care omul le-a creat spre a stăpâni timpul, susține, de fapt, două imagini. Pe de-o parte, într-adevăr, fortuna apare precum ieșirea din matcă a râului Arno, dar, pe de alta, este un fenomen recurent, inevitabil și imprevizibil. Cu toate acestea, fortuna lui Machiavelli nu este providență. Nu există un destin călăuzitor aici, fortuna este imprevizibilă asemeni unui dezastru natural. Unul din motivele pentru care Niccolò Machiavelli rămâne atât de tulburător de modern este conștiința faptului că „lucrurile se-ntâmplă”, că schimbarea imprevizibilă și violentă se poate produce. În momentul în care citești Principele, ești deja transpus în lumea noastră, lumea neprevăzutului.

Chiar și așa, oamenii nu sunt prizonieri ai fortunei: întreaga povară a capitolului XXV este în același timp și un manifest împotriva resemnării în fața neprevăzutului. La autorul italian, categoria voinței ocupă un loc cel puțin la fel de important. Voința împotriva fortunei! Voință împotriva șansei, soartei, a contingenței și a tuturor celor care se revarsă peste om precum supăratele ape ale Toscanei. Toate acestea rămân teme extrem de influente și rezonante la Machiavelli. Fortuna nu presupune resemnare. Cu alte cuvinte—și aici îl traducem pe autor în limbajul politic al zilelor noastre—, oamenii însărcinați cu afacerile publice, chiar dacă nu pot prevedea nimic, chiar dacă nu vor ști vreodată când anume se va umfla râul Arno, pot totuși să construiască diguri, să-i convingă pe concetățeni să acționeze, să îmblânzească și amelioreze practic impactul fortunei, al circumstanței.

Capitolul XXV se încheie cu un pasaj celebru, violent și neatrăgător, despre fortuna ca femeie (cu mențiunea că alte pasaje din opera lui Machiavelli demonstraseră un respect formidabil pentru femei ca actori politici). Însă metafora lui Niccolò Machiavelli rămâne clară: voința, și în acest caz și context, voința masculină, poate controla imprevizibilul, poate reacționa în fața sorții. Viața politică însemna pentru el a reacționa în fața accidentului. Nota bene: Ne aflăm la început de secol XVI, când Machiavelli este închis și torturat, acuzat de conspirație împotriva familiei de Medici. Ceea ce-a făcut, a fost să filtreze toată această experiență interioară, personală, apoi s-o zidească în înțelegerea lui asupra politicului. „Acum ești sus, în secunda următoare ești jos”. Este una din lecțiile machiavelice care au influențat decisiv cinci secole de modernitate politică. Este întâlnirea radicală și absurdă cu fortuna...

*Recomandare: Niccolò Machiavelli, Principele, Humanitas, 2019, trad. Nina Façon (ediție de colecție)

* Opiniile exprimate în acest blog nu coincid neapărat cu poziția Radio Europa Liberă.

Este puțin mai greu de crezut în zilele noastre, dar au existat cândva pe lume și revoluționari lipsiți de fanatism. Asta spune, de pildă, și Isaiah Berlin (1909–1997) despre Alexander Herzen (1812–1870), părintele socialismului rus, un aristocrat cu vederi romantice, posedând o foarte ascuțită abilitate dialectică și o erudiție vastă. Misiunea categorisirii lui Herzen a rămas în sine un subiect de exegeză permanentă. Berlin remarcase și el la rus anumite calități existențiale, dar primul care a spus-o răspicat a fost Martin Malia (1924–2004). Desigur, nu a fost o părere unanim asumată, dar balanța argumentelor înclină decisiv în favoarea respectivei etichete.

### Vezi și... ###

Originile catastrofei. Ispita radicalismului utopic

Una din cele mai remarcabile caracteristici ale existențialismului pare a fi abandonarea speculației filosofice abstracte tradiționale în favoarea unor interpretări mai puțin formalizate care răspund, în fond, exigențelor experienței personale. Desigur, aceste exigențe pot fi de foarte multe feluri, inclusiv politice, și este suficient să ne uităm în ograda lui Sartre, cum se spune, sau în cea a lui Camus, pentru a descoperi polemica politică izvorâtă dintr-o astfel de raportare. Nu există un dualism între individual și societate în filosofia existențialistă (vezi autori precum Martin Buber sau Gabriel Marcel). Deci Herzen a fost și un existențialist, dar a fost în primul rând un revoluționar non-fanatic.

„Circumstanțele de portret” sunt necesare pentru a întreba apoi cum și dacă mai este posibil în ziua de astăzi să putem măcar imagina o critică socială elevată, lipsită de aroganță și, mai ales, lipsită de barbaria „axiomatismelor” (scornesc acest termen pentru că el surprinde foarte bine atât adevărul autoproclamat ca absolut, cât și capacitatea sa de reproducere infinită într-un sistem de așa-zise coerențe neverificabile). Nu e și cazul lui Herzen! Pentru el, adversarul nu este nici pe departe „viermele scârbos” din ochii viitorilor fanatici bolșevici leniniști, și care, pe cale de consecință biologică, trebuie nimicit cu orice preț, ci un partener cu drepturi egale într-o polemică socială și existențială. Că așa stau lucrurile o demonstrează și un fragment din Jurnalul de scriitor, în care Dostoievski îl laudă pe Herzen tocmai pentru această remarcabilă capacitate a sa de a-și privi adversarul cu respect: „adversarul tău [cel creionat/introdus de Herzen, autorul] este de asemenea foarte inteligent și de multe ori te-a înghesuit într-un colț cu argumentele sale”.

### Vezi și... ###

Manifestul Partidului Comunist și tradiția gândirii occidentale

Figură mai puțin frecventată de stânga intransigentă contemporană, Herzen este așadar un personaj cu totul aparte, aș spune atipic, dar și exemplar. Așa privite lucrurile, nu miră deloc de ce marele Isaiah Berlin, gânditor profund liberal și extrem de alergic la orice formă de extremism și fanatism intelectual, alege să scrie tocmai el o introducere la unul din textele lui Herzen, The Russian People and Socialism. An Open Letter to Jules Michelet (care apare și sub forma unui capitol de sine stătător în Isaiah Berlin, Puterea ideilor, Humanitas, 2012). Dostoievski însuși pare a se fi inspirat în Jurnalul său dintr-un alt text al lui Herzen, în fapt, o colecție de eseuri scrise de acesta în perioada 1847–1851 („ani de mari promisiuni și teribile deziluzii”), apărut în engleză sub titlul From the Other Shore.

Herzen își publicase eseurile pentru prima dată în Occident, în germană (Vom Andren Ufer), dictându-i personal în această limbă, cuvânt cu cuvânt, lui Friedrich Kapp, un fost oficial prusac devenit agitator de stânga în 1848 și colaborator al autorului. Recomand cu căldură aceste eseuri scrise sub formă de dialog între versanții „utopist” și „antiutopist”, direct în faliile argumentelor contrare, fără vreo rezoluție finală, dar cu o teribilă capacitate dialectică de a întrezări adevărul. Ne sună cunoscut, nu-i așa, această disonanță permanentă a societăților moderne? Contextul era marcat atunci de deziluzia intelectualilor legată de revoluția de la 1848, care discreditase, dar nu doborâse, vechea ordine europeană, și care arătase foarte limpede retorica superficială din programele oponenților acestora. Mi se pare că atât Herzen, cât și mai apoi Dostoievski, cu ultimul inspirându-se structural din primul, nu fac în fond decât să utilizeze armele ironiei și utopiei, să argumenteze că dialogul poate funcționa în ambele instanțe, dacă este îngăduit. La rigoare, cei doi încearcă să răspundă uneia și aceleiași întrebări: este oare posibil pentru omul modern să fie în același timp un ironist și un utopist?

Cred că aici se află cheia absenței fanatismului la revoluționarul romantic Herzen și de ea trebuie să ne prevalăm atunci când ne întrebăm, bunăoară, de ce proiectele de schimbare socială radicală contemporane nu mai sunt altceva decât strigăte marcate de ură și intoleranță? Răspunsul (sau măcar o bună parte din el) stă, cum sugeram, în aceste frământări intelectuale de mijlocul secolului XIX. Ironia înseamnă recunoașterea faptului că lumea este în esență paradoxală și că doar o atitudine ambivalentă de tipul Herzen poate percepe și înțelege apoi totalitatea ei contradictorie. Ironistul vede libertatea drept acceptarea neprevăzutului, un proces (nu o transcendere) de auto-creare în care individul cade finalmente la pace cu contradicțiile împrejurărilor neprevăzute prin construirea propriilor sale valori și înțelesuri.

Ironistul nu caută armonia, pentru că nici nu există, ci deplinătatea experienței, mereu conștient de imposibilitatea de a-și atinge idealul, dar generând constant alte și alte posibilități de-a lungul acestei tentative. Definită astfel, ironia devine incompatibilă cu perceperea tradițională a utopiei drept obținerea unei forme perfecte de societate.

Herzen știe că în pofida legitimității revoltei momentului prezent, fanatismul dat de proiectul utopist tradițional este unul inutil. Nu duce la nimic bun. Nu elimină imprevizibilul, ci, din contră, îl exacerbează pentru că nu-l poate concepe. Bizare întorsături sofistice, ar putea zice cineva, dar de fapt acest ironism herzian de stânga are foarte multe în comun cu pragmatismul liberal. Adică tocmai disponibilitatea de a trăi cu pluralitatea, mai degrabă decât pretenția la armonie. Nu există în acest sens sinteze finale ale scopurilor și valorilor contradictorii. Herzen rămâne un socialist romantic, dar unul cu care se poate „discuta” argumentativ, ca un arc peste timp. Sunt dispuși fanaticii zilelor noastre, indiferent de culoarea lor, să asume această foarte prețioasă lecție? No comment...

PS: Atât Alexander Herzen, cât și Isaiah Berlin, al doilea inspirat de primul, credeau că „scopul vieții este viața însăși”. În fond, un refuz categoric al doctrinelor care-și fixează țeluri în viitor.

* Opiniile exprimate în acest blog nu coincid neapărat cu poziția Radio Europa Liberă.