Marius Stan

În urmă cu 76 de ani, Prezidiul Comitetului Executiv al Cominternului (Internaționala a Treia) anunța disoluția „partidului mondial” al proletariatului fondat de Lenin în 1919. Lumea a avut serioase dificultăți în a interpreta acest eveniment. Controlul lui Stalin asupra Cominternului părea total. Mașinăria Internaționalei părea a fi aparatul auxiliar de încredere al politicii externe sovietice. Și atunci, ne putem întreba, de ce a renunțat Stalin la această organizație? Una care, nu-i așa, răspundea imperativului leninist al contopirii politicii interne și externe.

Dizolvarea Cominternului s-a produs pe fondul unui război mondial pentru supraviețuire; apoi, mai ales după Conferința de la Teheran (28 noiembrie–1 decembrie 1943), s-a sugerat că ar fi fost vorba de o concesie a lui Stalin către aliații săi capitaliști. Însă, așa cum arăta istoricul Wolfgang Leonhard în Child of the Revolution, acest lucru a fost negat vehement chiar în interiorul mașinăriei cominterniste. Indiferent de interpretare, ruperea formală a legăturilor partidelor comuniste cu Internaționala le-a înlesnit comuniștilor pătrunderea în mișcările de rezistență din țările de proveniență. Evident, scopul ultim al acestei noi „libertăți” nu era autonomia politică totală a comuniștilor europeni, ci creșterea influenței acestora în viața politică a propriilor state.

Să ne aducem aminte că mișcarea de rezistență din Iugoslavia, sub conducerea Mareșalului Tito, comunist instruit la Moscova, a acționat sub înșelătoarea denumire de Armată de Eliberare Națională. Un alt comunist din linia dură pregătit la Moscova, camarad al lui Tito și Gheorghi Dimitrov, Bolesław Bierut, a înființat Comitetul Național de Eliberare Națională (Comitetul Lublin). Partizanii italieni au căutat, de asemenea, un camuflaj naționalist prin Brigada Garibaldi. Cert este că după dizolvarea Cominternului, partidele comuniste au câștigat în elasticitate și flexibilitate politică.

Această manevră tactică a Kremlinului din primăvara anului 1943 a pus bazele ofensivei politice a comuniștilor după eliberarea Europei ocupate. Fără dispariția Internaționalei a Treia, mulți comuniști n-ar fi reușit ca lideri ai unor țări europene. Exemplele tipice sunt partidele comuniste din Franța și Italia, acolo unde, fără evenimentul de pe 15 mai 1943, comuniștii nu ar fi câștigat încrederea electoratului și n-ar fi intrat în coaliții de guvernare (ex: 1945–1946, în ambele țări). Numeroși comuniști desprinși din fosta familie a Cominternului au ajuns să-și extermine adversarii politici, în propriile țări, în numele patriotismului.

În timpul războiului civil iugoslav din 1942–1945, partizanii comuniști au lichidat sute de preoți catolici și un mare număr de intelectuali croați sub pretextul că ar fi fost fasciști, colaboratori, trădători, etc. Partizanii comuniști ai lui Tito au pregătit terenul pentru dominația sovietică în Balcani. Partizanii comuniști greci nu au reușit același lucru pentru că a fost armata britanică, și nu Armata Roșie, cea care a ocupat Grecia în 1944. Însă partizanii greci au folosit metode similare de teroare spre a-și lichida adversarii politici...

Începând cu 1919, istoria Internaționalei a Treia a avut propria dinamică, legată mai ales de rolul care îi fusese atribuit: crearea de partide comuniste și apoi coordonarea acțiunii acestora în favoarea proiectului revoluționar, în care apărarea intereselor URSS devenise principalul aspect. Funcționarea acestei organizații, ale cărei agenții centrale se aflau la Moscova, iar secțiile naționale erau răspândite pe cinci continente, a rămas secretă, închisă în arhive, până spre sfârșitul secolului. Față de întâlnirile anuale ale comitetului executiv și congrese, în timpul primului deceniu de Comintern avuseseră loc numeroase sesiuni de lucru ale variilor organizații specializate în acțiuni în diferite regiuni ale lumii, în relația cu organizațiile de tineret, mișcările țărănești, ligi ale femeilor, ca să nu mai vorbim de organizațiile de așa-zisă solidaritate cu URSS. Funcționarea Internaționalei se baza pe un sistem de legături între centru și secțiile naționale. Rețeaua funcționa prin emisari, trimiși temporari sau rezidenți permanenți, care trimiteau rapoarte regulate spre a informa conducerea Cominternului despre situația țării respective și a celulei comuniste locale.

Istoriografia Cominternului a avut propria ei poveste, asupra căreia nu voi zăbovi aici. În pofida duratei scurte de viață, Internaționala a Treia a beneficiat de mai mult de 60 de organizații naționale la începutul anilor 1930. Aparatul central și numeroasele grupări asociate alcătuiau un ansamblu proteic dificil de înțeles în întregime. Multe lucrări care oferă informații esențiale despre istoria Internaționalei Comuniste sunt bazate, de fapt, pe studierea și analiza unui singur partid. Astfel, istoriografia Internaționalei, una mai degrabă eterogenă, este alcătuită din diferite straturi și fragmente care trebuie privite în toată evoluția lor, pentru că ele ajung să interfereze cu istoria efectivă a accesului la arhive.

Abia în 1991, arhivele Cominternului au devenit cu adevărat accesibile. Chiar dacă accesul n-a fost vreodată complet, iar după 1995 a putut fi constatat un regres din acest punct de vedere, situația s-a schimbat radical: regula rămâne accesul la arhive, în vreme ce secretizarea/blocarea accesului rămâne excepția. Ceea ce trebuie reținut este faptul că dispariția Uniunii Sovietice și a partidelor comuniste de la putere în Europa de Est a încurajat emergența unor teme ideologice care au ghidat, în multe feluri, interpretările și progresul cercetărilor pe acest subiect.

Doar câțiva sociologi americani au avut un impact semnificativ asupra disciplinei sau a fost într-atât de controversați precum Talcott Parsons. A murit pe 8 mai 1979 (76 de ani) la München, în timpul unui turneu de prelegeri prin Europa, după ce, la mijlocul anilor ’70, retrăgându-se de la Harvard, pusese punct unei cariere academice de peste trei decenii. Fondator al școlii structuralismului funcționalist în sociologie, a dorit să reformuleze ideile „părinților” disciplinei, Karl Marx, Emile Durkheim și Max Weber, ba chiar pe cele ale lui Sigmund Freud și Alfred Marshall, într-o teorie a activității umane care să explice întregul spectru al relațiilor sociale, de la legăturile interpersonale între doi indivizi, la structurile societăților mari.

Parsons scria cândva că și-a dorit să înlocuiască dihotomia marxistă capitalism–socialism cu distincția dintre Gemeinschaft (comunitatea directă, primară, de tip familie) și Gesellschaft (societatea impersonală, birocratică). Aceasta a fost, de fapt, o provocare a aproape tuturor „părinților” sociologiei. Nu erau neapărat anti-marxiști, însă din punct de vedere istoric, capitalismul și socialismul reprezentau entități concrete, particulare, care, în opinia sociologului, erau prea rigide și înguste spre a explica toate societățile umane. Prin contrast, distincția Gemeinschaft–Gesellschaft apărea ca un tip logic de relație socială, suficient de largă spre a cuprinde orice societate, de la cea rurală, la cea industrială.

Așa cum a văzut-o Parsons, toate relațiile sociale intră în următoarele categorii, care, la rândul lor, pot fi utilizate drept cadre pentru compararea diferitelor societăți: 1. Norme și standarde, universale sau particulare; 2. Statusuri, care pot fi obținute (prin muncă sau educație) sau atribuite (stabilite); 3. Roluri, care pot fi specifice (precum acela al profesorului) sau difuze (precum acela al tatălui/părintelui); 4. Emoții, care pot fi neutre (ori imparțiale) sau afective (adică parțiale și implicit incomplete). Parsons a încercat să arate că toate grupurile sociale, de la cele bazate pe înrudire, la societăți mai complexe, au nevoie, pentru a fi stabile, de patru condiții funcționale indispensabile. Cu alte cuvinte, au nevoie de modalități sistematice de a-și satisface cele patru nevoi de bază: să-și atingă scopurile, să se adapteze la mediu, să integreze diferitele părți ale societății și să gestioneze devierile de la standardele acceptate.

Desigur, Talcott Parsons nu era un mecanist. Credea că societățile caută să producă valori și că aceste valori justifică toate celelalte activități. Valorile, pentru el, erau parte din sistemul cultural. Rolurile, din sistemul social. Motivațiile, din sistemul de personalitate. Toate sistemele, credea el, se aflau sub comanda „controlului cibernetic” sădit în sistemul de valori. Parsons avea cu siguranță vocație pentru marile modele explicative.

Pe de altă parte, a fost deopotrivă divinizat și demonizat: caracterizat fie ca descendent din Durkheim, Weber și Pareto pentru teoria sa generală asupra sistemelor sociale și furnizarea unei metode de obținere a unei paradigme a cercetării științifice normale, fie drept apologet al capitalismului și agent hegemonic al imperialismului american. Indiferent de poziționare, nici admiratorii, nici detractorii nu și l-ar fi putut imagina pe Talcott Parsons ca pe o amenințare la adresa securității naționale.

Cu toate acestea, la apogeul carierei sale universitare, în timpul perioadei fierbinți a McCarthyismului, Biroul Federal de Investigații (FBI) - condus pe atunci de J. Edgar Hoover, cel numit în fruntea acestei instituții de către președintele Calvin Coolidge pe data de 10 mai 1924 - a lansat o investigație extinsă cu privire la trecutul și activitățile lui Parsons. Ancheta se baza pe o serie de acuzații halucinante care îl plasau în fruntea unei așa-zise celule comuniste de la Universitatea Harvard. În realitate, tot ce făcuse Parsons fusese să-i apere public pe Robert Oppenheimer în timpul erei McCarthy, precum și pe unul din membrii departamentului său, sociologul religiei Robert N. Bellah, atunci când acesta fusese confruntat cu acuzații similare.

Parsons însuși, într-un articol publicat în 1954, după ce va fi aflat deja de acuzațiile și investigația lansate împotriva sa, a încercat să pună un diagnostic și să numească sursa fenomenului McCarthyist. A argumentat că nu era vorba de rezultatul unei reacțiuni politice sau a neo-fascismului. A sugerat că poate fi înțeles ca simptom al forțelor structurale care însoțesc marea transformare a societății americane dintr-o națiune izolată într-un lider internațional, ca efect al impactului industrializării crescânde și economiei libere. Asemenea prefaceri, credea el, cereau un atașament mai strâns la comunitatea națională. Prin urmare, acele segmente ale societății cu tradiții mai individualiste sau critice - adică liberalii din politică și universitate - au ajuns să fie obiectul unor suspiciuni învestmântate în jurăminte de loialitate și anticomunism.

Un alt efect a fost acela că McCarthyismul a marginalizat marxismul și a eliminat critica la adresa status quo-ului în universitățile americane. Foarte mulți și-au „curățat” de bunăvoie bibliografiile spre a nu avea probleme. Sociologia nu era o excepție. Cercetătorii de la Centrul de Studii Ruse de la Harvard, spre exemplu, erau permanent îngrijorați în legătură cu posibilitatea interpretării greșite a activităților lor, astfel încât, foarte mulți căutau o „înțelegere prealabilă” cu FBI-ul înainte de a pătrunde în librăriile comuniste. Cu siguranță, Parsons fusese suficient de atent politic pentru a realiza pericolul, iar investigația asupra sa îi crease un disconfort direct. Dar cazul lui Talcott Parsons, ca al atâtor altora, nu face decât să ilustreze o lecție: cât de important și decisiv este contextul socio-istoric! Pe cale de consecință, pentru foarte mulți exegeți ai fenomenului Parsons, „conservatorismul” său epistemic ar fi putut avea rădăcini mai degrabă politice și strategice, și mai puțin doctrinare...