S-a scris enorm despre ceea ce s-a petrecut la Cernobîl, Ucraina, pe data de 26 aprilie 1986. Rămâne unul din cele mai devastatoare accidente industriale din istoria scurtă a omenirii. După explozia reactorului 4, atât cetățenii sovietici, cât și cei occidentali au fost bulversați de lentoarea cu care s-au făcut primele evacuări. Istoriografia subiectului este în mare parte de acord asupra faptului că răspunsul sovietic la dezastrul de la Cernobîl a reprezentat un eșec general al administrării situațiilor de urgență.
Contradicțiile dintre ierarhiile de risc ale instituțiilor sovietice au făcut ca răspunsul guvernului de la Kremlin să fie inadecvat. Prin ierarhie de risc trebuie să înțelegem ordinea în care anumite instituții au acordat prioritate unor riscuri asupra altora. Instituțiile sovietice nu doar că au arătat că mizează pe noțiuni incompatibile despre risc, dar caracterul secret și insular al sistemului sovietic a împiedicat comunicarea acestor riscuri intern, precum și între instituții. Și, în vreme ce diferitele organizații sovietice (apărarea civilă) au evaluat riscul în termenii pagubelor reale asupra proprietății și vieților sovietice, altele, precum KGB-ul, s-au preocupat de pericolele mai vagi, precum revelațiile stânjenitoare despre eșecurile și neglijența guvernului sovietic. Din pricina rapoartelor false privind seriozitatea accidentului, liderii sovietici au ales inițial să favorizeze cea de-a doua preocupare și au respins apelurile apărării civile privind o evacuare promptă. O zi mai târziu, au revenit asupra deciziei. Dar acest lucru a avut consecințe dezastruoase asupra sănătății populației Uniunii Sovietice și a avariat enorm legitimitatea URSS ca stat, grăbindu-i ulterioara prăbușire.
În prima fază, care a durat din momentul exploziei reactorului 4, dimineața devreme pe 26 aprilie, și până în seara aceleiași zile, autoritățile politice nu au reușit să priceapă natura urgenței, amploarea situației, și, pe cale de consecință, au eșuat în a oferi un răspuns adecvat. În a doua fază, care a durat din 27 aprilie și până pe 14 mai 1986, liderii sovietici și-au evacuat treptat cetățenii și au încercat contracareze eventualele critici prin controlul rigid al știrilor sau de-a dreptul prin dezinformări. Această strategie, care fusese utilizată cu succes (din perspectiva lor) în dezastre nucleare precedente, a eșuat lamentabil în momentul în care contaminarea radioactivă a fost descoperită și probată de observatori occidentali, ale căror rapoarte „exagerate” au ajuns la cetățenii sovietici și le-au subminat pe cele oficiale. Mesajul televizat al lui Mihail Gorbaciov din data de 14 mai a inaugurat practic cea din urmă etapă, în care, guvernul de la Kremlin a adoptat, à contrecœur, măsuri privind consecințele accidentului. Din păcate, această schimbare de atitudine nu a putut anula efectele ticăloșiei precedente, iar consecințele acelui episod au fost resimțite pentru mulți ani după.
Problema sectorului energiei nucleare sovietice nu era aceea că nu credea în accidente, ci că privea micile accidente ca fiind acceptabile. Decenii de propagandă deșănțată pretinseseră că centralele nucleare sovietice demonstrau nivelul tehnologic de excepție al țării, îndeplinind practic vechiul vis bolșevic al „electrificării întregii țări” și „transformării basmelor în realitate”. A sugera că asemenea mamuți nucleari ar putea pune în pericol viața cetățenilor reprezenta nu doar o contrazicere a liniei partidului, ci chiar o provocare la adresa miturilor fondatoare ale puterii sovietice. Așa se face că, în vreme ce-și dezvolta reactoarele nucleare, Uniunea Sovietică încerca să reducă din costurile de siguranță. Au existat accidente și înainte de Cernobîl, de pildă, la centrala nucleară din Leningrad, în 1975, și chiar la reactorul 1 al centralei de la Cernobîl, în 1982. Ambele incidente au dus la contaminarea serioasă a clădirilor reactorului și la scurgeri radioactive cu impact asupra mediului. Au fost reparate sumar și date în funcțiune. Cu ce consecințe? Omenirea avea să afle în 1986...
Astăzi, a citi despre Cernobîl înseamnă a vedea științifico-fantasticul devenind realitate înainte de a deveni, din nou, științifico-fantastic. Cum scria Isaac Asimov, în 1987, pe coperta romanului Cernobîl al prietenului Frederik Pohl, „în urmă cu 40 de ani, [cartea asta] ar fi fost un SF pe cinste; acum este un fapt cât se poate de adevărat [și serios]”. Ne-o spune însă, cu și mai multă piele-de-găină, Svetlana Aleksievici, în Voices of Chernobyl, tulburătoarea colecție de interviuri cu supraviețuitori ai accidentului reactorului nuclear—acei oameni care „au văzut deja ceea ce pentru toți ceilalți este încă necunoscut”. „M-am simțit”, scria laureata Premiului Nobel pentru nonficțiune, „ca și cum aș fi înregistrat viitorul”.
