„De data asta știam ce vreau, precum și sarcina pe care mi-am trasat-o: nimic mai puțin decât romanul epocii mele” (Doctor Faustus). Aceasta fusese intenția declarată a lui Thomas Mann scriind celebrul roman. Concepute fără astfel de pretenții, Partida de biliard de la ora nouă și jumătate a lui Heinrich Böll și Toba de tinichea a lui Günter Grass pot fi numite și ele romane ale epocii. Faptul că Böll și Grass n-au presupus că acoperă o întreagă epocă arată o diferență specifică între ei și mai bătrânul „om de litere”. Dintr-o perspectivă mai puțin grandioasă și mai puțin impunătoare, Böll și Grass încearcă la rândul lor să accepte și să se împace cu secolul XX german. Toate cele trei capodopere se concentrează asupra nazismului și societății pe care această ideologie a subjugat-o.
Ceea ce separă aceste romane de multe alte opere postbelice care tratează experiența războiului, ce se numea pe atunci „literatură confesională”, este tocmai accentul lor pe contextul social al nazismului. De la distanța anului 1959, când au fost publicate atât Partida de biliard, cât și Toba de tinichea, și de la distanța existențială și geografică a exilului lui Thomas Mann în America, nazismul este privit într-un context istoric mai larg. Portretul acestui extins context social al secolului XX aduce însă și o serie de probleme în viața romancierului, așa cum știe oricine care este familiarizat cu „criza” sau „moartea” romanului. O sursă a respectivei crize este dificultatea de a descrie marea complexitate a societății moderne. Dar dacă societatea secolului XX este opacă, atunci societatea nazistă este cu atât mai mult astfel. Întrebările care bântuie, de obicei, mintea autorului nu se lasă așteptate: Ce părți din această societate să includ? Să mă concentrez doar asupra celor responsabili sau să prezint susținătorii nazismului din diferite pături sociale? Cine este responsabil? Povestea cui s-o spun?
Ernst Bloch avertizase încă din anii 1920: „Acum mai mult ca oricând, humusul umed al ideologiei se află în mica burghezie”. Importanța susținerii ascensiunii naziste de către clasa de mijloc a fost subliniată și de către istoricii postbelici. Să ne aducem aminte ce scria Karl Dietrich Bracher: „A fost clasa de mijloc rurală și urbană, în sensul larg al termenului, cea care a pornit și susținut reușita NSDAP. Panica clasei de mijloc, care s-a instalat odată cu izbucnirea crizei economice, a fost accentuată de faptul că se simțea amenințată nu doar economic, ci și, mult mai important, social”. (KDB, The German Dictatorship, NY, 1970, p. 157)
Fața micii burghezii este ostensibilă și în rândurile partidul nazist, așa cum transpare el din cartea istoricului german Joachim Fest, Stăpânii celui de-al Treilea Reich, care prezintă, în mod esențial, tocmai ascensiunea la putere a celui numit Kleinbürger. Cu mult în urma unui Hitler sau Himmler, fețele tulburate, temătoare ale unor Alfred Matzerath (Toba de tinichea) și Serenus Zeitblom (Doctor Faustus), ori chiar ale familiei Fähmel (Partida de biliard), ar putea face parte cu toate din fundalul celui de-al Treilea Reich. Aproprierea trecutului nazist în cele trei romane a însemnat înțelegerea rolului și responsabilității acestui grup social (esențial din punct de vedere istoric).
Există însă și diferențe. Mann își ridiculizează demodatul narator burghez (Zeitblom). Grass, în schimb, își lasă naratorul să-și râdă de ambianța mic-burgheză. Nu într-atât de înrădăcinat în comportamentele și tradiția clasei de mijloc, Oskar Matzerath batjocorește tot ceea ce Zeitblom întruchipează ca un ignorant. Și totuși, acest drac împielițat, Oskar, poate vorbi la fel de bine despre mediul său, dacă nu chiar mai bine decât o poate face Zeitblom despre micii filistini. Ca voce a lui Kleinbürger, Oskar alunecă înainte și înapoi pe această mai mult sau mai puțin vizibilă pantă a satirei despre sine. Cu mult mai flexibil, mai mobil ca institutorul realist, piticul fantastic pare a vorbi uneori cu mica burghezie în timp ce-o ironizează în mod tăcut. Alteori, spre a-și proteja urechile de tunetul ce copleșește curțile din spatele caselor, Oskar își amplifică tobele ca într-o competiție nebună împotriva gospodinelor bătătoare de covoare și a „imnului lor închinat curățeniei [a se citi purității]”.
În protestul lor nervos împotriva celor doisprezece ani de nazism, mulți scriitori postbelici, inclusiv Heinrich Böll, au avut tendința de a reduce naziștii la „ceilalți”, în timp ce căutau, în mod conștient, să exploreze perspectiva antifascistă. Thomas Mann a evitat această viziune reductivă, deloc comprehensivă a fasciștilor printr-o autoevaluare personală bine ascunsă în spatele personajelor Serenus Zeitblom și Adrian Leverkühn. Totodată, Mann a permis cititorilor să nu se recunoască în incriminările compozitorului și admiratorului său, legând toate propensiunile lor fasciste de pacte exotice cu Diavolul, ori de fascinația pentru iraționalitatea demonică.
Critic la adresa portretelor categorice ale naziștilor, Günter Grass afirma într-un interviu că scriitorul trebuie să fie capabil să se identifice cu personajele pe care le creează, inclusiv oamenii SS-ului, și trebuie să le iubească pe toate într-un fel literar, rece și distant. Oskar Matzerath a apărut tocmai din această atitudine care încurajează cititorul să-i înțeleagă pe susținătorii nazismului prin imitație intimă și satiră. Ca mai toți „oamenii mărunți”, Oskar se declară pe sine erou. Pipernicitul toboșar provoacă astfel o perspectivă care ne permite să-i vedem pe adevărații excentrici și periculosul grotesc al lumii lor. Ascensiunea la putere a lui Hitler este surprinsă în toate detaliile gospodăriei. Aspiratoarele înlocuiesc treptat bătătoarele de covoare, iar tabloul lui Adolf atârnă acum în partea opusă lui Beethoven, în sufragerie.
O asemenea imersiune în privatism și naivitate politică s-a dovedit a fi până la urmă în perfect acord cu viața politică. Receptiv la ideologiile care-i promiteau o cotă mai bună, mic-burghezul ajungea să-l susțină complet pe Hitler. „Unitatea negativă” a clasei de mijloc era pe deplin politizată. Cândva „apoliticul” Kleinbürger făcea de-acum istorie...
* Opiniile exprimate în acest blog nu coincid neapărat cu poziția Radio Europa Liberă.
