Marius Stan

Pe 6 octombrie 1945, Konrad Adenauer, pe atunci primar al orașului Köln prin voia autorităților britanice de ocupație, primea o scrisoare din partea comandantului de brigadă John Barraclough (general responsabil pentru Renania de Nord-Westfalia): „Nu sunt satisfăcut de progresul orașului dumneavoastră... Începând de astăzi, sunteți eliberat din funcția de primar al orașului Köln. De acum încolo nu veți mai desfășura, direct sau indirect, nicio activitate politică”. Este un document remarcabil dacă ne gândim la faptul că doar patru ani mai târziu, Adenauer avea să devină cancelarul nou-createi Republici Federale Germane, cel mai longeviv în funcție de la Bismarck încoace. Ne-ar fi totuși necesar un considerabil efort de imaginație pentru a cuprinde realitatea pe care a găsit-o Konrad Adenauer atunci când a fost ales, cu o majoritate de doar un vot (al său), de către noul Parlament german, pe data de 15 septembrie 1949.

Este adevărat, Germania făcuse oarece progrese de la sfârșitul războiului, cu patru ani mai devreme. Chiar și așa, țara era în continuare devastată, zdrobită în toate sensurile cuvântului. Orașele arătau precum niște ruine, fabricile erau devastate, rețeaua de transport întreruptă în peste o mie de puncte vitale, agricultura se afla în degringoladă. Nu existau o administrație reală, o economie reală, o educație reală, tribunale reale, spitale pe măsură, locuințe și materiale de construcție pentru toată lumea. Administratorii, antreprenorii, liderii sindicali și editorii încercau să se pună pe picioare, cum se zice, în circumstanțe fără precedent, și erau cu toții suspecți pentru de ce-ar fi făcut sub Hitler sau ce-ar face după el.

Probabil, însă, că cel mai paralizant efect (și implicit periculos) era dat de faptul că religia politică de care majoritatea germanilor se agățase nebunește și oportunist dispăruse subit precum calul de sub călăreț, apoi fusese demascată drept înșelătorie criminală vrednică de dispreț. În același timp, nu mai exista vreo cale către un sistem ideologic din trecut. Germanii păreau prăbușiți - material, moral, filosofic și, cum o rușine o atrage pe alta, cultural. Nivelul de trai și standardele de viață în primii ani după război au sfidat orice imaginație. Acesta este contextul în care, cel dispărut dintre noi în urmă cu 52 de ani (pe 19 aprilie 1967), cancelarul unei jumătăți de țară, s-a lansat într-un curs politic pe care l-a urmat neabătut vreme de 14 ani. În tot acest timp, foarte puține cuvinte memorabile i-au ieșit de pe buze. Una din propozițiile-i laconice merită amintită: „Înfrânții trebuie să aibă răbdare”. Și răbdare este ceea ce a afișat Konrad Adenauer pe întreg parcursul redresării unei țări devastată de război și aberația totalitară numită național-socialism.

Adenauer a fost un pragmatic care și-a dedicat întregul efort acțiunii și muncii. Aparent, pentru el era mai important să strângă molozul de pe străzi decât să se gândească prea mult la ce s-a petrecut. Ruinele ideologice lăsate în urmă de Hitler, disperarea din mințile oamenilor, nu-l interesau la acest moment. Este și unul din motivele pentru care mulți din noii intelectuali germani nu-l l-au plăcut vreodată. Simțeau că s-a petrecut o calamitate de proporții colosale și că este nevoie de o renaștere filosofică la fel de monumentală, care să stea la baza oricărei reconstrucții. Adenauer le-a demonstrat că se înșelaseră, că o repornire mecanică a mașinăriei nu a anulat adevărata „schimbare la față” care a venit după.

Pentru început, a concentrat toate energiile germane în direcția reconstrucției economice. Era și singura chestiune necontroversată din Germania acelor ani, precum și singura soluție pentru redobândirea respectului de sine. Criminal, sadic și cinic, monștrii naziști scriseseră pe porțile de la Auschwitz și Dachau: Arbeit macht frei. Munca te face liber. Adenauer a restituit adevăratul sens al acestui moto intrinsec adevărat și l-a făcut farul călăuzitor al Germaniei postbelice fără ca măcar să-l pronunțe. Iar germanii, probabil mânați de un sentiment de vinovăție mai mare decât au fost dispuși vreodată să admită, s-au angajat în această misiune ca într-un fel de expiație națională, conștientă și inconștientă.

Sub îndrumarea lui Adenauer, germanii au reușit să producă acel Wirtschaftswunder, miracol economic. În același timp, Adenauer a produs un mic miracol și în arena internațională, ajungând la un grad de prestigiu în Statele Unite fără precedent pentru un om de stat german. Este adevărat că îl avantaja spectrul pericolului sovietic, dar rămâne faptul că, peste ocean, niciun congresman și niciun ziar, de stânga ori de dreapta, nu l-au criticat vreodată. În 1953, la primul an de mandat, președintele Dwight Eisenhower îi trimitea un mesaj de Anul Nou prietenului Konrad Adenauer, liderul celei mai discreditate națiuni. Acest prestigiu de care s-a bucurat afară a consolidat poziția cancelarului acasă. În cele din urmă, abilitățile sale diplomatice i-au cucerit pe puternicii occidentali ai zilei.

Adenauer a fost un german concomitent tipic și atipic. Era un civil din cap și până în picioare, care îi declara în 1956 unui vizitator din Israel: „N-am displăcut nimic mai mult în viața mea ca pe general prusac”. Și totuși, contrar multora din acei germani care ar împărtăși același sentiment, el nu era de stânga, ci un patriot conservator. Credea în libera inițiativă fără a fi imperialist. Credea în drepturile fundamentale ale omului fără a fi social-democrat. Era un naționalist, dar cu rezerve (probabil catolice). Credea în unitatea europeană fără a crede și în hegemonia germană. Și cu siguranță nu era un antisemit, ceea ce era în sine neobișnuit pentru un conservator german. Nu a fost un Bismarck, deși cei doi au fost comparați adesea. De fapt, Konrad nu-l plăcea pe „Cancelarul de Fier”. În 1953, declara pentru un jurnalist american: „Nu sunt unul din admiratorii lui Bismarck. El este principalul responsabil pentru circumstanța care a făcut ca democrația să nu prindă rădăcini în Imperiul german”. Ceea ce-a făcut Adenauer a fost să stopeze înclinația - sau cel puțin așa părea - germanilor de a acționa într-o manieră grandioasă și extraordinară; i-a făcut să se poarte ca toți ceilalți. Asupra germanilor, acea națiune zgomotoasă de visători și apostoli ai extremelor, se aplecase un om sobru, calm, frugal și practic...

„De data asta știam ce vreau, precum și sarcina pe care mi-am trasat-o: nimic mai puțin decât romanul epocii mele” (Doctor Faustus). Aceasta fusese intenția declarată a lui Thomas Mann scriind celebrul roman. Concepute fără astfel de pretenții, Partida de biliard de la ora nouă și jumătate a lui Heinrich Böll și Toba de tinichea a lui Günter Grass pot fi numite și ele romane ale epocii. Faptul că Böll și Grass n-au presupus că acoperă o întreagă epocă arată o diferență specifică între ei și mai bătrânul „om de litere”. Dintr-o perspectivă mai puțin grandioasă și mai puțin impunătoare, Böll și Grass încearcă la rândul lor să accepte și să se împace cu secolul XX german. Toate cele trei capodopere se concentrează asupra nazismului și societății pe care această ideologie a subjugat-o.

Ceea ce separă aceste romane de multe alte opere postbelice care tratează experiența războiului, ce se numea pe atunci „literatură confesională”, este tocmai accentul lor pe contextul social al nazismului. De la distanța anului 1959, când au fost publicate atât Partida de biliard, cât și Toba de tinichea, și de la distanța existențială și geografică a exilului lui Thomas Mann în America, nazismul este privit într-un context istoric mai larg. Portretul acestui extins context social al secolului XX aduce însă și o serie de probleme în viața romancierului, așa cum știe oricine care este familiarizat cu „criza” sau „moartea” romanului. O sursă a respectivei crize este dificultatea de a descrie marea complexitate a societății moderne. Dar dacă societatea secolului XX este opacă, atunci societatea nazistă este cu atât mai mult astfel. Întrebările care bântuie, de obicei, mintea autorului nu se lasă așteptate: Ce părți din această societate să includ? Să mă concentrez doar asupra celor responsabili sau să prezint susținătorii nazismului din diferite pături sociale? Cine este responsabil? Povestea cui s-o spun?

Ernst Bloch avertizase încă din anii 1920: „Acum mai mult ca oricând, humusul umed al ideologiei se află în mica burghezie”. Importanța susținerii ascensiunii naziste de către clasa de mijloc a fost subliniată și de către istoricii postbelici. Să ne aducem aminte ce scria Karl Dietrich Bracher: „A fost clasa de mijloc rurală și urbană, în sensul larg al termenului, cea care a pornit și susținut reușita NSDAP. Panica clasei de mijloc, care s-a instalat odată cu izbucnirea crizei economice, a fost accentuată de faptul că se simțea amenințată nu doar economic, ci și, mult mai important, social”. (KDB, The German Dictatorship, NY, 1970, p. 157)

Fața micii burghezii este ostensibilă și în rândurile partidul nazist, așa cum transpare el din cartea istoricului german Joachim Fest, Stăpânii celui de-al Treilea Reich, care prezintă, în mod esențial, tocmai ascensiunea la putere a celui numit Kleinbürger. Cu mult în urma unui Hitler sau Himmler, fețele tulburate, temătoare ale unor Alfred Matzerath (Toba de tinichea) și Serenus Zeitblom (Doctor Faustus), ori chiar ale familiei Fähmel (Partida de biliard), ar putea face parte cu toate din fundalul celui de-al Treilea Reich. Aproprierea trecutului nazist în cele trei romane a însemnat înțelegerea rolului și responsabilității acestui grup social (esențial din punct de vedere istoric).

Există însă și diferențe. Mann își ridiculizează demodatul narator burghez (Zeitblom). Grass, în schimb, își lasă naratorul să-și râdă de ambianța mic-burgheză. Nu într-atât de înrădăcinat în comportamentele și tradiția clasei de mijloc, Oskar Matzerath batjocorește tot ceea ce Zeitblom întruchipează ca un ignorant. Și totuși, acest drac împielițat, Oskar, poate vorbi la fel de bine despre mediul său, dacă nu chiar mai bine decât o poate face Zeitblom despre micii filistini. Ca voce a lui Kleinbürger, Oskar alunecă înainte și înapoi pe această mai mult sau mai puțin vizibilă pantă a satirei despre sine. Cu mult mai flexibil, mai mobil ca institutorul realist, piticul fantastic pare a vorbi uneori cu mica burghezie în timp ce-o ironizează în mod tăcut. Alteori, spre a-și proteja urechile de tunetul ce copleșește curțile din spatele caselor, Oskar își amplifică tobele ca într-o competiție nebună împotriva gospodinelor bătătoare de covoare și a „imnului lor închinat curățeniei [a se citi purității]”.

În protestul lor nervos împotriva celor doisprezece ani de nazism, mulți scriitori postbelici, inclusiv Heinrich Böll, au avut tendința de a reduce naziștii la „ceilalți”, în timp ce căutau, în mod conștient, să exploreze perspectiva antifascistă. Thomas Mann a evitat această viziune reductivă, deloc comprehensivă a fasciștilor printr-o autoevaluare personală bine ascunsă în spatele personajelor Serenus Zeitblom și Adrian Leverkühn. Totodată, Mann a permis cititorilor să nu se recunoască în incriminările compozitorului și admiratorului său, legând toate propensiunile lor fasciste de pacte exotice cu Diavolul, ori de fascinația pentru iraționalitatea demonică.

Critic la adresa portretelor categorice ale naziștilor, Günter Grass afirma într-un interviu că scriitorul trebuie să fie capabil să se identifice cu personajele pe care le creează, inclusiv oamenii SS-ului, și trebuie să le iubească pe toate într-un fel literar, rece și distant. Oskar Matzerath a apărut tocmai din această atitudine care încurajează cititorul să-i înțeleagă pe susținătorii nazismului prin imitație intimă și satiră. Ca mai toți „oamenii mărunți”, Oskar se declară pe sine erou. Pipernicitul toboșar provoacă astfel o perspectivă care ne permite să-i vedem pe adevărații excentrici și periculosul grotesc al lumii lor. Ascensiunea la putere a lui Hitler este surprinsă în toate detaliile gospodăriei. Aspiratoarele înlocuiesc treptat bătătoarele de covoare, iar tabloul lui Adolf atârnă acum în partea opusă lui Beethoven, în sufragerie.

O asemenea imersiune în privatism și naivitate politică s-a dovedit a fi până la urmă în perfect acord cu viața politică. Receptiv la ideologiile care-i promiteau o cotă mai bună, mic-burghezul ajungea să-l susțină complet pe Hitler. „Unitatea negativă” a clasei de mijloc era pe deplin politizată. Cândva „apoliticul” Kleinbürger făcea de-acum istorie...

* Opiniile exprimate în acest blog nu coincid neapărat cu poziția Radio Europa Liberă.