Marius Stan

Iosip Broz Tito (1892-1980) s-a perceput întotdeauna ca bolșevic. Leninist înrăit, credea cu tărie în nevoia răsturnării pe cale revoluționară a societății capitaliste. Socotea că o revoluție ia forma unui conflict armat cu forțele vechii ordini. Tot el găsea că victoria în urma unei astfel de „ciocniri” poate fi obținută doar sub conducerea partidului comunist. Tito a ajuns, până la urmă, liderul Partidului Comunist Iugoslav, unul controlat de Comintern, organizația comunistă internațională înființată acum 100 de ani, în martie 1919.

Pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial, același Tito a făcut tot posibilul să minimalizeze amploarea războiului civil care avea pe atunci loc în Iugoslavia; pe cale de consecință, s-a prezentat pe sine Occidentului ca naționalist și abia apoi ca militant comunist. Însă nu trebuie uitat că tocmai ortodoxia leninistă a lui Tito l-a ajutat pe acesta să fie selectat de către Comintern ca lider al Partidului Comunist Iugoslav. Istoriile de partid din acea perioadă sunt în continuare dificil de urmărit pentru că iau forma unui labirint al luptelor între stânga și dreapta. În spatele acestor ciocniri s-au aflat însă chestiuni ideologice autentice și, pe la mijlocul anilor ’30, atunci când Tito avea deja un nivel apreciabil de influență în sânul partidului, tema zilei era „lichidaționismul”.

Pe acest subiect, Tito a preferat abordarea lui Lenin. Lichidaționismul însemna abandonarea (sau „lichidarea”) structurii comitetului clandestin al partidului într-o încercare de intrare în legalitate și, eventual, aliere cu forțele „liberale”. Era, de fapt, un termen care fusese folosit de Lenin însuși pentru a descrie viziunea majorității opozanților săi menșevici din Rusia în perioada 1907-1914. Viziunea menșevică asupra țarismului presupunea că existau doar două grupări politice: susținătorii țarului și susținătorii opoziției. Social-democrații ruși ar fi trebuit, prin urmare, să fie gata să coopereze cu orice alianță de opoziție care ar putea apărea. Lichidaționiștii menșevici considerau că acest lucru ar fi facilitat dacă social-democrații și-ar concentra acțiunile asupra uniunilor sindicale, intrate în legalitate după 1905, și ar reconstrui partidul pe o bază cvasi-legală, abandonând ierarhia centralizată a comitetelor clandestine.

Lenin însuși crezuse că există două grupuri de opoziție: liberalii, ceva asemănător guvernului capitalist, și social-democrații. Nici o cooperare cu liberalii nu era posibilă, iar mișcarea muncitorească legală ar fi trebuit protejată de influența liberală prin rămânerea sub controlul structurii comitetelor clandestine aflate în exil. Pentru bolșevicul rus, reformarea organizației de partid era pur și simplu un paravan pentru reformism: eufemistic, pasul logic într-o strategie a trădării care a început cu apelurile la o opoziție unită.

Lichidaționismul fusese și ideologia lui Milan Gorkić (1904-1937), lider al Partidului Comunist Iugoslav (în exil) înaintea lui Tito, în perioada 1932-1937 (avea să fie executat de NKVD în ’37, în plină Mare Teroare), și membru de seamă al Cominternului. Sub conducerea lui Gorkić și în umbra evoluțiilor din Franța, partidul căutase un fel de înțelegere de tip „front popular” cu partidul socialist. La prima vedere, ar părea că existau puține similitudini între situația din Franța, acolo unde partidele socialist și comunist erau în legalitate, și Iugoslavia, unde ambele erau ilegale. În orice caz, linia Cominternului cerea ca toate partidele să urmeze, în mare, aceeași politică și, încă de la asasinarea Regelui Alexandru I pe 9 octombrie 1934 la Marsilia, existaseră semne că regimul dictatorial instaurat în 1929 începea să se clatine. Cenzura se îmbunase, prizonierii politici proeminenți fuseseră eliberați și se oferiseră garanții privind alegeri în luna mai a anului 1935.

Încercând să profite de pe urma acestor evoluții, Gorkić a purtat numeroase discuții cu liderii partidului la începutul anului 1935. Pentru Gorkić, un pact electoral cu socialiștii era una, însă politica unei singure liste de opoziție era altceva - adică periculos de aproape de genul de dominație liberală a opoziției împotriva căreia avertizase, cândva, Lenin.

Așadar, alegerile din mai 1935 din Iugoslavia au reprezentat pentru mulți o victorie morală a opoziției, în pofida majorității confortabile a guvernului (ca număr de locuri în parlament). Grupurile de opoziție au boicotat la început noul parlament și situația politică din Iugoslavia a rămas una fluidă - diferența era că partidul socialist intrase în legalitate de facto. Ca lider al partidului comunist, Gorkić avea să repete în toată această perioadă, 1935-1937, propunerea pentru o singură listă a opoziției, chiar dacă restul conducerii de partid nu era de acord. În iunie 1935, Comitetul Central a respins poziția sa privind „opoziția unică”, însă a continuat să preseze pentru o alianță cu socialiștii.

Când socialiștii au adoptat, spre toamna aceluiași an, un program mai radical, Gorkić a fost trimis în Iugoslavia (octombrie 1935) pentru a finaliza negocierile. Din nou, fără succes. Ulterior, arestările în masă din iarna lui 1935-1936 au demonstrat limitele liberalismului guvernului condus de Milan Stojadinović (premier al Regatului Iugoslaviei între 1935-1939). Tacticile lui Gorkić nu mai erau privite cu atâta împotrivire. Totodată, Gorkić a fost forțat să convoace o adunare a Comitetului Central al Partidului Comunist Iugoslav (aprilie 1936), fără a cere în prealabil acordul Cominternului. Tot à contrecœur, a fost pus în situația de a adopta o serie de rezoluții critice pentru tentativele de alianță cu socialiștii.

Decizia Cominternului de a înăbuși în fașă rezoluțiile iugoslave din aprilie și de a convoca conducerea partidului la Moscova, în august același an, părea să sugereze sprijin total pentru Gorkić. Cu toate acestea, existaseră în sânul Cominternului numeroase semne de întrebare cu privire la capacitatea lui Gorkić de a-și ține „casa în bună orânduire”. Așijderea, a fost criticat pentru că nu a cerut mai devreme intervenția Cominternului. Când s-a întors de la Moscova la Viena, cartierul general al Comitetului Central al Partidului Comunist Iugoslav din epocă, le-a spus comuniștilor iugoslavi că, începând din acel moment, doar el avea drept de veto în toate deciziile de partid și doar el era vocea de corespondență cu Internaționala a Treia.

Tactica „opoziției unice” a fost repusă pe tapet. În scrisoarea entuziastă pe care i-a trimis-o lui Tito în noiembrie, Gorkić se arăta convins de necesitatea ajungerii la un acord cu orice preț. Însă Tito știa deja, încă din noiembrie 1936, că Internaționala avea serioase dubii cu privire la abilitățile liderului partidului aflat în exil. Oportunitatea politică era evidentă. Deși nu era un critic per se al negocierilor cu socialiștii, Tito se ferea în mod cert de logica unui „acord cu orice preț”. În tot acest timp, socialiștii insistau că statutul de ilegalitate al PCI era o piedică majoră în discuțiile despre eventuale relații cu partidul socialist, iar Tito îi transmitea lui Gorkić, tot în noiembrie 1936, că mare parte din conversația cu socialiștii nu poate fi descrisă decât ca lichidaționism...

(Partea a 2-a)

Sub Hrușciov, scenele în care Iuri Gagarin (n. 9 martie 1934–d. 27 martie 1968) și Nikita nu apăreau împreună erau brutal eliminate din materialele care îl înfățișau doar pe cosmonaut. Când Brejnev a venit la putere, regizorii au „dezgropat” acele scene tăiate și le-au transformat într-un nou canon vizual, înlocuind porțiunile de film „întinate” prin prezența lui Hrușciov. Însă fața publică a programului spațial sovietic era doar vârful icebergului; la bază, se aflau, cum altfel, măruntaiele complexului militar-industrial sovietic.

La câteva luni după zborul istoric al lui Gagarin din aprilie 1961, cel de-al XXII-lea Congres al PCUS (octombrie) adopta un nou Program de Partid, care fixa ca obiectiv consolidarea fundamentelor comunismului în Uniunea Sovietică în decursul unei singure generații: adică, în limbajul epocii, construirea bazei materiale și tehnice a sistemului prin crearea Omului Nou sovietic, care combina „în mod armonios bunăstarea spirituală, puritatea morală și perfecțiunea fizică”. Și cine ar fi fost mai util ca astronauții pentru acest proiect ideologic?

• Amos Chapple

Mașini zburătoare, camioane submarine şi ceva asemănător cu ceasurile Apple - aşa vedea viitorul revista editată în URSS "Tehnica şi tineretul".

Presa sovietică a produs imediat un clișeu propagandistic adecvat: „Cosmonautul sovietic nu este doar un cuceritor al spațiului, nu doar un erou al științei și tehnologiei, ci, în primul și în primul rând, el este un Om Nou real, în carne și oase, care demonstrează în acțiune toate calitățile indispensabile ale caracterului sovietic, pe care partidul lui Lenin le-a cultivat vreme de decenii”. Evgheni Karpov, directorul centrului pentru pregătirea cosmonauților, prezenta la un moment dat calitățile celui decedat pe 27 martie 1968 (Iuri Gagarin): „Patriotism altruist. O încredere de nezdruncinat în succesul zborului. Sănătate excelentă. Optimism inepuizabil. Flexibilitate a minții și curiozitate. Curaj și determinare. Minuțiozitate. Sârguință. Rezistență. Simplitate. Modestie. O extraordinară căldură umană și preocupare pentru cei din jur”. Descrierea era aproape perfectă, sugerând că biografii cosmonauților erau complet instruiți cu privire la principiile discursului politic. În același timp, Gagarin părea a fi fost selectat pentru a se potrivi mitului pe care îl întruchipa.

În 1961, curând după zborul eroului sovietic, Hrușciov a ordonat mutarea rămășițelor lui Stalin din Mausoleul lui Lenin aflat în Piața Roșie și îndepărtarea numelui predecesorului politic de pe fațadă. Pe măsură ce rămășițele erei staliniste dispăreau, noi memoriale închinate epocii spațiului înfloreau. Memoria culturală a terorii staliniste era ușor, ușor înlocuită cu viziuni futuriste ale explorării spațiale. Ieșirea din gravitatea Pământului însemna pentru mulți fuga de trecutul stalinist. Pentru Homo Sovieticus, cosmosul era totodată și un simbol al eliberării totale. Stalin fusese expus, Soljenițîn fusese publicat... Saltul omului în spațiu părea concluzia logică a eliberării și începutul, al fel de logic, al unei ere a libertății. Pe cale de consecință, liderii industriei spațiale sovietice erau pe deplin conștienți de semnificația istorică a proiectelor lor, însă viziunea pe care o aveau asupra istoriei reflecta și dorința de a face ca realitatea să corespundă unui ideal. Discursul sovietic oscila astfel între „ceea ce este” și „ceea ce ar trebui să fie”. În viziunea inginerilor spațiali, „ceea ce este” era doar o schiță dezordonată, înclinată spre eroare, în vreme ce panteonul Istoriei merita o versiune curată, etalon pentru „ceea ce ar trebui să fie”...

Seria de dezastre care a lovit programul spațial sovietic după 1966 a generat o nostalgie pentru zilele glorioase de odinioară. Pierderea tragică a cosmonautului Vladimir Komarov în timpul unei misiuni Soiuz în aprilie 1967 și moartea lui Iuri Gagarin în timpul unui antrenament pe avion, în martie 1968, au instilat haos și neîncredere în programul spațial sovietic. Aselenizarea misiunii Apollo 11 în iulie 1969 condusă de Neil Armstrong și Buzz Aldrin n-a făcut decât să pună sare pe rana (de orgoliu a) sovieticilor. Efectul a fost că publicul sovietic și-a pierdut încrederea în rapoartele oficiale, mai ales în cazul explicațiilor privind decesul eroului Gagarin. N-au lipsit nici zvonurile despre erori de pilotaj, alcoolemia pilotului sau conspirațiile privind un asasinat pus la cale de KGB. Distanța dintre programele spațiale american și sovietic devenea evidentă.

Însă în cultura post-sovietică, miturile spațiale au luat de multe ori forma a ceea ce un critic cultural (Natalia Ivanova) a numit „no(w)stalgia”- adică nici condamnare, nici idealizare a trecutului, ci, mai degrabă, actualizarea lui ca un limbaj simbolic pentru discutarea chestiunilor presante ale zilei. Să ne amintim fie doar și de cultura tinerilor ruși ai anilor ’90, care apropriaseră iconografia spațială pentru extrem de popularele - la vremea lor - „petreceri Gagarin”, concerte rave la Pavilionul Cosmos din Moscova și așa mai departe. Melanjul sentimentelor de mândrie față de realizările spațiale glorioase ale trecutului, de rușine pentru pierderea statutului de super-putere, precum și minimalizarea ambelor drept constructe ideologice, oferă și un fundal extrem de fertil privind interdependența semiotică dintre trecut și prezent, dintre realitate și simulare, dintre adevăr și ficțiune în arta post-sovietică. Este vorba, dacă vreți, despre ceea ce Serguei Oushakine a numit (într-un articol intitulat „We’re nostalgic but We’re not Crazy”, Russian Review, 2007) „clișeele nostalgice”, cele care ajută la „producerea unui deja cunoscut și anterior întâlnit efect de recunoaștere, pentru a evoca o experiență comună, pentru a arăta spre un vocabular comun al gesturilor simbolice”.

De cealaltă parte, elita politică post-sovietică și-a însușit imaginea lui Gagarin ca simbol ideologic, o emblemă a orgoliului național și al potenței tehnologice, dar, mai ales, ca pe o sursă de inspirație pentru o reîntoarcere la statutul de superputere. Miturile erei spațiale sovietice sunt utilizate astăzi de către regimul lui Vladimir Putin pentru a repara și consolida prestigiul zdruncinat al Rusiei. În realitate, lungile liste cu proiecte comemorative de stat, nenumăratele medalii, noi cărți și noi filme, programe de radio și televiziune, stau toate mărturie pentru intenție și putință...