Marius Stan

Pe parcursul anilor 1920, Uniunea Sovietică devenise un fel de Mecca pentru stângiștii internaționali care sperau să vadă cu ochii lor cum se pun bazele noii lumi. Unii dintre ei au fost însă șocați de modul de viață burghez, permis și chiar încurajat de Noua Politică Economică, alții de elefantiazisul birocratic al statului de la Răsărit. O mulțime de paradoxuri pe care fiecare le-a asimilat sau respins în felul său specific.

În anul 1927, artistul mexican Diego Rivera (1886–1957) participa la cea de-a zecea aniversare a Revoluției ruse la invitația VOKS, instituția gazdă a tovarășilor de drum. Sosirea mexicanului la Moscova pe 3 noiembrie 1927 era anunțată chiar în Pravda, organul de presă în care se discutau și „frescele sale extraordinare” din noul Secretariat al Educației Publice din Mexico City. Aceleași opere pe care însuși poetul Vladimir Maiakovski le glorificase drept „primele picturi murale comuniste din lume”. Să ne amintim că sovieticii înființaseră în 1925 această VOKS, o societate panunională pentru relațiile culturale cu străinătatea, iar primul director al noii entități fusese Olga Davidovna Kameneva, sora lui Lev Troțki și fosta soție a lui Lev Borisovici Kamenev, unul din opozanții lui Stalin din interior. Mexicanul ajungea la Moscova în plină campanie stalinistă împotriva troțkismului.

Importanța lui Rivera, membru al Partidului Comunist Mexican și participant la eveniment din partea Ligii Anti-imperialiste Mexicane, era confirmată în timpul acelor zile festive prin alegerea sa în prezidiul congresului omagial și în biroul de presă, dintr-un total de 947 de delegați. Era văzut ca un vârf al intelighenției străine. Tot lui Rivera îi revenise sarcina de a picta o mare frescă în clădirea administrativă a Armatei Roșii, pentru care finalizase 45 de schițe în acuarelă și numeroase alte notițe în creion. A părăsit Moscova în primăvara anului 1928 și nu a mai apucat să sfârșească pictura murală din sediul Armatei, dar, în același an, a pictat un tablou cu titlul El Septimo de Noviembre, Moscu, în care a reprodus marea de oameni și drapele roșii, detașamentele Armatei Roșii care îl impresionaseră puternic și pe care le privise ore în șir mărșăluind prin istorica Piață Roșie.

La aniversarea Marii Revoluții fusese invitat și românul Panait Istrati. Plecat de la Paris, avea să se deplaseze o bună parte din drum cu automobilul prietenului său Cristian Rakovski, nimeni altul decât ambasadorul Uniunii Sovietice în capitala franceză. Rakovski era un bolșevic de origine bulgaro-română, prieten cu Constantin Dobrogeanu-Gherea, cu Vladimir Ilici Lenin și Lev Davidovici Troțki. De la Frankfurt, Istrati a călătorit cu trenul și, odată ajuns la granița Uniunii Sovietice, i-a expediat o înflăcărată carte poștală prietenului său Romain Rolland: „Comme vous le voyez, je suis parti... Je suis heureux! Terre nouvelle! Tout est lutte et espoir chez les vaincus. Je vais avec les vaincus! Amitié!”.

La Moscova, Istrati își declara și el, în paginile Pravda, intenția de a părăsi Occidentul și de a se stabili în Uniunea Sovietică, apoi petrecea mult timp alături de Nikos Kazantzakis, cu care a și călătorit, după marea aniversare, în diverse colțuri ale Uniunii Sovietice. Este vorba de celebrul voiaj sovietic al lui Istrati, care avea să-l lămurească până la urmă în privința ficționalității ideologiei comuniste. La rândul său, Diego Rivera avea să rupă cu staliniștii și să devină, până în anii ’50, un fervent susținător al lui Lev Troțki. Împreună cu partenera sa, Frida Kahlo, Rivera s-a situat de partea lui Troțki în lupta împotriva gangsterismului stalinist. Rivera fusese profund dezamăgit de autoritarismul crescând al guvernului sovietic și credea că tentativa de a instaura o politică estetică formală era, prin însăși negarea pluralismului, un act contrarevoluționar. Se considera un radical în viață și artă, chiar un revoluționar, însă nu avea vreo experiență reală a revoluției.

Așa cum arătase cândva prietenul și biograful lui Rivera, Bertram Wolfe, la momentul plecării de la Paris spre Arcadia comunistă, filosofia sa politică era „un amestec nedigerat de anarhism spaniol, terorism rus, marxism-leninism sovietic, agrarianism mexican”. Îl admira enorm pe revoluționarul Emiliano Zapata, pe care îl văzuse în acțiune în 1910, iar entuziasmul lui pentru marxism-leninismul rus fusese mai degrabă rezultatul promisiunii acestei doctrine și nu metoda sau practica ei. Tocmai pentru că era extraordinar în independența sa spirituală și în refuzul de a urma linia politică a vremii, revoluționarismul emoțional al lui Rivera avea să atragă ostilitatea unor figuri atât de diverse ca Stalin sau John D. Rockefeller. Reîntoarcerea lui Rivera în Mexic a coincis însă cu renașterea „muralismul mexican”.

Pictura amintită, El Septimo de Noviembre, se găsește astăzi la Muzeul de Artă din San Antonio. Frenezia ideologică a intelectualilor și artiștilor comuniști în anii 1920 rămâne un fenomen pe care avem încă a-l cerceta cu pasiunea colecționarului de timbre. Timbre roșii cu chipul lui Lenin, dacă este să îmbrățișăm „enciclopedia morților” lui Danilo Kiš, cel după al cărui tipar scriitoricesc pare zămislită și această biografie colectivă cu personaje complicate și frământate. Istrati, bun prieten cu Victor Serge și Boris Souvarine, s-a „lămurit” în bună măsură în timpul periplului său sovietic, dar mulți alții au trăit vraja până la capăt.

Până s-a întors în Rusia, pe 3 aprilie 1917, prin Gara Finlanda din Petrograd, Lenin era deja complet absorbit de chestiunea războiului. Ajunsese să vadă revoluția rusă, din ce în ce mai mult, drept cheia către o revoluție mondială care s-ar naște din război. Așa cum explica el în aprilie 1917, „Revoluția rusă din februarie-martie 1917 a fost începutul transformării războiului imperialist în război civil. A fost primul pas. Dar câtă vreme guvernul burghez domină Rusia, revoluția nu poate avea un impact total asupra conștiinței proletariatului internațional”. Pentru Lenin, guvernul pe care l-a găsit la întoarcere nu era altceva decât un „regim parlamentar burghez în fază incipientă”.

Ceea ce se cerea cu disperare, credea Lenin, era un act politic demonstrativ în Rusia. O simplă coaliție a țăranilor și proletarilor, dedicată unui program „burghez” și anti-feudal, n-ar fi putut produce, în viziunea sa, efectul dramatic scontat. Într-un fel, scenariul i se părea mult prea prozaic lui Vladimir Ilici, drept care l-a și respins vehement și necruțător. Dar una era să distrugi o formulă politică deja stabilită și cu totul alta să decizi asupra unei alternative coerente. Scopul imediat al bolșevicilor a devenit instaurarea unui regim proletar pur în Rusia.

Pe acest fond nebulos, marcat de contradicții și confuzii interne, declarațiile doctrinare ale lui Lenin din primăvara și vara anului 1917 au căutat să convingă că, într-adevăr, era posibil să adopți una din strategii și să produci o dictatură proletară în Rusia. Mijloacele păleau în fața scopului. Teoria celor două etape ale revoluției a fost spulberată. Lenin era un politician pragmatic și n-a pretins vreodată că Rusia ar fi pregătită pentru socialism. La momentul aprilie 1917, știa că pot fi făcuți doar pași pregătitori către ținta finală. A opta sa teză (4 aprilie) spune: „Nu introducerea socialismului ca țel al nostru imediat, ci doar o tranziție către preluarea controlului de către Soviete asupra producției sociale și distribuției bunurilor”. Era limpede pentru Vladimir Ilici că societatea și baza ei economică nu puteau fi schimbate peste noapte. Însă a acceptat tacit argumentul populist potrivit căruia socialiștii ar putea și ar trebui să preia puterea chiar într-o țară în care guvernul ar avea de adoptat măsuri „burgheze”...

Aproape nimeni nu se îndoiește astăzi de rolul central ocupat în istoria bolșevică de Tezele din aprilie ale lui Lenin: primele semnale din exil, prezentarea lor lapidară, receptarea furtunoasă și dezbaterea prelungită, urmată de acceptare. De ce au fost atât de importante aceste Teze? Este în general acceptat că noile formule politice pe care le-a adus cu el din Elveția au oferit liniile directoare pentru revoluția bolșevică și au contribuit decisiv la triumful ei. La o privire mai atentă însă, din punct de vedere practic, doctrinele revoluționare ale lunii aprilie 1917 nu au adăugat nimic pozitiv celor vechi, servind mai degrabă la complicarea unei viziuni care fusese suficient de clară (ca intenționalitate) încă de dinainte. Și atunci, de ce a repudiat Lenin poziția sa anterioară? Cum anume au influențat Tezele filosofia lui politică? Mai putea fi privită concepția marxistă asupra Istoriei, de către Lenin și moștenitorii săi, drept ghid al acțiunii comuniste?

Ca teoretician marxist, Lenin și-a câștigat independența în raport cu Plehanov abia când s-a întors din exilul siberian, în 1900. Până la acea dată, elementele fundamentale ale marxismului rus fuseseră deja dezvoltate. Era limpede pentru toată lumea, la acel moment, că un marxist care s-ar abate de la aceste fundamente ar cădea în „păcatul” anarhismului sau liberalismului. Două erau concepțiile asociate care făceau carieră în epocă: convingerea că Istoria progresează prin etape bine definite, precum și anti-utopismul aferent. Metodologia marxistă, era presupus, permitea celor care o utilizează să penetreze legile fundamentale ale dezvoltării sociale, să înțeleagă principalele forțe socio-economice, să analizeze efectele conflictelor de clasă și astfel să anticipeze derularea pe termen lung a Istoriei. Era, desigur, o iluzie utopică să-ți imaginezi că doar voința omului poate impune în mod fundamental propriile modele asupra istoriei. După cum utopică era și încercarea de a pune în practică în Rusia o revoluție socialistă înainte ca ordinea burgheză să se fi înțelenit. Între 1900 și 1904, Lenin a acceptat acest cadru teoretic ca un dat, dar și-a manifestat de timpuriu câteva rezerve importante.

Impactul dezastruos al războiului asupra Internaționalei a Doua (1889–1916) a subminat încrederea bolșevică în validitatea per se a doctrinei. Cu siguranță, Lenin a fost îngrozit când a aflat că mișcarea marxistă europeană a trădat, așa cum o vedea el, cauza internaționalismului. Pentru el, acest lucru a accentuat relativa importanță a partidului rus (în special aripa bolșevică). A ajuns să creadă cu pasiune că războiul mondial se va sfârși printr-o revoluție socialistă la scară europeană sau chiar globală. La acest moment, doctrina strategică bolșevică rămăsese încă nealterată.

Însă, imediat ce a aflat vești despre Revoluția din februarie, Lenin a decis că formula (considerată azi a fi sinonimă cu leninismul) „dictaturii proletariatului” avea undă verde. În a treia sa „Scrisoare din Exil”, scrisă la Zürich în martie 1917, Vladimir Ilici cerea deja o schimbare radicală de poziție și, de îndată ce a ajuns la Petrograd pe 3 aprilie (stil vechi) 1917, a început să-i critice aspru pe tovarășii bolșevici care ezitau să abandoneze peste noapte vechea viziune despre revoluție. „Cine vorbește acum doar despre «dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și țărănimii»”, scria părintele revoluției bolșevice la începutul lui aprilie 1917, „a pierdut contactul cu realitatea și, în practică, a trecut de partea micii burghezii și se situează împotriva luptei de clasă a proletariatului. Acea persoană ar trebui pusă în arhiva de rarități a bolșevismului pre-revoluționar. (Probabil ar trebui s-o numim arhiva «vechilor bolșevici»)”. Nu există o explicație simplă pentru această turnură radicală, după cum voi mai încerca să arăt și în ocazii viitoare...

* Recomandare de lectură: Edmund Wilson, To the Finland Station