Marius Stan

Motto: „Îngerii sunt morți iar Domnul a orbit pe tărâmul Acrei,/ nu e nimeni în noapte care să vegheze pentru mine pe cei care s-au dus să-și afle odihna acolo” — Paul Celan

În urmă cu mai mulți ani, Germania era scena unui episod stânjenitor, atunci când, la presiunea Turciei, landul Brandenburg a eliminat dintr-o curiculă școlară referințele la genocidul armean. Liderul comunității armene din Germania spunea la acea dată că „este un scandal” sau că „este deprimant dacă ceea ce există în manualele din Brandenburg poate fi dictat de la Ankara”. Pentru o vreme, a persistat senzația că alianța germano-turcă funcționa din nou. Să nu uităm că împăratul german Wilhelm al II-lea se declarase în 1898 patronul tuturor musulmanilor din lume și văzuse problema armeană ca pe o afacere internă a Turciei. Astăzi, la peste o sută de ani de la genocidul împotriva armenilor (început pe 24 aprilie 1915), problema este una eminamente universală, prin toate implicațiile ei și toate reverberațiile etice pe care le poate produce.

Unul din principalii autori ai masacrului împotriva armenilor, Talaat Pasha, Marele Vizir (premierul) turc și membru important al Comitetului Central care autorizase genocidul, găsise refugiu după Primul Război Mondial chiar la Berlin, acolo unde însă avea să fie împușcat, pe 15 martie 1921, de către un supraviețuitor al genocidului, armeanul Soghomon Tehlirian (vezi operațiunea „Nemesis”). Acesta avea să fie absolvit de crimă într-o curte germană, un eveniment considerat de mare anvergură în perioada respectivă. Apărătorii săi nu negaseră crima, dar insistaseră pe impactul emoțional al genocidului asupra lui Tehlirian, cel care susținuse că asistase la decapitarea mamei sale. A fost achitat cu celeritate de către juriul german într-un moment în care veștile din ce în ce mai numeroase despre masacrul împotriva armenilor îl transformaseră pe Tehlirian într-un fel de „agent al justiției”. The New York Times titra: „They Simply Had to Let Him Go”.

Ceea ce însă nu s-a discutat în acel proces a fost faptul că „uciderea unui criminal” era parte dintr-o răzbunare armeană globală, o campanie numită „Operațiunea Nemesis”. Prima carte pe acest subiect, apărută în limba germană, a fost cea a lui Rolf Hosfeld din 2005 (Operation Nemesis. Die Türkei, Deutschland und der Völkermord an den Armeniern); ulterior, în 2015, Eric Bogosian, prozator și actor american de origine armeană, scotea un volum intitulat Operation Nemesis: The Assassination Plot that Avenged the Armenian Genocide. Subiectul era discutat pe larg într-un articol apărut în New York Times și semnat de Joseph Kanon.

Cum s-a constituit această organizație „Nemesis”? Se pare că ea a luat ființă la Boston în iulie 1920 și a reușit ca în decurs de numai trei ani să identifice și elimine șapte importanți oficiali turci, direct implicați în episodul genocidar. Au avut sprijin din partea unor servicii de spionaj străine, contacte în varii orașe ale lumii, iar sediul și l-au fixat în Watertown, o suburbie a orașului Boston, Massachusetts. Cauza operațiunii Nemesis, chiar dacă a avut momentul ei de maximă vizibilitate la nivelul anului 1921 (s-a renunțat la ea până la sfârșitul 1922), a intrat rapid în conul de umbră al evenimentelor mai mari ale acelor timpuri: ascensiunea lui Mustafa Kemal Atatürk, expansionismul sovietic, ș.a.m.d. Ca argument al „conului de umbră” istoric, Joseph Kanon relua cuvintele atribuite lui Hitler în timpul conversațiilor sale nocturne—cel care ar fi spus: „Cine își mai amintește de armeni?” Ne amintim noi, la peste o sută de ani, dar senzația Lupului (Herr Wolf, una dintre poreclele Führer-ului) fusese, în secolul trecut, că poate comite o crimă și mai mare și că poate scăpa basma curată. Cum la fel vor fi simțit și Slobodan Milošević, Ratko Mladić, Radovan Karadžić...

### Vezi și... ###

Genocidul împotriva armenilor şi memoria sa în R. Moldova

Ceea ce rămâne, într-adevăr, a fi discutat—istoric, filosofic și moral, este auto-proiecția celor din „Nemesis” ca agenți ai memoriei. Cutremurător acest tablou al istoriei moderne în care o mână de oameni au decis să răzbune și să facă și mai cunoscută soarta sinistră a sute de mii de armeni, în acest mod. O crimă individuală care dorea să spele o alta în masă. Singularul memoriei în luptă cu pluralul terorii. Situația ne este familiară. Nakam-ul („Răzbunare”) israelian vs. criminalii de război naziști.

### Vezi și... ###

„Ilustrată pentru Armenia. 10 cîntece de Komitas pentru centenarul genocidului armean”

Scria Kanon: „Dar șablonul este acum dureros de familiar—tragedia personală (o familie ucisă), iadul nesfârșit al nedreptății, recrutarea într-o nouă «familie», strângătorii expați de fonduri, etosul ochi-pentru-ochi care nu promite vreun final, ci doar mai multă moarte. Am putea fi la Belfast, la sfârșitul secolului XX, sau în Gaza, în cel de-al XXI-lea”. Într-o lume mai familiară nouă, care a născocit tot felul de mecanisme justițiare, de la curți și comisii de adevăr, la varii reparații și locuri ale memoriei, drama armeană a rămas cumva suspendată între neant și infinit. A trecut mai bine de un secol de la acele tragice evenimente. O capsulă a timpului la care merită să medităm cu atenție. Specia umană—ne-o spune fără putință de tăgadă ferocele și sângerosul veac XX—este predispusă la autoanihilare, la crimă și atrocitate. Există ceea ce sociologul Daniel Chirot numește „the power and prevalence of Evil in our age” (puterea și prevalența Răului în epoca noastră). Genocidul armean se înscrie în istoria a ceea ce Immanuel Kant a anticipat ca fiind Răul radical (vezi și Richard J. Bernstein, Radical Evil: A Philosophical Interrogation, Cambridge, UK: Polity Press, 2002, sau Susan Neiman, Evil in Modern Thought: An Alternative History of Philosophy, Princeton: Princeton University Press, 2002).

Scandalul Răului încastrat în episoadele pe care pretindem a le cunoaște atât de bine este în fapt o continuă provocare pentru o conștiință morală universală, în absența căreia ne prăbușim în relativism amnezic. Iar dacă acceptăm acest lucru, atunci trebuie să ne întrebăm (implicit) și dacă o crimă o justifică pe o alta. Nu avem toate răspunsurile, deși ne place nouă, oamenilor, în genere, să ne lăsăm pradă unor asemenea vanități. Dar subiectul „crimei îndreptățite”, în toate formele ei contemporane și indiferent de partidă, rămâne una din cele mai teribile aporii ale condiției umane. O știa Camus când a scris Omul revoltat, o știa Hannah Arendt când scria concluziile cărții Eichmann la Ierusalim. Intrarea și ieșirea din împărăția morală a răzbunării seamănă însă foarte tare cu un supliciu dans la longue durée. La urma urmelor, una din cărțile născute din această sufocare, datorată lui Theodor W. Adorno, avea subtitlul „reflecții dintr-o viață vătămată”...

Pe 6 octombrie 1945, Konrad Adenauer, pe atunci primar al orașului Köln prin voia autorităților britanice de ocupație, primea o scrisoare din partea comandantului de brigadă John Barraclough (general responsabil pentru Renania de Nord-Westfalia): „Nu sunt satisfăcut de progresul orașului dumneavoastră... Începând de astăzi, sunteți eliberat din funcția de primar al orașului Köln. De acum încolo nu veți mai desfășura, direct sau indirect, nicio activitate politică”. Este un document remarcabil dacă ne gândim la faptul că doar patru ani mai târziu, Adenauer avea să devină cancelarul nou-createi Republici Federale Germane, cel mai longeviv în funcție de la Bismarck încoace. Ne-ar fi totuși necesar un considerabil efort de imaginație pentru a cuprinde realitatea pe care a găsit-o Konrad Adenauer atunci când a fost ales, cu o majoritate de doar un vot (al său), de către noul Parlament german, pe data de 15 septembrie 1949.

Este adevărat, Germania făcuse oarece progrese de la sfârșitul războiului, cu patru ani mai devreme. Chiar și așa, țara era în continuare devastată, zdrobită în toate sensurile cuvântului. Orașele arătau precum niște ruine, fabricile erau devastate, rețeaua de transport întreruptă în peste o mie de puncte vitale, agricultura se afla în degringoladă. Nu existau o administrație reală, o economie reală, o educație reală, tribunale reale, spitale pe măsură, locuințe și materiale de construcție pentru toată lumea. Administratorii, antreprenorii, liderii sindicali și editorii încercau să se pună pe picioare, cum se zice, în circumstanțe fără precedent, și erau cu toții suspecți pentru de ce-ar fi făcut sub Hitler sau ce-ar face după el.

Probabil, însă, că cel mai paralizant efect (și implicit periculos) era dat de faptul că religia politică de care majoritatea germanilor se agățase nebunește și oportunist dispăruse subit precum calul de sub călăreț, apoi fusese demascată drept înșelătorie criminală vrednică de dispreț. În același timp, nu mai exista vreo cale către un sistem ideologic din trecut. Germanii păreau prăbușiți - material, moral, filosofic și, cum o rușine o atrage pe alta, cultural. Nivelul de trai și standardele de viață în primii ani după război au sfidat orice imaginație. Acesta este contextul în care, cel dispărut dintre noi în urmă cu 52 de ani (pe 19 aprilie 1967), cancelarul unei jumătăți de țară, s-a lansat într-un curs politic pe care l-a urmat neabătut vreme de 14 ani. În tot acest timp, foarte puține cuvinte memorabile i-au ieșit de pe buze. Una din propozițiile-i laconice merită amintită: „Înfrânții trebuie să aibă răbdare”. Și răbdare este ceea ce a afișat Konrad Adenauer pe întreg parcursul redresării unei țări devastată de război și aberația totalitară numită național-socialism.

Adenauer a fost un pragmatic care și-a dedicat întregul efort acțiunii și muncii. Aparent, pentru el era mai important să strângă molozul de pe străzi decât să se gândească prea mult la ce s-a petrecut. Ruinele ideologice lăsate în urmă de Hitler, disperarea din mințile oamenilor, nu-l interesau la acest moment. Este și unul din motivele pentru care mulți din noii intelectuali germani nu-l l-au plăcut vreodată. Simțeau că s-a petrecut o calamitate de proporții colosale și că este nevoie de o renaștere filosofică la fel de monumentală, care să stea la baza oricărei reconstrucții. Adenauer le-a demonstrat că se înșelaseră, că o repornire mecanică a mașinăriei nu a anulat adevărata „schimbare la față” care a venit după.

Pentru început, a concentrat toate energiile germane în direcția reconstrucției economice. Era și singura chestiune necontroversată din Germania acelor ani, precum și singura soluție pentru redobândirea respectului de sine. Criminal, sadic și cinic, monștrii naziști scriseseră pe porțile de la Auschwitz și Dachau: Arbeit macht frei. Munca te face liber. Adenauer a restituit adevăratul sens al acestui moto intrinsec adevărat și l-a făcut farul călăuzitor al Germaniei postbelice fără ca măcar să-l pronunțe. Iar germanii, probabil mânați de un sentiment de vinovăție mai mare decât au fost dispuși vreodată să admită, s-au angajat în această misiune ca într-un fel de expiație națională, conștientă și inconștientă.

Sub îndrumarea lui Adenauer, germanii au reușit să producă acel Wirtschaftswunder, miracol economic. În același timp, Adenauer a produs un mic miracol și în arena internațională, ajungând la un grad de prestigiu în Statele Unite fără precedent pentru un om de stat german. Este adevărat că îl avantaja spectrul pericolului sovietic, dar rămâne faptul că, peste ocean, niciun congresman și niciun ziar, de stânga ori de dreapta, nu l-au criticat vreodată. În 1953, la primul an de mandat, președintele Dwight Eisenhower îi trimitea un mesaj de Anul Nou prietenului Konrad Adenauer, liderul celei mai discreditate națiuni. Acest prestigiu de care s-a bucurat afară a consolidat poziția cancelarului acasă. În cele din urmă, abilitățile sale diplomatice i-au cucerit pe puternicii occidentali ai zilei.

Adenauer a fost un german concomitent tipic și atipic. Era un civil din cap și până în picioare, care îi declara în 1956 unui vizitator din Israel: „N-am displăcut nimic mai mult în viața mea ca pe general prusac”. Și totuși, contrar multora din acei germani care ar împărtăși același sentiment, el nu era de stânga, ci un patriot conservator. Credea în libera inițiativă fără a fi imperialist. Credea în drepturile fundamentale ale omului fără a fi social-democrat. Era un naționalist, dar cu rezerve (probabil catolice). Credea în unitatea europeană fără a crede și în hegemonia germană. Și cu siguranță nu era un antisemit, ceea ce era în sine neobișnuit pentru un conservator german. Nu a fost un Bismarck, deși cei doi au fost comparați adesea. De fapt, Konrad nu-l plăcea pe „Cancelarul de Fier”. În 1953, declara pentru un jurnalist american: „Nu sunt unul din admiratorii lui Bismarck. El este principalul responsabil pentru circumstanța care a făcut ca democrația să nu prindă rădăcini în Imperiul german”. Ceea ce-a făcut Adenauer a fost să stopeze înclinația - sau cel puțin așa părea - germanilor de a acționa într-o manieră grandioasă și extraordinară; i-a făcut să se poarte ca toți ceilalți. Asupra germanilor, acea națiune zgomotoasă de visători și apostoli ai extremelor, se aplecase un om sobru, calm, frugal și practic...