Marius Stan

Până s-a întors în Rusia, pe 3 aprilie 1917, prin Gara Finlanda din Petrograd, Lenin era deja complet absorbit de chestiunea războiului. Ajunsese să vadă revoluția rusă, din ce în ce mai mult, drept cheia către o revoluție mondială care s-ar naște din război. Așa cum explica el în aprilie 1917, „Revoluția rusă din februarie-martie 1917 a fost începutul transformării războiului imperialist în război civil. A fost primul pas. Dar câtă vreme guvernul burghez domină Rusia, revoluția nu poate avea un impact total asupra conștiinței proletariatului internațional”. Pentru Lenin, guvernul pe care l-a găsit la întoarcere nu era altceva decât un „regim parlamentar burghez în fază incipientă”.

Ceea ce se cerea cu disperare, credea Lenin, era un act politic demonstrativ în Rusia. O simplă coaliție a țăranilor și proletarilor, dedicată unui program „burghez” și anti-feudal, n-ar fi putut produce, în viziunea sa, efectul dramatic scontat. Într-un fel, scenariul i se părea mult prea prozaic lui Vladimir Ilici, drept care l-a și respins vehement și necruțător. Dar una era să distrugi o formulă politică deja stabilită și cu totul alta să decizi asupra unei alternative coerente. Scopul imediat al bolșevicilor a devenit instaurarea unui regim proletar pur în Rusia.

Pe acest fond nebulos, marcat de contradicții și confuzii interne, declarațiile doctrinare ale lui Lenin din primăvara și vara anului 1917 au căutat să convingă că, într-adevăr, era posibil să adopți una din strategii și să produci o dictatură proletară în Rusia. Mijloacele păleau în fața scopului. Teoria celor două etape ale revoluției a fost spulberată. Lenin era un politician pragmatic și n-a pretins vreodată că Rusia ar fi pregătită pentru socialism. La momentul aprilie 1917, știa că pot fi făcuți doar pași pregătitori către ținta finală. A opta sa teză (4 aprilie) spune: „Nu introducerea socialismului ca țel al nostru imediat, ci doar o tranziție către preluarea controlului de către Soviete asupra producției sociale și distribuției bunurilor”. Era limpede pentru Vladimir Ilici că societatea și baza ei economică nu puteau fi schimbate peste noapte. Însă a acceptat tacit argumentul populist potrivit căruia socialiștii ar putea și ar trebui să preia puterea chiar într-o țară în care guvernul ar avea de adoptat măsuri „burgheze”...

Aproape nimeni nu se îndoiește astăzi de rolul central ocupat în istoria bolșevică de Tezele din aprilie ale lui Lenin: primele semnale din exil, prezentarea lor lapidară, receptarea furtunoasă și dezbaterea prelungită, urmată de acceptare. De ce au fost atât de importante aceste Teze? Este în general acceptat că noile formule politice pe care le-a adus cu el din Elveția au oferit liniile directoare pentru revoluția bolșevică și au contribuit decisiv la triumful ei. La o privire mai atentă însă, din punct de vedere practic, doctrinele revoluționare ale lunii aprilie 1917 nu au adăugat nimic pozitiv celor vechi, servind mai degrabă la complicarea unei viziuni care fusese suficient de clară (ca intenționalitate) încă de dinainte. Și atunci, de ce a repudiat Lenin poziția sa anterioară? Cum anume au influențat Tezele filosofia lui politică? Mai putea fi privită concepția marxistă asupra Istoriei, de către Lenin și moștenitorii săi, drept ghid al acțiunii comuniste?

Ca teoretician marxist, Lenin și-a câștigat independența în raport cu Plehanov abia când s-a întors din exilul siberian, în 1900. Până la acea dată, elementele fundamentale ale marxismului rus fuseseră deja dezvoltate. Era limpede pentru toată lumea, la acel moment, că un marxist care s-ar abate de la aceste fundamente ar cădea în „păcatul” anarhismului sau liberalismului. Două erau concepțiile asociate care făceau carieră în epocă: convingerea că Istoria progresează prin etape bine definite, precum și anti-utopismul aferent. Metodologia marxistă, era presupus, permitea celor care o utilizează să penetreze legile fundamentale ale dezvoltării sociale, să înțeleagă principalele forțe socio-economice, să analizeze efectele conflictelor de clasă și astfel să anticipeze derularea pe termen lung a Istoriei. Era, desigur, o iluzie utopică să-ți imaginezi că doar voința omului poate impune în mod fundamental propriile modele asupra istoriei. După cum utopică era și încercarea de a pune în practică în Rusia o revoluție socialistă înainte ca ordinea burgheză să se fi înțelenit. Între 1900 și 1904, Lenin a acceptat acest cadru teoretic ca un dat, dar și-a manifestat de timpuriu câteva rezerve importante.

Impactul dezastruos al războiului asupra Internaționalei a Doua (1889–1916) a subminat încrederea bolșevică în validitatea per se a doctrinei. Cu siguranță, Lenin a fost îngrozit când a aflat că mișcarea marxistă europeană a trădat, așa cum o vedea el, cauza internaționalismului. Pentru el, acest lucru a accentuat relativa importanță a partidului rus (în special aripa bolșevică). A ajuns să creadă cu pasiune că războiul mondial se va sfârși printr-o revoluție socialistă la scară europeană sau chiar globală. La acest moment, doctrina strategică bolșevică rămăsese încă nealterată.

Însă, imediat ce a aflat vești despre Revoluția din februarie, Lenin a decis că formula (considerată azi a fi sinonimă cu leninismul) „dictaturii proletariatului” avea undă verde. În a treia sa „Scrisoare din Exil”, scrisă la Zürich în martie 1917, Vladimir Ilici cerea deja o schimbare radicală de poziție și, de îndată ce a ajuns la Petrograd pe 3 aprilie (stil vechi) 1917, a început să-i critice aspru pe tovarășii bolșevici care ezitau să abandoneze peste noapte vechea viziune despre revoluție. „Cine vorbește acum doar despre «dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și țărănimii»”, scria părintele revoluției bolșevice la începutul lui aprilie 1917, „a pierdut contactul cu realitatea și, în practică, a trecut de partea micii burghezii și se situează împotriva luptei de clasă a proletariatului. Acea persoană ar trebui pusă în arhiva de rarități a bolșevismului pre-revoluționar. (Probabil ar trebui s-o numim arhiva «vechilor bolșevici»)”. Nu există o explicație simplă pentru această turnură radicală, după cum voi mai încerca să arăt și în ocazii viitoare...

* Recomandare de lectură: Edmund Wilson, To the Finland Station

Iosip Broz Tito (1892-1980) s-a perceput întotdeauna ca bolșevic. Leninist înrăit, credea cu tărie în nevoia răsturnării pe cale revoluționară a societății capitaliste. Socotea că o revoluție ia forma unui conflict armat cu forțele vechii ordini. Tot el găsea că victoria în urma unei astfel de „ciocniri” poate fi obținută doar sub conducerea partidului comunist. Tito a ajuns, până la urmă, liderul Partidului Comunist Iugoslav, unul controlat de Comintern, organizația comunistă internațională înființată acum 100 de ani, în martie 1919.

Pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial, același Tito a făcut tot posibilul să minimalizeze amploarea războiului civil care avea pe atunci loc în Iugoslavia; pe cale de consecință, s-a prezentat pe sine Occidentului ca naționalist și abia apoi ca militant comunist. Însă nu trebuie uitat că tocmai ortodoxia leninistă a lui Tito l-a ajutat pe acesta să fie selectat de către Comintern ca lider al Partidului Comunist Iugoslav. Istoriile de partid din acea perioadă sunt în continuare dificil de urmărit pentru că iau forma unui labirint al luptelor între stânga și dreapta. În spatele acestor ciocniri s-au aflat însă chestiuni ideologice autentice și, pe la mijlocul anilor ’30, atunci când Tito avea deja un nivel apreciabil de influență în sânul partidului, tema zilei era „lichidaționismul”.

Pe acest subiect, Tito a preferat abordarea lui Lenin. Lichidaționismul însemna abandonarea (sau „lichidarea”) structurii comitetului clandestin al partidului într-o încercare de intrare în legalitate și, eventual, aliere cu forțele „liberale”. Era, de fapt, un termen care fusese folosit de Lenin însuși pentru a descrie viziunea majorității opozanților săi menșevici din Rusia în perioada 1907-1914. Viziunea menșevică asupra țarismului presupunea că existau doar două grupări politice: susținătorii țarului și susținătorii opoziției. Social-democrații ruși ar fi trebuit, prin urmare, să fie gata să coopereze cu orice alianță de opoziție care ar putea apărea. Lichidaționiștii menșevici considerau că acest lucru ar fi facilitat dacă social-democrații și-ar concentra acțiunile asupra uniunilor sindicale, intrate în legalitate după 1905, și ar reconstrui partidul pe o bază cvasi-legală, abandonând ierarhia centralizată a comitetelor clandestine.

Lenin însuși crezuse că există două grupuri de opoziție: liberalii, ceva asemănător guvernului capitalist, și social-democrații. Nici o cooperare cu liberalii nu era posibilă, iar mișcarea muncitorească legală ar fi trebuit protejată de influența liberală prin rămânerea sub controlul structurii comitetelor clandestine aflate în exil. Pentru bolșevicul rus, reformarea organizației de partid era pur și simplu un paravan pentru reformism: eufemistic, pasul logic într-o strategie a trădării care a început cu apelurile la o opoziție unită.

Lichidaționismul fusese și ideologia lui Milan Gorkić (1904-1937), lider al Partidului Comunist Iugoslav (în exil) înaintea lui Tito, în perioada 1932-1937 (avea să fie executat de NKVD în ’37, în plină Mare Teroare), și membru de seamă al Cominternului. Sub conducerea lui Gorkić și în umbra evoluțiilor din Franța, partidul căutase un fel de înțelegere de tip „front popular” cu partidul socialist. La prima vedere, ar părea că existau puține similitudini între situația din Franța, acolo unde partidele socialist și comunist erau în legalitate, și Iugoslavia, unde ambele erau ilegale. În orice caz, linia Cominternului cerea ca toate partidele să urmeze, în mare, aceeași politică și, încă de la asasinarea Regelui Alexandru I pe 9 octombrie 1934 la Marsilia, existaseră semne că regimul dictatorial instaurat în 1929 începea să se clatine. Cenzura se îmbunase, prizonierii politici proeminenți fuseseră eliberați și se oferiseră garanții privind alegeri în luna mai a anului 1935.

Încercând să profite de pe urma acestor evoluții, Gorkić a purtat numeroase discuții cu liderii partidului la începutul anului 1935. Pentru Gorkić, un pact electoral cu socialiștii era una, însă politica unei singure liste de opoziție era altceva - adică periculos de aproape de genul de dominație liberală a opoziției împotriva căreia avertizase, cândva, Lenin.

Așadar, alegerile din mai 1935 din Iugoslavia au reprezentat pentru mulți o victorie morală a opoziției, în pofida majorității confortabile a guvernului (ca număr de locuri în parlament). Grupurile de opoziție au boicotat la început noul parlament și situația politică din Iugoslavia a rămas una fluidă - diferența era că partidul socialist intrase în legalitate de facto. Ca lider al partidului comunist, Gorkić avea să repete în toată această perioadă, 1935-1937, propunerea pentru o singură listă a opoziției, chiar dacă restul conducerii de partid nu era de acord. În iunie 1935, Comitetul Central a respins poziția sa privind „opoziția unică”, însă a continuat să preseze pentru o alianță cu socialiștii.

Când socialiștii au adoptat, spre toamna aceluiași an, un program mai radical, Gorkić a fost trimis în Iugoslavia (octombrie 1935) pentru a finaliza negocierile. Din nou, fără succes. Ulterior, arestările în masă din iarna lui 1935-1936 au demonstrat limitele liberalismului guvernului condus de Milan Stojadinović (premier al Regatului Iugoslaviei între 1935-1939). Tacticile lui Gorkić nu mai erau privite cu atâta împotrivire. Totodată, Gorkić a fost forțat să convoace o adunare a Comitetului Central al Partidului Comunist Iugoslav (aprilie 1936), fără a cere în prealabil acordul Cominternului. Tot à contrecœur, a fost pus în situația de a adopta o serie de rezoluții critice pentru tentativele de alianță cu socialiștii.

Decizia Cominternului de a înăbuși în fașă rezoluțiile iugoslave din aprilie și de a convoca conducerea partidului la Moscova, în august același an, părea să sugereze sprijin total pentru Gorkić. Cu toate acestea, existaseră în sânul Cominternului numeroase semne de întrebare cu privire la capacitatea lui Gorkić de a-și ține „casa în bună orânduire”. Așijderea, a fost criticat pentru că nu a cerut mai devreme intervenția Cominternului. Când s-a întors de la Moscova la Viena, cartierul general al Comitetului Central al Partidului Comunist Iugoslav din epocă, le-a spus comuniștilor iugoslavi că, începând din acel moment, doar el avea drept de veto în toate deciziile de partid și doar el era vocea de corespondență cu Internaționala a Treia.

Tactica „opoziției unice” a fost repusă pe tapet. În scrisoarea entuziastă pe care i-a trimis-o lui Tito în noiembrie, Gorkić se arăta convins de necesitatea ajungerii la un acord cu orice preț. Însă Tito știa deja, încă din noiembrie 1936, că Internaționala avea serioase dubii cu privire la abilitățile liderului partidului aflat în exil. Oportunitatea politică era evidentă. Deși nu era un critic per se al negocierilor cu socialiștii, Tito se ferea în mod cert de logica unui „acord cu orice preț”. În tot acest timp, socialiștii insistau că statutul de ilegalitate al PCI era o piedică majoră în discuțiile despre eventuale relații cu partidul socialist, iar Tito îi transmitea lui Gorkić, tot în noiembrie 1936, că mare parte din conversația cu socialiștii nu poate fi descrisă decât ca lichidaționism...