Marius Stan

Impactul intelectual și emoțional exercitat de Originile totalitarismului (1951) asupra unei întregi generații de cititori ai anilor 1950 și 1960 a fost colosal. Apariția cărții satisfăcea, într-adevăr, o serie întreagă de nevoi (conștiente sau inconștiente, dar, în orice caz, urgente). La nivelul anului 1951, existaseră puține tentative serioase de a furniza instrumente teoretice, istorice și conceptuale utile explicării marilor cataclisme ale secolului XX. În acest context, monumentalul volum al Hannei Arendt apărea ca deloc convențional, atât prin metodă, cât și prin intenție. Era, la rigoare, o critică culturală sofisticată, animată de dorința de a înțelege și, în anumite feluri, de a depăși „povara timpurilor noastre” (The burden of our timefusese, de altfel, și titlul ediției britanice a Originilor).

Dwight MacDonald lăudase cartea drept cea mai mare realizare în domeniul gândirii sociale de la Marx încoace (vezi recenzia sa din 1951, în The New Leader), iar Mary McCarthy, prietena autoarei, mărturisea că citise cu multă pasiune Originile, „în cadă, conducând mașina, așteptând la coadă la băcănie” (vezi corespondența dintre cele două, apărută într-un volum editat și introdus de Carol Brightman la Harcourt Brace, în 1995). Originile au provocat astfel de reacții pentru că ofereau un sens/înțeles al secolului fără menajamente. Philip Rieff, cel care în anii ’50 fusese căsătorit cu Susan Sontag, spunea cândva că volumul Hannei Arendt era în sine „un mit util chiar timpului pe care îl analizează”.

Dar Arendt nu era interesată de consemnarea banală a istoriei. Așa cum scria regretata gânditoare politică americană Judith Shklar (1928-1992), „reprezentarea trecutului printr-o aranjare cronologică a tuturor dovezilor disponibile i se părea trivială. Nu avea niciun interes în a explica cum anume s-a produs ceva, pas cu pas” (vezi articolul ei din 1983, în Partisan Review, „Hannah Arendt as Pariah”). Mai degrabă, Arendt urmărise o formă de didacticism menit să prezinte evenimentele ca simple fenomene de suprafață ale unor curente și sensuri mai adânci, subterane.

Oricât de multă atracție ar fi generat Originile în rândurile marelui public, cartea a avut un impact puternic asupra cititorilor evrei. Capacitatea Hannei Arendt de a extrage experiența evreiască din decorurile parohiale clasice, de a o ridica deasupra unui cadru „ghetoizat” și de a o insera în măduva istoriei universale (sau, pentru ceea ce era practic sinonim, a istoriei europene și occidentale), a asigurat un fel de demnitate și importanță unei existențe care fusese periculos de aproape de extincție. Irving Howe mărturisea la un moment dat că membrii generației sale, după ce au citit cartea Hannei Arendt, „n-au mai putut ignora faptul că, binecuvântare sau blestem, evreitatea devenise o parte integrantă a vieții lor” (vezi Decline of the New, 1970)

Eichmann la Ierusalima apărut, desigur, abia în 1963, atunci când Arendt și-a radicalizat tezele principale și a vorbit inclusiv despre complicitatea tacită a unor lideri evrei la procesul de exterminare. Cei mai virulenți adversari ai gânditoarei germane au mers într-atât de departe încât au pretins că aceasta s-ar face ecoul viziunilor din Mein Kampf sau că centralitatea pe care o acordă evreului în cadrul statului ar repeta pur și simplu viziunea nazistă. Anumiți istorici și politologi israelieni și-au menținut această opinie până spre zilele noastre, alții și-au moderat critica. Însă oricare ar fi meritele sau lipsurile unei astfel de dezbateri, în primii ani, puțini au sesizat ironia (mai degrabă savuroasă) a faptului că „cearta” Hannei Arendt cu elitele și conducerea evreiască era expresia directă a sionismului ei Weimarian post-asimilaționist, dar și a unui punct de vedere anti-apologetic și total pe care îl regăsim la autoarea Originilor încă din 1929, pe când lucra la o carte despre scriitoarea germană de origine evreiască Rahel Varnhagen (1771-1833). Biografia acesteia avea să fie publicată abia în 1957.

Ani mai târziu, Kurt Blumenfeld (1884-1963), cel care fusese mentorul sionist al Hannei încă din perioada Weimar, își reformula astfel poziția, cu aluzie la criticile la adresa prietenei sale: „Relațiile autentice dintre evrei și non-evrei se vor consolida atunci când nici evreul nu va mai fi jenat să-și exprime opiniile față de alți evrei...” Cert este că energia intelectuală, talentul ei pentru asociații complet neașteptate și grandioase generalizări „comise” în moduri cât se poate de subversive și inovatoare, au făcut mereu din Hannah Arendt o gânditoare captivantă, aproape „șocantă”, dar capabilă de rare iluminări. Până și cei mai neînduplecați critici au admis acest lucru.

Comentariile ei despre structura asimilării și natura „psihologizată” a identității evreiești moderne, analiza super instructivă despre privarea generală a minorităților și implicațiile genocidare ale conceptului de „statelessness”, iscusita - și încă pertinenta - ei identificare a ființei umane cu statutul civic și politic, paginile aproape poetice asupra pluralității umane și puterii recuperative a natalității și a noilor începuturi, sunt tot atâtea argumente pentru o reparcurgere atentă a operei Hannei Arendt în contextul secolul nostru.

Există anumite momente în istorie când evenimente majore, experiențe individuale și ideologii coincid într-atât de mult încât istoricii trebuie să se oprească din fragmentarea lor răbdătoare a trecutului și să se uite la excentricitățile umanității. Un astfel de moment a fost și vara anului 1940 în Franța, în special Armistițiul franco-german semnat pe 22 iunie 1940.

Evenimentul major a fost înfrângerea și ocuparea Franței în aproximativ șase săptămâni. Experiența individuală a fost cea a exodului masiv, goana a milioane de oameni din nordul și estul Franței, într-o încercare disperată de a evita armatele Germaniei naziste. Ideologia a fost cea a dreptei naționaliste, în special a acelei Action Française, al cărei principal reprezentant fusese Charles Maurras (1868-1952). Acesta făcuse o adevărată doctrină din anti-Dreyfusism și vituperase vreme de peste patruzeci de ani împotriva slăbiciunilor și decadenței celei de-A Treia Republici și a democrației parlamentare.

Coincidența celor trei elemente a generat fenomenul Pétain, un exemplu de hegemonie gramsciană (dacă a existat vreodată una), deși cu mult mai scurtă în durată decât, să zicem, alte hegemonii moderne notabile. Petainismul a combinat convingerea voluntară a oamenilor de rând, argumente comune și forța brută a fiecărui aparat de persuadare: educația, biserica, poliția, tribunalele și presa. A pozat, altfel spus, în întruchiparea patriotismului.

Triumful din 1940 al doctrinei naționaliste era cu atât mai acut cu cât fusese respins ca anacronic și irelevant în Franța anilor 1920 și 1930. Victoria Franței asupra Germaniei în 1918 i-a făcut pe profeții slăbiciunii republicane să pară nesăbuiți și isterici, și, până pe la mijlocul anilor ’20, eșecul Action Française de a produce o analiză economică sau socială riguroasă dusese la pierderea respectului mai tinerilor intelectuali de dreapta, care s-au reorientat apoi către fascism.

### Vezi și... ###

Istoria: o „activitate aproape involuntară de judecată rațională”

În anii ’30, procesul a mers chiar mai departe. Naționaliștii păreau că se vor abandona cu totul în brațele noilor forțe fasciste și chiar Charles Maurras începuse să-și tempereze anti-germanismul, fostul ax central al opiniilor sale despre ce anume constituie adevărata Franță. Pentru el, înfrângerea din 1940 venise la timp: putea salva din simbolurile în declin ale monarhismului și reinvesti parte din ele în Philippe Pétain (1856-1951). Exista suficient de multă viață în tradiția naționalistă pentru a se asigura că Pétain, François Darlan, Georges Lamirand, Xavier Vallat (responsabil de chestiunea evreiască) și Jean Borotra sunt cei care dictează la Vichy, și nu servilii acoliți ai fascismului de la Paris. Ceea ce-a părut a fi la început o nostalgie pentru un trecut estompat a devenit peste noapte forța activă a prezentului. Acesta a fost o parte esențială din remușcările încercate de mulți francezi în 1940.

Pétain a fost transformat în figură Cristică, mult deasupra staturii regilor moderni. I se făceau daruri, etichetate corespunzător în funcție de locul de proveniență, și i se așezau la picioare. Portretul mareșalului trona în spatele fiecărui altar, luând fața sfinților, iar intrările sale în orașele din Sud erau adevărate spectacole ale glorificării. Nu s-ar fi putut „oferi pe sine” națiunii franceze în prima sa cuvântare publică dacă n-ar fi fost convins că mitul și istoria depășiseră toate pragurile. Limbajul și imaginarul petainismului au fost ridiculizate suficient după război. Canonul petanist a demonstrat un dispreț suveran chiar pentru cei cărora le manipula cu atâta cinism criminal prejudecățile patriarhale și rasiale, caracterul lor fraudulent și responsabilitatea ultimă pentru tot ce era mai absurd în Franța regimului de la Vichy.

Tot Pétain a făcut o fixație personală din judecarea liderilor Frontului Popular pentru ceea ce el considera a fi o trădare a națiunii franceze și, pe parcurs, l-a acuzat pe Léon Blum (1872-1950), inter alia, de o formă de trădare socială. Deși în guvernul de la Vichy finanțele și capitalul erau bine reprezentate, legislația muncii care a urmat, culminând în celebra Charte du travail (4 octombrie 1941), a fost croită rigid în favoarea angajatorilor (oricât de mult ar fi încercat să escamoteze acest lucru într-un limbaj fantezist al corporatismului). 1940 a fost și anul morții definitive a Frontului Popular (formal, 1936-1938).

Petainismul anilor ’40 s-a caracterizat prin trei lucruri: persoana lui Pétain, cu a sa carismă patriarhală, de lider și martir; ideologia naționalismului; interesele transversale ale unor pături franceze privilegiate care pretindeau că reprezintă, de fapt, interesele națiunii. Într-un fel, demoralizatul popor francez al acelor timpuri a fost manipulat de limbajul patriotic al tuturor celor trei elemente. Însă, așa cum spuneam, cea mai importantă experiență individuală a acelor ani rămâne exodul, un fenomen care i-a afectat în bună măsură pe toți francezii, indiferent că erau refugiați sau doar interacționau cu ei.

Orice redefinire a naturii petainismului va trebui să țină cont mereu și să facă dreptate acestui episod. Să nu uităm că, în urmă cu 79 de ani, vreme de o lună de zile (mijloc de mai - iunie), populația Franței a trăit mai mult pe baza zvonurilor decât a informațiilor factuale. O evaluare atentă a Rezistenței va scoate la iveală nu doar parașutele, armele și misiunile clandestine, ci și o întreagă luptă - cât se poate de aprigă - pentru cuvintele și conștiințele oamenilor...