Marius Stan

Se spune că nimeni nu știe o carte la fel de bine precum propriul ei autor. Există însă și excepții, unele reale, altele imaginare. Sau altele, reale în felul în care doar imaginarul le poate scoate la lumină. În această a treia categorie ar putea intra și fabula romanescă a lui William Golding (19 septembrie 1911 – 19 iunie 1993), Împăratul muștelor. Golding însuși recunoscuse că, odată publicat (în 1954), romanul avea să capete o identitate și o viață proprii. Într-o scrisoare către editorii săi, autorul britanic descria subiectul central al cărții drept o încercare de a găsi semnele defectelor societății în defectele naturii umane. Morala cărții, potrivit lui Golding, era aceea că forma unei societăți trebuie să depindă de natura etică a individului, și nu de cine știe ce sistem politic, oricât de logic sau respectabil ar putea părea.

Mai târziu, avea să le mărturisească unor studenți americani că înainte de Primul Război Mondial crezuse în perfectibilitatea omului social. Crezuse, cu alte cuvinte, că o structurare corectă a societății ar avea numeroase beneficii și că tarele sociale și-ar găsi un răspuns convingător prin reorganizarea societății. Marele Război îi arătase ce-și pot face oamenii unii altora. Însă Golding nu se gândea nici la crima de pistol, nici la cea de bombă, nici la cea de torpilă. Ceea ce-l marcase cu adevărat era ticăloșia fără margini care a continuat, an după an, în statele totalitare. Aceste crime programatice nu erau comise de vreun trib primitiv din Amazon, ci, în mod iscusit și cinic, de către oameni educați, doctori, avocați, altfel spus, de către oameni cu o tradiție a civilizației în urma lor. Atunci a înțeles Golding că omul este „o creatură decăzută moral” și că tot ceea ce putea face era să pună în discuție legătura dintre natura sa bolnavă și haosul internațional pe care-l provoacă adesea.

Cu acest gând, William Golding a construit Împăratul muștelor după o carte pe o temă similară, de secol XIX - Insula de corali a scriitorului scoțian R. M. Ballantyne (1857), ai cărei trei protagoniști poartă numele unora din personajele lui Golding. Autorul Împăratului dorea de fapt să demonstreze prin acest lucru că nimic nu s-a schimbat între secole. A ales elevi britanici pentru că, așa cum mărturisea, îi știa cel mai bine (fusese ani de zile profesor de engleză și filosofie la o școală din Salisbury). Dar îi alesese pentru „aluatul” din care sunt făcuți îndeobște gentlemenii britanici, deci era de presupus că vor ști să se organizeze. Cum spunea Jack, unul dintre personaje: „Nu suntem sălbatici. Suntem englezi; iar englezii sunt buni la toate. Așa că trebuie să facem ce se cuvine”.

Golding i-a extras pe acești copii din mijlocul societății și i-a plasat pe o insulă izolată, un paradis terestru, spectaculos și abundent, prisosind de apă, materiale de construcție și mâncare. De asemenea, Golding și-a păstrat personajele la o vârstă a inocenței, deoarece dorea să elimine sexualitatea ca factor cauzal în angrenajul poveștii. A exclus proprietatea privată și lupta pentru supraviețuire (munca și tâlhăria erau efectiv neesențiale pentru existența pe insulă) și a evitat astfel controversa „Robinson Crusoe” care-i avusese ca protagoniști pe Friedrich Engels și Eugen Dühring: dacă ar trebui sau nu să li se acorde puterii politice (forța) sau puterii economice (exploatarea) o prioritate mai mare. Alături de Freud, Marx și Darwin, William Golding s-a descotorosit astfel de Cezar. Într-adevăr, pe insula preadolescenților britanici nu exista pericolul vreunei agresiuni externe, deci nicio nevoie de militarizare.

În fine, insula era lipsită de clase, de diviziuni sau inegalități desprinse din vreo organizare politică anterioară. Cu excepția lui Jack, care apare inițial în poveste drept căpetenie a unui cor de băieți (o legătură și o uniformă care sunt repede eliminate din scenă) și a lui Ralph, responsabil pentru ținerea grupului laolaltă, singurul semn relevant al diferențelor rămâne cel al vârstei biologice. Pentru foarte scurt timp însă, Jack, Ralph și tăcutul Simon vor constitui un fel de triumvirat al grupului înainte de descompunere și declin.

Așadar, totul fusese așezat acolo de Golding pentru o viață calmă, pașnică și mulțumită. Era o utopie veritabilă: „Aici, în sfârșit, se afla imaginatul, dar niciodată pe deplin realizatul loc care te purta în viața reală”. Era o stare de natură populată cu indivizi liberi și egali. Dacă ceva avea să meargă prost, așa cum până la urmă s-a și întâmplat în chip tragic, atunci s-ar fi petrecut din interior. Singurul dușman al omului era el însuși.

Magnifica evocare a unei astfel de lumi, precum și distrugerea sa, constituie narațiunea lui William Golding. O poveste mult prea familiară pentru a mai fi redată aici în integralitatea ei. Nimeni nu se îndoiește astăzi că Împăratul muștelor, capodopera celui stins în urmă cu 26 de ani, a fost un triumf scriitoricesc, o demonstrație literară cu relevanță eternă. Cartea lui Golding rămâne însă și o foarte incisivă operă de teorie politică.

Borges s-a născut la Buenos Aires în 1899 într-o familie a clasei de mijloc argentiniene. Tatăl său era avocat și profesor de psihologie. Copilul Jorge Luis era miop și sensibil, dar a decis încă din copilărie să fie scriitor. Mai târziu, avea să pretindă că nu a fost o alegere, ci mâna destinului. Printre primele sale realizări s-a numărat traducerea Prințului fericit al lui Oscar Wilde, la vârsta de doar 9 ani.

Două au fost labirinturile copilăriei lui Borges: grădina potecilor bifurcate, cu ale sale pâlcuri de Bougainvillea („floarea de hârtie”), eucalipți și statuete misterioase; și biblioteca părintească, un adevărat arhipelag al insulelor înalte, sedimentate din rafturi și cărți. Fervoarea începutului de secol XX, verile toride, inconfundabil argentiniene, spuma Fluviul de Argint, Río de la Plata, se pierdeau cu toate în dedalul imaginației acestui copil magic al Americii de Sud.

În 1914, familia Borges s-a mutat în Elveția, la Geneva, acolo unde a locuit până în 1919, când a ales să trăiască în Spania. Timpul petrecut în Europa a fost esențial pentru evoluția spirituală a lui Borges. Ca membru al ultraiștilor, grupul scriitorilor moderniști spanioli, s-a convins că nu are nevoie să fie atașat vreunei tradiții sau mișcări. În același timp, a devenit un perfecționist incredibil, distrugându-și două cărți doar pentru că i s-au părut artificiale și previzibile.

Familia Borges s-a întors la Buenos Aires în 1921. Orașul era efervescent, iar Jorge Luis a pătruns elegant în cercurile sociale și literare, înființând o revistă (Prisma) și publicând o serie de cărți de poezie și ficțiune (1921–1936). Cu banii pe care i-a câștigat din primele premii literare, și-a cumpărat o ediție completă a Enciclopediei Britanice.

Însă în 1937, odată cu criza financiară globală, Borges nu-și mai permitea să trăiască din câștigurile sporadice generate de scrierile sale, așa că a devenit asistent la Biblioteca Publică Municipală Miguel Cané, clasificând și catalogând colecții întregi. A descris mai târziu întreaga experiență ca pe „cei nouă ani de nefericire”. Motivele erau diverse: considera munca respectivă umilă și lipsită de imaginație, iar colegii bibliotecari erau mult mai preocupați de cursele de cai și de dame decât de literatură. Exista un fel de lege nescrisă a locului care nu privea munca în culori favorabile. Dar Borges avea un respect aproape religios față de cărți și scriitură. Pentru el, biblioteca angajaților fără pasiune literară devenise un templu care, asemeni episodului biblic, trebuia golit (cu furie) de „comercianți”. Jorge Luis era un tip conștiincios și eficient pe care colegii îl sfătuiau adesea să o lase mai moale...

Pe măsura trecerii anilor, scriitorul s-a adaptat în felul său propriu. A început să-și termine treaba în primele două ore ale dimineții, după care să citească din clasici sau să traducă literatură contemporană, inclusiv Faulkner și Virginia Woolf, în spaniolă. A scris, de asemenea, Biblioteca Babel și alte povestiri în vreme ce colegii săi se aflau prin alte încăperi, bârfind. Într-un fel, literatura universală a avut enorm de câștigat pentru că l-au lăsat în pace. Tot în această perioadă, în 1938, s-a petrecut un incident pe care avea să-l reia în povestirea Sudul. Alergând pe una din scări, Borges și-a zdrelit fruntea într-un toc de fereastră, a făcut septicemie și a fost la un pas de moarte. În 1938 i-a murit și tatăl.

Juan Perón (1895–1974) a devenit pentru prima oară președinte al Argentinei în iunie 1946. Din pricina pozițiilor și afilierilor sale anti-peroniste, Jorge Luis Borges a fost „trimis” inspector de găini și iepuri în piețele publice, o poziție din care și-a dat demisia imediat. Pe parcursul următorilor nouă ani, a continuat să scrie, publicând, printre altele, Aleph. A fost ales președinte al Sociedad Argentina de Escritores (Uniunea Scriitorilor din Argentina), care, mai apoi, avea să fie desființată de către același Perón. Tot în această perioadă, Borges a orbit complet.

În 1955 însă, în urma unei lovituri de stat militare, Juan Perón este înlăturat iar noul guvern îl numește pe Borges director al Bibliotecii Naționale a Argentinei. Jorge Luis se arăta cu adevărat încântat și chiar uluit în discursul de acceptare: „Vorbesc despre splendida ironie a lui Dumnezeu, care mi-a dat deodată 800.000 de cărți și întuneric”. Mai târziu, în Poemul darurilor, avea să-și șlefuiască ideea:

„Să nu coboare nimeni spre lacrimi sau reproș

Această proclamare a puterii

Lui Dumnezeu, ce-n harul lui ironic

Îmi dărui și cărțile și noaptea”. (trad. Irina Mavrodin)

Biblioteca se afla în clădirea care găzduise inițial Loteria Națională. Fațada nu prezenta vreun indiciu despre ceea ce s-ar putea afla dincolo de ziduri, dar înăuntru, prin hol, se deschidea o impresionantă sală de lectură, cu numele marilor scriitori afișate între rafturi. Era chiar biblioteca pe care micul Jorge Luis o vizitase cu mulți ani în urmă, nerăbdător să răsfoiască Enciclopedia Britanică, însă mult prea timid pentru a o și împrumuta.

Borges a tratat extrem de serios noua funcție și și-a propus să transforme spațiul într-un centru cultural. A inițiat o serie de prelegeri și discuții, și a reînviat o revistă pe care biblioteca o publicase în trecut. Treptat, a ajuns să iubească și acest labirint, unul pe care, în pofida cecității cunoscute, îl naviga cu ușurință și multă pricepere. Poziția lui Borges la Biblioteca Națională a Argentinei a rămas intactă până în 1973, atunci când Juan Perón s-a întors din exilul spaniol și a fost reales președinte (al treilea mandat, întrerupt de moartea survenită pe 1 iulie 1974). Din motive etice și politice foarte clar definite, scriitorul-bibliotecar și-a depus demisia și a refuzat să facă parte vreodată din administrația peronistă. Pentru restul vieții sale, Jorge Luis Borges a călătorit, a scris și a ținut prelegeri. S-a stins la Geneva în urmă cu 33 de ani, pe 14 iunie 1986.