Marius Stan

Relația dintre moderniștii ruși și promotorii Revoluției din Octombrie a fost una extrem de tumultoasă. Deși la prima vedere ar putea părea că modernistul rus nu face casă bună cu fanaticul militant bolșevic, simpla declarație de dragoste limpezește în multe ocazii apele acestei aparent bizare intersectări. Adițional, când dragostea față de partid se cere edificată, apar pustiitoarele lupte fratricide pentru așa-zis „necesara simplificare”.

Vechi tovarăși de drum artistic și reprezentanți de seamă ai avangardismului rus, Vladimir Tatlin (1885-1953) și Kazimir Malevici (1879-1935), par a se plia perfect pe această devastatoare ecuație. Tatlin, spre exemplu, nu se sfiește să declare abstracțiunile „ne-socialiste” ale lui Malevici ca pur și simplu intolerabile. Și toate acestea, în condițiile în care, în primii ani de după Marea Revoluție, aproape nimeni nu părea a le cere reprezentanților artelor să adopte o poziție sau alta. De pildă, nu trebuie uitat că Lenin avusese cu totul alte probleme în primii ani care au urmat preluării puterii, iar arta nu se afla cu siguranță pe agenda sa de încartiruire ideologică. Repet, nu de la început.

• Victor Eskenasy

Anatoli Lunacearski (1875-1933), primul Comisar al Poporului pentru Instrucția Publică (responsabil de cultură și educație) era cu siguranță un personaj straniu în ograda bolșevică, un individ aproape „civilizat”, trăit și instruit în Occident, iubitor al esteticii și, am putea spune, surprinzător de tolerant pentru prima misiune „roșie” ce-i va fi revenit. Observația nu face decât să confirme, într-o măsură mai mică sau mai mare, că moderniștii ruși își aveau încă soarta în propriile mâini în primii ani de după 1917. Lucrurile aveau să se schimbe curând și radical...

Întors în Rusia încă din 1914, Vasili Kandinski (1866-1944) a lucrat pentru o vreme la Comisariatul pentru Instrucția Publică, acolo unde se ocupa asiduu de planurile unei noi reforme în sistemul școlilor de artă (ba chiar avea câte ceva de spus și în deciziile noului guvern bolșevic privind achiziționarea unor opere de artă care urmau a fi distribuite variilor muzee provinciale). Dar nici măcar acest lucru nu înseamnă ceva concret, ci subliniază doar graba cu care personaje de tipul lui Tatlin s-au repezit să-și eviscereze -ideologic - confrații. Kandinski avea să se trezească relativ repede și, după doar 4-5 ani de muncă în folosul cauzei revoluționare, părăsea Rusia bolșevică pentru un Weimar cu mult mai atrăgător... pentru el, cel puțin, o Arcadie care încă îi mai putea hrăni iluzia autonomiei estetice (pleca în 1922 spre a preda la Bauhaus-ul lui Walter Gropius).

Malevici, pe de altă parte, a „rezistat” un pic mai mult sub noua configurație politico-ideologică și a predat până în 1928 la nou înființata Galerie a Culturii Artistice ruse (pentru el, lucrurile s-au stricat atunci când a fost obligat să treacă la arta figurativă, lucru pe care l-a detestat mereu și profund).

Desigur, lăsând la o parte excesele de zel inițiale ale unor Tatlin, mulți alți moderniști ruși s-au „deziluzionat” pe propria piele. În lumea compozitorilor, Serghei Prokofiev (1891-1953) avea să-și primească paharul cu venin abia în 1936, atunci când s-a întors acasă după ce petrecuse două decenii la New York. Noii promotori ai realismului științific (de data aceasta de o cu totul alta și cu mult mai proastă factură decât Lunacearski) îi imputau bietului Prokofiev „decadența” și „formalismul”, termenii preferați ai jargonului sovietic pentru a descrie fărădelegea. Întors absolut voluntar în patria-mamă, Prokofiev s-a văzut nevoit să renunțe la „floricelele burgheze” și a început să compună, simplu și melodios, pentru mase.

Sergei Prokofiev a murit cu 60 de ani în urmă, la 5 martie 1953, dar faimosului compozitor rus i s-a acordat puțină atenție în Uniunea Sovietică. Dispariția sa a rămas umbrită de cea a dictatorului Iosif Stalin, anunțată în aceeași zi. La funerariile lui Prokofiev nu a participat decît o mînă de prieteni și de rude, care nu au găsit flori, cumpărate toate de cei care îl jeleau pe Stalin. Dacă moartea lui Prokofiev a trecut neobservată, moștenirea sa rămîne iar compozitorul continuă să fie privit și astăzi drept una din personalitățile culturale ale secolului al XX-lea, ale cărui compoziții continuă să surprindă și să provoace spiritele.

Problema adaptării ținea până la urmă și de natura personală a omului. Așa se explică, poate, cum Dmitri Șostakovici (1906-1975), cu mult mai serios și inexpugnabil ca Prokofiev, a fost făcut una cu pământul în 1936, chiar în Pravda. „Haos în loc de muzică”, numele articolului de înfierare, a făcut practic mai mult decât să forțeze un compozitor să adopte linia realismului socialist. Era un mesaj foarte clar, o amenințare fățișă la adresa breslei.

Mult mai apoi, când aceste „urecheli” publice (precum cea din Pravda, din 1936) ar fi părut mai degrabă o dojană paternalistă, tragedia moderniștilor prindea cu adevărat conturul totalitar pe care îl știm astăzi. Pe 12 august 1952, paranoia lui Stalin a făcut ca cinci scriitori idiș, foști membri ai Comitetului Evreiesc Anti-fascist și altădată în grațiile regimului, să fie executați în ceea ce s-a chemat Noaptea Poeților Asasinați. Același tip de regim arbitrar l-a constrâns și pe Boris Pasternak (1890-1960) să refuze în 1958 Premiul Nobel acordat pentru romanul său neconvențional, Doctor Jivago. Brutalitatea aceasta fără margini a regimului sovietic și vulgaritatea directivelor sale culturale au făcut în cele din urmă imposibilă creația modernistă. Există însă și o morală a acestei povești sumbre: ca precondiție a modernismului, libertatea artistică trebuie să ocupe o poziție inatacabilă.

Născută la Veneția pe 5 iunie 1646 într-o familie nobiliară care îi dăduse deja pe Caterina Cornaro, ultima regină a Ciprului, precum și pe mulți alți dogi, amirali, cardinali și senatori, Elena Lucrezia Cornaro Piscopia a fost prima femeie din lume care a obținut un titlu doctoral (la Universitatea din Padova, în 1678).

În Veneția secolului XVII, familiile patriciene obișnuiau să-și căsătorească doar fiul cel mai mare și fiica cea mai mare. Pentru spița masculină, se punea problema evitării fragmentării proprietăților familiei, fiului cel mare rămânându-i în principiu, prin moștenire, și palatul familiei. În același timp, cadeții erau încurajați să-și ocupe vremea cu politica și să participe activ la funcționarea statului prin candidatura la funcții publice. Astfel, când cadeții nu luau calea teologiei (cealaltă opțiune disponibilă în epocă), ei intrau în serviciul Republicii Venețiene. Erau ocupații nobile prin excelență și aproape obligatorii pentru patricieni, de la care statul cerea adesea sacrificarea vieții private pe altarul interesului mai mare. Așa se face că jumătate din dogii Veneției erau, de fapt, celibatari care aleseseră viața de stat în detrimentul celei personale. Pe de altă parte, niciun patrician nu dorea să renunțe la ideea de a avea o familie. Pentru ei, uniunea de facto, concubinajul, era o formă de consensualitate tolerată, lipsită doar de opțiunea căsătoriei. Copiii naturali erau recunoscuți de către tați, care se asigurau apoi de educația și viitorul lor economic.

În cazul fiicelor, tendința în familiile mari era aceea de a o căsători pe cea mai mare spre a mai recupera din zestrea pierdută odată cu fetele măritate. Fetele mai tinere erau adesea forțate să ia calea abației pentru a nu mai trebui să li se asigure zestre. Consecința acestor practici a fost declinul demografic al patricienilor venețieni, care deja fuseseră decimați în urma efortului de război împotriva otomanilor. Pe parcursul Războiului Candiei/Cretei (1645- 1669) - suprapus, iată, peste 23 de ani din cei 38 pe care i-a trăit Elena Cornaro Piscopia (1646–1684) -, un sfert din nobilimea venețiană (circa 280 de patricieni) a pierit. Din pricina pattern-urilor demografice amintite, multe familii pur și simplu s-au stins. Cum anume urma să arate Veneția fără patricienii ei? Fără motorul ei economic și comandanții ei militari...

Elena a fost rodul iubirii dintre nobilul Giovanni Battista Cornaro-Piscopia și o anume Zanetta Boni, o femeie cu origini modeste („prostituată”, potrivit unor surse contemporane), numită adesea „Valdesabia” cu referire la originile ei bresciane. Împreună au avut șapte copii, Elena a fost a cincea. Cu toate acestea, din pricina originilor Zanettei, n-au putut face parte din Cartea de Aur a nobilității venețiene (instituită în 1506 ca un fel de registru civil) și nu erau îngăduiți la ședințele Marelui Consiliu ori la alte evenimente rezervate aristocraților. Chiar și așa, Cornaro era una din cele mai înstărite familii și dăduse Republicii Venețiene nu mai puțin de patru dogi. Giovanni Battista Cornaro a decis să cumpere titlurile nobiliare pentru fiii săi Francesco și Girolamo, în 1664. Prețul pentru un singur titlu era enorm: 100.000 de ducați de aur. Spre comparație, un muncitor calificat în fabricarea de arme, extrem de necesare în epocă, ajungea să câștige undeva la 20 de ducați de aur pe an.

Giovanni a observat de timpuriu inteligența fiicei sale, Elena, și i-a încurajat înclinațiile culturale și intelectuale, oferindu-i cei mai buni tutori de greacă și latină, matematică, astronomie, geografie și muzică, filosofie, dar și ebraică, franceză și spaniolă, nemaivorbind de teologie. A devenit în timp o femeie învățată. Mai târziu, Elena a primit câteva cereri „avantajoase” de căsătorie, însă le-a refuzat pe toate pentru că dorea să-și dedice viața lui Dumnezeu. În 1665, la vârsta de 19 ani, Elena a devenit oblată a ordinului benedictin (fără însă a se călugări), un statut care îi permitea să rămână sub acoperișul palatului familiei sale și, în același timp, să observe ritualurile religioase. Poate că nu în van fusese întemeiat acest ordin feminin de către o femeie pe nume Scolastica, sora geamănă a lui Benedict de Nursia...

Deja faimoasă pentru erudiția sa, Elenei nu i-a fost foarte greu să obțină un loc la Universitatea din Padova (una din cele mai vechi din lume, înființată la 1222 în urma migrației profesorilor și studenților Universității din Bologna, aflați în conflict cu propria lor Comună). Era o instituție renumită pentru spiritul ei tolerant, încurajat, cu siguranță, de protecția oferită de puternica Republică Venețiană vreme de mai bine de trei secole. Ca loc al ideilor, a făcut parte din revoluția științifică a Renașterii. Galileo însuși predase aici vreme de 18 ani și fusese, la rându-i, un prieten apropiat al marii familii Cornaro. Giovanni Battista Cornaro își dorea ca fiica lui să devină doctor în teologie.

Susținerea tezei avea să se petreacă în latină și greacă, pe data de 25 iunie 1678, în fața a 30.000 de spectatori: o adevărată dezbatere cu public. Inițial, Episcopul de Padova, care era și decanul universității, Cardinalul Gregorio Barbarigo, a refuzat să acorde titlul de doctor în teologie unei femei. S-a ajuns, în cele din urmă, la un compromis: prelatul accepta ca Elena să obțină un doctorat în filosofie în loc de teologie, care rămânea un domeniu rezervat exclusiv bărbaților. Decernarea titlului fusese oficiată în fața conducerii universității, a studenților, profesorilor, senatorilor venețieni, dar și a multor altor invitați de la universitățile din Bologna, Roma, Perugia și Napoli. Elena a vorbit preț de o oră în latină clasică, explicând pasaje întregi din Aristotel, fascinându-și audiența.

Avea 32 de ani, din cei 38 pe care i-a trăit, iar viața sa ajunsese la apogeu. Rămasă la Padova după studiile doctorale, a murit de tuberculoză pe 26 iulie 1684, într-o uitare publică din ce în ce mai accentuată în ultima parte a vieții. Își dedicase anii din urmă studiului, traducerilor din varii limbi și carității.

Vitraliul central al Bibliotecii Frederick Ferris Thompson de la prestigiosul colegiu de arte liberale Vassar din Poughkeepsie, New York, instalat în anul 1906, surprinde minunat momentul acordării primului doctorat din istorie către o femeie: „The Cornaro Window”. O adevărată frescă a secolului XVII venețian și o poartă către cunoaștere și toleranță. Acum douăzeci de ani, Jane Howard Guernsey, ea însăși absolventă a Colegiului Vassar, publica și prima biografiei a Elenei, intitulată The Lady Cornaro: Pride and Prodigy of Venice (College Ave Pr, 1 iunie 1999).