Marius Stan

Născută la Veneția pe 5 iunie 1646 într-o familie nobiliară care îi dăduse deja pe Caterina Cornaro, ultima regină a Ciprului, precum și pe mulți alți dogi, amirali, cardinali și senatori, Elena Lucrezia Cornaro Piscopia a fost prima femeie din lume care a obținut un titlu doctoral (la Universitatea din Padova, în 1678).

În Veneția secolului XVII, familiile patriciene obișnuiau să-și căsătorească doar fiul cel mai mare și fiica cea mai mare. Pentru spița masculină, se punea problema evitării fragmentării proprietăților familiei, fiului cel mare rămânându-i în principiu, prin moștenire, și palatul familiei. În același timp, cadeții erau încurajați să-și ocupe vremea cu politica și să participe activ la funcționarea statului prin candidatura la funcții publice. Astfel, când cadeții nu luau calea teologiei (cealaltă opțiune disponibilă în epocă), ei intrau în serviciul Republicii Venețiene. Erau ocupații nobile prin excelență și aproape obligatorii pentru patricieni, de la care statul cerea adesea sacrificarea vieții private pe altarul interesului mai mare. Așa se face că jumătate din dogii Veneției erau, de fapt, celibatari care aleseseră viața de stat în detrimentul celei personale. Pe de altă parte, niciun patrician nu dorea să renunțe la ideea de a avea o familie. Pentru ei, uniunea de facto, concubinajul, era o formă de consensualitate tolerată, lipsită doar de opțiunea căsătoriei. Copiii naturali erau recunoscuți de către tați, care se asigurau apoi de educația și viitorul lor economic.

În cazul fiicelor, tendința în familiile mari era aceea de a o căsători pe cea mai mare spre a mai recupera din zestrea pierdută odată cu fetele măritate. Fetele mai tinere erau adesea forțate să ia calea abației pentru a nu mai trebui să li se asigure zestre. Consecința acestor practici a fost declinul demografic al patricienilor venețieni, care deja fuseseră decimați în urma efortului de război împotriva otomanilor. Pe parcursul Războiului Candiei/Cretei (1645- 1669) - suprapus, iată, peste 23 de ani din cei 38 pe care i-a trăit Elena Cornaro Piscopia (1646–1684) -, un sfert din nobilimea venețiană (circa 280 de patricieni) a pierit. Din pricina pattern-urilor demografice amintite, multe familii pur și simplu s-au stins. Cum anume urma să arate Veneția fără patricienii ei? Fără motorul ei economic și comandanții ei militari...

Elena a fost rodul iubirii dintre nobilul Giovanni Battista Cornaro-Piscopia și o anume Zanetta Boni, o femeie cu origini modeste („prostituată”, potrivit unor surse contemporane), numită adesea „Valdesabia” cu referire la originile ei bresciane. Împreună au avut șapte copii, Elena a fost a cincea. Cu toate acestea, din pricina originilor Zanettei, n-au putut face parte din Cartea de Aur a nobilității venețiene (instituită în 1506 ca un fel de registru civil) și nu erau îngăduiți la ședințele Marelui Consiliu ori la alte evenimente rezervate aristocraților. Chiar și așa, Cornaro era una din cele mai înstărite familii și dăduse Republicii Venețiene nu mai puțin de patru dogi. Giovanni Battista Cornaro a decis să cumpere titlurile nobiliare pentru fiii săi Francesco și Girolamo, în 1664. Prețul pentru un singur titlu era enorm: 100.000 de ducați de aur. Spre comparație, un muncitor calificat în fabricarea de arme, extrem de necesare în epocă, ajungea să câștige undeva la 20 de ducați de aur pe an.

Giovanni a observat de timpuriu inteligența fiicei sale, Elena, și i-a încurajat înclinațiile culturale și intelectuale, oferindu-i cei mai buni tutori de greacă și latină, matematică, astronomie, geografie și muzică, filosofie, dar și ebraică, franceză și spaniolă, nemaivorbind de teologie. A devenit în timp o femeie învățată. Mai târziu, Elena a primit câteva cereri „avantajoase” de căsătorie, însă le-a refuzat pe toate pentru că dorea să-și dedice viața lui Dumnezeu. În 1665, la vârsta de 19 ani, Elena a devenit oblată a ordinului benedictin (fără însă a se călugări), un statut care îi permitea să rămână sub acoperișul palatului familiei sale și, în același timp, să observe ritualurile religioase. Poate că nu în van fusese întemeiat acest ordin feminin de către o femeie pe nume Scolastica, sora geamănă a lui Benedict de Nursia...

Deja faimoasă pentru erudiția sa, Elenei nu i-a fost foarte greu să obțină un loc la Universitatea din Padova (una din cele mai vechi din lume, înființată la 1222 în urma migrației profesorilor și studenților Universității din Bologna, aflați în conflict cu propria lor Comună). Era o instituție renumită pentru spiritul ei tolerant, încurajat, cu siguranță, de protecția oferită de puternica Republică Venețiană vreme de mai bine de trei secole. Ca loc al ideilor, a făcut parte din revoluția științifică a Renașterii. Galileo însuși predase aici vreme de 18 ani și fusese, la rându-i, un prieten apropiat al marii familii Cornaro. Giovanni Battista Cornaro își dorea ca fiica lui să devină doctor în teologie.

Susținerea tezei avea să se petreacă în latină și greacă, pe data de 25 iunie 1678, în fața a 30.000 de spectatori: o adevărată dezbatere cu public. Inițial, Episcopul de Padova, care era și decanul universității, Cardinalul Gregorio Barbarigo, a refuzat să acorde titlul de doctor în teologie unei femei. S-a ajuns, în cele din urmă, la un compromis: prelatul accepta ca Elena să obțină un doctorat în filosofie în loc de teologie, care rămânea un domeniu rezervat exclusiv bărbaților. Decernarea titlului fusese oficiată în fața conducerii universității, a studenților, profesorilor, senatorilor venețieni, dar și a multor altor invitați de la universitățile din Bologna, Roma, Perugia și Napoli. Elena a vorbit preț de o oră în latină clasică, explicând pasaje întregi din Aristotel, fascinându-și audiența.

Avea 32 de ani, din cei 38 pe care i-a trăit, iar viața sa ajunsese la apogeu. Rămasă la Padova după studiile doctorale, a murit de tuberculoză pe 26 iulie 1684, într-o uitare publică din ce în ce mai accentuată în ultima parte a vieții. Își dedicase anii din urmă studiului, traducerilor din varii limbi și carității.

Vitraliul central al Bibliotecii Frederick Ferris Thompson de la prestigiosul colegiu de arte liberale Vassar din Poughkeepsie, New York, instalat în anul 1906, surprinde minunat momentul acordării primului doctorat din istorie către o femeie: „The Cornaro Window”. O adevărată frescă a secolului XVII venețian și o poartă către cunoaștere și toleranță. Acum douăzeci de ani, Jane Howard Guernsey, ea însăși absolventă a Colegiului Vassar, publica și prima biografiei a Elenei, intitulată The Lady Cornaro: Pride and Prodigy of Venice (College Ave Pr, 1 iunie 1999).

Neus Català (1915–2019) s-a născut și a crescut în Priorat, Catalonia, traversând cu brio o copilărie rebelă și o adolescență fericită. Tatăl ei se numea Baltasar Català, fost comunist activ în timpul Războiului civil și ghid montan pentru maquisarzi în timpul și după război. Mama ei se numea Rosa Pallejà. Neus a fost la rându-i membră a Partidului Comunist Spaniol, a co-fondat Partidul Socialist Unificat din Catalonia (PSUC) și a pus umărul la organizarea Tineretului Socialist Unificat din Catalonia (JSUC). Despre tinerețea pe care mai târziu mărturisea că și-a petrecut-o alături de prieteni, Català spunea că i s-a sfârșit brusc în ziua în care a ajuns la Ravensbrück. Necrologul New York Times din 21 mai 2019 ne prezintă o femeie de 103 ani ca ultim supraviețuitor spaniol al temutului lagăr de concentrare nazist.

Alături de mulți alți catalani, Neus Català trecuse granița în Franța la sfârșitul Războiului Civil Spaniol (1939). S-a aflat printre cei 500.000 de spanioli care s-au refugiat din calea armatelor generalului Francisco Franco atunci când Barcelona a căzut, în martie 1939. Asemeni celorlalți, Català a trăit într-unul din centrele de primire/internare, eufemismul francez pentru lagăre de concentrare destinate spaniolilor. Atât ea, cât și familia și prietenii s-au străduit să-și găsească locul în societatea franceză, acolo unde și-ar fi putut continua viețile în pace. Català a devenit curier al Rezistenței de îndată ce naziștii au ocupat Franța în 1940. Acolo l-a și cunoscut pe primul ei soț, Albert, un maquisard anarhist din grupul numit Turnac. S-au căsătorit în decembrie 1942 și i-au interogat împreună pe membrii noi ai grupului, cu scopul de a depista eventualii agenți Gestapo infiltrați. A fost arestată alături de Albert și alți câțiva camarazi pe 11 noiembrie 1943. Au fost transferați imediat la Perigeaux pentru ca bărbații să poată fi torturați de către Gestapo. Mai târziu, naziștii i-au transferat la Limoges, unde au și rămas pentru două luni de zile. De acolo, au fost mutați la Compiègne, în Nordul Franței, spre a-și primi sentințele. Neus Català a fost condamnată la muncă silnică pe viață, iar în ultima zi din ianuarie 1944, a fost transferată la Ravensbrück, un lagăr de categoria a treia pentru femeile care fuseseră active în mișcarea de rezistență.

La Ravensbrück, Català și-a primit numărul de identificare. Se descria pe sine, la acea dată, ca pe o fată simplă de la țară care a ajunsese soră medicală în Războiul Civil Spaniol. Gardienii de aici au ras-o în cap și au îmbrăcat-o în sinistrele pijamale cu dungi albastre și gri. La primul control medical la care a fost supusă în lagăr, Neus a fost depistată cu tuberculoză, ceea ce, în cele mai multe cazuri, în condiții de concentrare, devenea sinonim cu o sentință la moarte. La un al doilea control cu raze, nu s-a descoperit nimic din primul diagnostic și Català a fost considerată aptă de muncă. Fusese scăparea ei: câtă vreme prizonierul este capabil să producă, scapă de cuptoarele crematoriului. Neus Català a fost eliberată din lagăr pe 5 mai 1945 iar armata americană i-a asigurat transportul până la granița sudică a Franței, acolo unde a și descoperit că fusese singura supraviețuitoare a grupului.

Spre apusul lungii sale vieți, Català a publicat o colecție de mărturii cu titlul De la resistencia a la deportación (Ediciones Península, 1 iunie 2000). Volumul se deschide cu epigraful paratextual al lui André Malraux, în spaniolă: „No son las armas las que hacen el ruido de las guerras, es el silencio de los muertos.” Nu armele compun zgomotul războaielor, ci tăcerea celor morți. Altfel spus, Català recunoștea că tăcerea acelor femei spaniole dispărute în lagărele de concentrare naziste trebuia auzită—de fapt, un imperativ istoric: a vorbi pentru cei care n-o mai pot face.

Multe din mărturiile scrise pe care a reușit să le strângă în acest volum i-au parvenit în franceză sau chiar provensală, pentru că femeilor care trăiseră în exil în Franța atât de mult timp nu le mai venea ușor să comunice în spaniolă ori catalană. Neus Català a făcut toată munca de traducere în spaniolă (castiliană) și editare. Nu toate cele cincizeci de mărturii ale colecției sunt scrise de femeie, dar toate sunt despre femei. Două au fost scrise de bărbați, foști luptători de gherilă spanioli care activaseră în Franța în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar un al treilea era soțul unei femei care supraviețuise lagărelor de concentrare, însă murise de la eliberare. Restul, erau mărturii scrise de femei despre ele însele și ale lor „camaradas”, un termen care apare în aproape toate textele, în special când naratoarea își clamează afinitatea sau apartenența la partidul comunist.

Din cele patruzeci și șapte de mărturii, douăzeci aparțineau unor femei care supraviețuiseră unor lagăre de concentrare precum Ravensbrück, Bergen-Belsen sau Mauthausen. Descrierile sunt vii și explicite. Restul de douăzeci și șase de mărturii aparțin unor femei care au făcut parte din Rezistența armată sau nearmată. Niciuna dintre acestea nu a ajuns în lagăre de concentrare, deși se prea poate să fi fost, ocazional, arestate. În introducerea la această incredibilă colecție a tragediei secolului XX, Català, cea care s-a ambiționat să ne însoțească memoria vreme de 103 ani, scria despre urgența documentării experienței femeii spaniole republicane după Războiul Civil. Aceleași femei care au devenit mai apoi—deloc întâmplător—infrastructura mișcării de rezistență anti-nazistă din Franța...