Marius Stan

În urma alegerilor parlamentare din mai 1990, Frontul Salvării Naționale se detașa în câștigător cu o majoritate de două treimi, iar Ion Iliescu, candidatul prezidențial al Frontului, obținea, în cursa pentru prima funcție în stat, 86% din voturi. Opoziția din epocă a criticat imediat validitatea scrutinelor și s-a ajuns la escaladarea tensiunilor dintre cele două tabere politice. Așa se face că, în loc să pună capăt instabilității postrevoluționare, alegerile parlamentare și prezidențiale de la începutul anului 1990 au redeschis, mai degrabă, rănile din decembrie ’89.

S-a scris în fel și chip, în ultimii ani, despre trauma națională care au fost Mineriadele din vara anului 1990. Despre principalii responsabili, încă avem a asista la 1). un act de justiție complet și 2). un act de reparație morală. Mulți dintre cei care s-au aflat în vâltoarea evenimentelor acelui an fatidic pentru soarta democrației românești sunt încă în viață și sfidează, prin prezența lor în viața publică, memoria victimelor unui abject act de reprimare și intimidare. S-a vorbit însă mai puțin (excepție notabilă Vladimir Tismăneanu, în Reinventarea politicului) despre un fenomen care a însoțit Mineriadele: nașterea populismului reacționar.

Cum altfel ar putea fi descris stilul politic al primului regim Iliescu, dacă nu în termenii unui reacționarism visceral și ai unei forme politice anti-liberale, adică ostilă multiculturalismului, drepturilor minorităților, avortului, ș.a.m.d. Acest populism reacționar care a minat din fașă șansa României la o democratizare reală și sustenabilă a fost caracterizat, în primul și-n primul rând, de un naționalism exacerbat, de rasism, xenofobie, anti-elitism și anti-intelectualism, și chiar de promovarea privilegiului masculin. Să nu uităm nici că, în mai și iunie 1990, a existat un val de violență etnică îndreptată împotriva minorității rome din mai multe sate românești (despre episodul Târgu Mureș putem vorbi separat). Nu de puține ori, ea a fost tolerată de către organele statului. Întreaga atmosferă amintea mai degrabă de finalul unui regim și nu de începutul unei noi ere. Multe din aceste excese erau încarnarea cea mai sordidă nu doar a unui zeitgeist, ci și a unei rețete de succes în politica românească. Să consemnăm, bunăoară, unde l-au dus toate aceste excese pe Corneliu Vadim Tudor, într-un tur doi al unor alegeri de tristă amintire...

Imaginea FSN—aceea de emanație a Revoluției împotriva lui Ceaușescu—a fost o minciună de la un capăt la celălalt, prin urmare, orice atac la credibilitatea lui Ion Iliescu trebuia controlat și, într-o formă sau alta, sancționat. Presa aservită—Adevărul, Dimineața, Azi—și-a luat în serios menirea de portavoce obscenă a populismului reacționar, în vreme ce, cu deplină impunitate, România Mare tuna și fulgera împotriva dușmanilor politici comuni (ai Frontului și ai PRM), pe acorduri antisemite, xenofobe, rasiste, sau pur și simplu prin pură calomnie. Despre acest rău incomensurabil trebuie să vorbim și să nu considerăm că cele petrecute în primăvara și vara anului 1990 reprezintă doar un accident de parcurs, o paranteză istorică irelevantă în raport cu „marșul triumfal” al istoriei (acelei istorii!) către ceva numit democrație.

Filme ca A fost sau n-a fost, al lui Corneliu Porumboiu, ne-au arătat și cum românii au presupus, pe bună dreptate, că epoca tulbure la care ne referim aici a reprezentat o trambulină (economică, politică) pentru mulți oportuniști. Primele semne ale „sistemului clientelar Iliescu” au apărut imediat după ce acesta a câștigat alegerile, atunci când, confruntat cu protestele studențești și ale opoziției, a ales să mențină în funcții toate figurile contestabile ale vechiului regim. Același Iliescu a marșat ad nauseam pe ideea că Frontul reprezintă poporul, până într-acolo încât a fi împotriva FSN însemna a fi împotriva poporului. O pretenție absurdă, cvasi-totalitară, în orice caz, una care a legitimat în ochii populației înăbușirea opoziției democratice din Piața Universității și din alte locuri.

Populismul reacționar al lui Ion Iliescu a fost cu atât mai paradoxal (și, mă grăbesc să adaug, suspect) cu cât mare parte din imaginea lui de campion al Revoluției se baza tocmai pe așa-zisa lui opoziție față de stilul dictatorial al lui Ceaușescu. Discursul său către mineri scotea la lumină un personaj pentru care valorile liberale erau cel mult un slogan destinat urechilor Occidentului, iar drepturile celor acuzați („golanii”) un simplu moft. Apelul la mineri al lui Ion Iliescu, nu doar în iunie 1990, ci și mai devreme, în ianuarie și februarie, rămâne, așadar, marca înregistrată a unui populism deșănțat: „Mă adresez dumneavoastră, mulțumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care și de astă dată l-ați dat la chemarea noastră” (14 iunie 1990).

În tot acest timp, presa occidentală relata cu stupoare despre metodele fasciste ale minerilor români și doar câțiva jurnaliști s-au aventurat să le compare cu cele ale defunctului dictator. Virulența de limbaj a lui Iliescu și a acoliților acestuia, mai ales în zilele de 13–15 iunie, ne arată cât de mult se temea noua putere de orice opinie critică. Forma mentală rămânea cea leninistă, reflexele imediate, pur securiste. Ceea ce s-a produs în numele unei așa-zise „solidarități muncitorești” a născut o traumă colectivă de lungă durată, care a antagonizat și mai mult păturile sociale din România (în special intelectualii și muncitorii).

Mineriada 13-15 iunie 1990 la radio Europa Liberă/ arhiva istorică

Cei din Piața Universității, printre care și mulți studenți, profesori și intelectuali, au fost suprimați, până la urmă, de către fasciile de mineri ca „paraziți”, „teroriști”, „golani”, „neo-fasciști”, etc. Faptul că minerii nu s-au rezumat la dispersarea manifestanților, ci au devastat și casele unor lideri politici și sediile unor partide ale opoziției adaugă la impresia generală de instrumentalizare politică. Despre cât de lampedusian („schimbarea totului pentru ca nimic să nu se schimbe”) va rămâne acest episod al istoriei recente, vom afla, probabil, abia atunci când acuzațiile din dosarul Mineriadei („infracțiuni împotriva umanității”) vor lua forma unui proces real, urmat de verdict...

Născut pe 5 iunie 1915, în Brooklyn, din părinți evrei ruși, scriitorul și criticul american Alfred Kazin avea să-și câștige reputația de „copil teribil” la vârsta de 27 de ani, prin publicarea capodoperei On Native Grounds (1942). Un deceniu mai târziu, în 1951, odată cu apariția cărții intitulate A Walker in the City, Kazin se reinventa practic ca memorialist melancolic al experienței evreiești newyorkeze.

Alfred Kazin a făcut parte din grupul numit New York Intellectuals și deși a fost mai temperat ca alți colegi de generație, a rămas în literatură drept un radical. Fusese, într-adevăr, călit în Brooklyn-ul Marii Depresiuni economice, iar originile sale intelectuale și emoționale se hrăniseră din socialism. După Al Doilea Război Mondial, a continuat să fie un stângist anti-stalinist hipersensibil și s-a distanțat (în tăcere) de excesele anticomuniste ale liberalilor Războiului Rece. A murit de ziua sa, la vârsta de 83 de ani, și, în ultimul deceniu al vieții a scris texte acide și devastatoare împotriva neoconservatorilor. Rămâne aproape un mister cum un asemenea amestec de geniu, radicalism și energie s-a suprapus peste o amară carieră și o reputație care a pălit mult prea devreme în cercurile pasionate de literatura americană.

On Native Grounds l-a consacrat pe Kazin ca pe un critic de luat în seamă, drept care a și devenit, curând după aceea, editor de carte pentru The New Republic. Privită retrospectiv, traiectoria carierei sale a fost până la urmă una emblematică pentru intelectualii newyorkezi ca grup. Cu A Walker in the City, Kazin a reușit apoi să surprindă ambivalența profundă a evreilor americani, al căror succes economic și cultural după război fusese contrabalansat de o puternică nostalgie pentru dispariția felului de a trăi al „lumii taților”. Din acest punct de vedere, memoriile sale sunt deopotrivă foarte americane și foarte evreiești, și încarnează nu doar posibilitatea asimilării evreiești, ci și promisiunea vieții americane în general.

Alfred Kazin s-a situat la apogeul influenței sale literare și culturale de la sfârșitul anilor ’50 și până pe la mijlocul anilor ’60. A cinat la Casa Albă, a fost membru în comitetele diferitelor cluburi pretențioase de carte și a participat în mod regulat la show-urile de radio și televiziune newyorkeze. Chiar dacă vocea lui și-a pierdut mai târziu din rezonanță, a continuat să publice masiv. A predat și a deținut posturi de profesor-invitat la Columbia și Harvard. Chiar și așa, locurile în care a publicat cu predilecție n-au fost niciodată reviste academice în sens clasic, ci reviste intelectuale (Commentary, Partisan Review) și unele de interes general (The New Yorker).

Cel de la care s-a revendicat mereu și pe care a încercat să-l imite a fost Edmund Wilson (1895–1972), autorul celebrei cărți To the Finland Station (1940), despre tradiția stângii revoluționare de la Saint-Simon, Fourier sau Michelet, la Marx, Engels, Lenin și chiar Troțki. Wilson, desigur, a rămas faimos și pentru reticența sa în a colabora cu departamentele de limbă engleză ale universităților americane. Legătura lui Kazin însuși cu lumea academică americană avea să reflecte, până la un punct, inclusiv această latură a „mentorului”.

Relațiile lui Alfred Kazin cu ceilalți intelectuali newyorkezi au fost la rându-le tensionate și dificile. De pildă, l-a suspectat pe criticul de la Universitatea Columbia, Lionel Trilling (1905–1975), că i-ar fi blocat numirea într-un post pe motiv că ar fi fost un „Ostjuden” (evreu din Europa de Est). Tot pe Kazin l-a deranjat mereu textura ideologică a operei unui alt critic, Irving Howe (1920–1993), deși mai târziu aveau să ajungă amândoi la o formă de apreciere reciprocă. În general, Kazin a fost un critic mai pasionat ca Trilling, Howe sau Wilson.

Deși criticii sale i-a lipsit armătura teoretică (cu excepția unui scurt text despre Georg Lukács, Kazin n-a scris nimic altceva despre teoria literară), metoda sa a fost aceea a plasării scriitorului și textului într-o relație vitală, pentru ca apoi să le asocieze, pe ambele, timpurilor în care s-au regăsit. Un critic care s-a mândrit cu abilitatea de „a citi mintea din spatele fiecărei cărți” se va fi simțit cu siguranță tras pe linie moartă din cauza repetatelor sale declarații despre „moartea autorului”. Din punct de vedere cultural, Kazin a rămas un conservator, lucru pe care avea să i-l mărturisească, pe jumătate glumind, și sociologului considerat „reacționar”, Dennis Wrong (1923–2018).

Prin anii 1970, Alfred Kazin devenise un bătrân leu al criticii americane, mai puțin apropiat însă de zeitgeist-ul American (sau cel puțin newyorkez) pe care îl îmbrățișase cândva. Până spre sfârșitul vieții, Kazin a scris recenzii și cărți, dar aura lui culturală pălise. Volumele lui ultime n-au mai avut același succes, iar timpurile, cândva de partea lui, acum îl ocoleau. Când a murit, pe 5 iunie 1998, familia i-a aruncat cenușa de pe Podul Brooklyn în East River, acele ape leneșe care îi și despărțiseră, de altfel, mahalaua copilăriei de insula—Manhattan—marilor promisiuni și realizări. Ceea ce Adam Kirsch numea într-o recenzie din The New Republic „the inner clamor”, adică zarva interioară a lui Alfred Kazin, s-a stins, în aceeași zi în care s-a și născut, în acel râu despre care scria chiar el, în jurnalul său din 1987, că „ne împinge pe toți spre eternitate”...