Marius Stan

Exilații sunt predispuși la a fi lăsați în urmă de timpuri, uitați în țările pe care le-au părăsit și ignorați în cele care le-au devenit casă. Vreme de mulți ani, a părut că intelectualii germani refugiați vor împărtăși aceeași soartă. Să nu fim însă greșit înțeleși, contribuțiile eminenților oameni de știință și literați au fost adesea apreciate de „gazdele” lor pentru că au reușit să devină parte a establishment-ului, contribuind la succesul și supraviețuirea acestuia.

Valul de intelectuali germani care au fugit din calea național-socialismului a inclus nu doar astfel de femei și bărbați, ci și un respectabil grup care a rămas „străin” în exil, după ce se plasase deja în afara establishment-ului Republicii de la Weimar. Acești intelectuali de stânga erau scriitori și critici, și deși unii din ei și-au găsit poziții importante afară, au continuat să alcătuiască un grup relativ bine definit în cadrul emigrației generale.

Faptul că niciunii dintre acești intelectuali nu și-a găsit drumul către un partid politic existent nu ar trebui să ne uimească. Motivul este acela că partidele, oricât de mult la stânga s-ar fi plasat ele, înăbușeau spiritul uman prin dogmatism și tindeau să preia controlul asupra vieții oamenilor prin disciplina pe care o profesau. Atunci când un tânăr l-a întrebat, în 1933, pe Alfred Döblin (n. 10 august 1878 –d. 26 iunie 1957) dacă nu cumva a venit timpul să intre într-un partid socialist pentru a se lupta cu naziștii, el a primit un răspuns negativ. Mai importantă decât orice angajament politic specific era necesitatea de a lupta pentru umanism și justiție în lume.

Confruntarea acestor intelectuali cu realitatea a luat, prin urmare, mai multe forme. Evoluția intelectuală a lui Döblin prezintă cel puțin o extremă. Omul care susținea, încă din 1933, că cineva poate lupta pentru un socialism umanist din afara partidelor politice consacrate a ajuns să-și piardă credința în idealul socialist. Mai târziu, avea să scrie că acolo unde a căutat fraternitate umană a găsit boși și partide politice. Micile fragmente de grupări socialiste cu care se asociase Döblin în timpul Republicii de la Weimar erau secte ale căror activități au sfârșit, într-adevăr, în decepție și dezumanizare.

Socialismul lui Alfred Döblin fusese unul vehement opus societății existente, iar cea mai faimoasă operă a sa, Berlin Alexanderplatz (1929), a demonstrat cum în marele oraș, produsul suprem al capitalismului, nu poate fi trasată vreo linie clară de demarcație între lumea criminală și cea non-criminală. În orice caz, partea luminată a socialismului scriitorului german născut în Pomerania din părinți evrei asimilați a rămas destul de difuză ea însăși, însă a accentuat permanent—este adevărat—nevoia convertirii personale la o viață cu adevărat decentă și umană. Cu puțin timp înaintea ascensiunii naziștilor la putere în Germania, același Döblin declara că numai o „nouă umanitate”, care își va fi rupt legăturile cu toate națiunile, poate proclama eterna lege a justiției.

În lucrările timpurii, precum Berlin Alexanderplatz, atitudinea lui Alfred Döblin față de mase rămâne ambivalentă, deși, ulterior, cu mult mai precisă. Pentru a însufleți masele să-și recupereze umanitatea este nevoie de un lider, unul care furnizează un exemplu prin viața și sacrificiile sale. Însă și aici, la fel ca în cărțile lui Heinrich Mann (1871–1950) sau Lion Feuchtwanger (1884–1958), postura umană a liderului este cea care contează și este omisă din peisaj orice analiză a condițiilor obiective care pot face posibilă o revoluție. Döblin ne arată, practic, slăbiciunea completă a acestui nobil, dacă nu vag, socialism. Pentru că și la el, sub stresul exilului—mai ales cel american, când, de pildă, ajunsese să scrie scenarii pentru Metro Goldwyn Mayer pentru o sută de dolari pe săptămână și se convertise la catolicism—, acest socialism s-a prăbușit rapid în goana după rădăcini mai concrete.

După ce părăsise Germania, în 1933, și înainte de a veni în Statele Unite, Döblin a petrecut câțiva ani și în Franța. Aceasta este perioada în care a scris, de pildă, Pribegia babilonică (1934), despre emigrarea tragic-burlescă a unui zeu, Iertarea nu se acordă (1935), o carte de critică socială, dar și Țara fără moarte (1937), un contrast între lumea mitică a indienilor sud-americani și civilizația europeană.

Nu cred că ne-am hazarda prea tare dacă am spune că viața lui Döblin a fost și cea mai încercată dintre toate cele ale refugiaților intelectuali germani. Tot el s-a distins în rândurile congenerilor prin diversitatea intereselor și preocupărilor: terminase medicină, era scriitor, dar și un expert în neurologie și psihiatrie atras de mistică medievală. A fost și singurul reprezentant al generației Weimar care s-a întors după război în Germania de Vest, acolo unde avea să fie întâmpinat cu răceală și dezinteres. Este aproape uimitor cum a supraviețuit experienței naziste (și experimentelor istoriei, în general) umanismul unor astfel de oameni. Citind operele lor înainte și după catastrofa național-socialistă, putem avea senzația că noul om rațional va rezolva prin el însuși toate problemele care au mai rămas. Nevoia de spontaneitate a unora ca Döblin îi așază—arc peste timp—mai aproape de mulți din tinerii rebeli ai anilor 1960, a căror utopie se baza pe aceeași viziune optimistă asupra naturii umane...

A scrie înseamnă a continua în aval, precum un râu, către gurile de vărsare: o progresie implacabilă care poate fi realizată doar privind înapoi, peste umăr, aidoma Îngerului lui Paul Klee care îl răscolise într-atât de tare și pe Walter Benjamin. A scrie înseamnă—așa cum spunea și filosoful cultural italian Claudio Magris—să știi că nu ai ajuns la Pământul Făgăduit și că nu o vei putea face vreodată, dar că vei continua să pășești cu obstinație în direcția sa, prin deșert.

Scrisă la sfârșitul Războiului Rece (1986) ca un fel de călătorie sentimentală prin istoria și cultura Europei pierdute, cartea El Danubio a italianului Magris (apărută și în românește ca Danubius, la editura Univers, în 1994) rămâne o splendidă meditație asupra dimensiunilor geografice, temporale, literare și istorice ale legendarului fluviu. Cine va pune mâna pe această carte nu va putea rămâne indiferent la apelurile și referințele intertextuale ce străbat povestirea și apa care o animă.

Una din cele mai bune părți ale cărții se referă la Anka, aparent bunica reală a autorului, crescută în Bela Crkva, în Banatul sârbesc. Poveștile ei despre o copilărie petrecută în acel fantastic creuzet etnic și cultural ne oferă una din cele mai bune imagini despre regiune în, variile sale perioade istorice (habsburgică, interbelică, final de veac XX). Cartea a fost tradusă în mai toate limbile europene și vândută generos pretutindeni pe continent. Și totuși, Danubius a ajuns să fie interpretat în feluri diferite, în funcție de cultura căreia i se adresa fiecare traducere.

În Italia, de pildă, volumul lui Magris s-a vândut ca un „mic Decameron danubian”, însuflețit de o bogată și erudită documentare transpusă în ficțiune. Autorul însuși a fost descris ca un profesor universitar născut și crescut în Triest (o informație relevantă, de vreme ce originile și specializarea sa academică îl transformă într-un cunoscător și exponent al Europei Centrale). Această multiplă identitate triestină devine esențială pentru receptarea lui Danubius, o carte percepută ca ambiguă și deteritorializată (mai mult, aparținând genului minor al literaturii de călătorie italiene).

Multe din „stafiile” invocate de Claudio Magris sunt ele însele figuri europene panoramice ale scriiturii de călătorie (Kafka, Musil, Canetti, Stendhal, Heine, Joseph Roth ș.a.m.d.). Din pricina realității ei geografice, Dunărea nu are altă soluție decât să includă mai multe țări și culturi în albia ei, și, din necesitate, în identitatea ei. Prin urmare, avem de-a face cu o Dunăre multiculturală, pe care autorul chiar o descrie ca pe o Mitteleuropa germano-maghiaro-slavo-iudeo-romanică.

Atunci când autorul observă că Istoria își dobândește realitatea (înțelesul) doar după ce se va fi petrecut și că acele conexiuni generale, stabilite și consemnate în anale, conferă unui eveniment rolul și semnificația lui proprie, el se apropie până la contopire de teoria narativă a lui Paul Ricœur. În ultimele capitole ale cărții, Magris descrie vizitele sale în țări care la mijlocul anilor ’80 (perioada scrierii textului) erau încă separate de Occident prin Cortina de Fier. Este și motivul pentru care, atunci când părăsește Austria, autorul pătrunde într-o regiune care în geografia culturală occidentală a ultimelor secole a fost definită adesea prin caracterul ei „nu tocmai european” și percepută în moduri cel puțin echivoce și derutante. Șerpuitorul fluviu îl poartă astfel mult dincolo de granițele Imperiului Austro-Ungar, în teritoriile cândva dominate de Bizanț și de otomani, populate cu o multitudine de mici națiuni și etnicități, conturate de diversele lor istorii locale. Și totuși, intimitatea sa cu moștenirea istorică și culturală a imperiului, evidentă în multe din părțile lui Danubius, îi permite lui Magris să eludeze prezența de rău augur a diviziunilor politice.

Tot într-unul din ultimele sale capitole, intitulat „Zei și clătite”, Magris zugrăvea în metafore vii România ceaușistă și în special Bucureștiul, acest veșnic imaginat „Paris al Balcanilor”: „Aici, mulți zei au fost umflați și consumați, asemeni unsuroaselor clătite expuse pe raft. Ultimul, pentru moment, este Ceaușescu, al cărui portret se află peste tot. Acest consum al zeilor, asemănător mai degrabă cu închirierea cu ora a camerelor de hotel, dezvăluie o lacună de bază a istoriei, parada tranzientului, apoteoza dezvrăjirii. Cioran, cu a sa deziluzie fățișă și totală, s-a născut din aceste adâncuri vegetale ale lumii românești, chiar dacă nu din Bucureștiul propriu-zis; sau, mai degrabă, așa cum scrie el însuși, din acel amestec de prospețime și putreziciune, soare și băligar...”