Marius Stan

A scrie înseamnă a continua în aval, precum un râu, către gurile de vărsare: o progresie implacabilă care poate fi realizată doar privind înapoi, peste umăr, aidoma Îngerului lui Paul Klee care îl răscolise într-atât de tare și pe Walter Benjamin. A scrie înseamnă—așa cum spunea și filosoful cultural italian Claudio Magris—să știi că nu ai ajuns la Pământul Făgăduit și că nu o vei putea face vreodată, dar că vei continua să pășești cu obstinație în direcția sa, prin deșert.

Scrisă la sfârșitul Războiului Rece (1986) ca un fel de călătorie sentimentală prin istoria și cultura Europei pierdute, cartea El Danubio a italianului Magris (apărută și în românește ca Danubius, la editura Univers, în 1994) rămâne o splendidă meditație asupra dimensiunilor geografice, temporale, literare și istorice ale legendarului fluviu. Cine va pune mâna pe această carte nu va putea rămâne indiferent la apelurile și referințele intertextuale ce străbat povestirea și apa care o animă.

Una din cele mai bune părți ale cărții se referă la Anka, aparent bunica reală a autorului, crescută în Bela Crkva, în Banatul sârbesc. Poveștile ei despre o copilărie petrecută în acel fantastic creuzet etnic și cultural ne oferă una din cele mai bune imagini despre regiune în, variile sale perioade istorice (habsburgică, interbelică, final de veac XX). Cartea a fost tradusă în mai toate limbile europene și vândută generos pretutindeni pe continent. Și totuși, Danubius a ajuns să fie interpretat în feluri diferite, în funcție de cultura căreia i se adresa fiecare traducere.

În Italia, de pildă, volumul lui Magris s-a vândut ca un „mic Decameron danubian”, însuflețit de o bogată și erudită documentare transpusă în ficțiune. Autorul însuși a fost descris ca un profesor universitar născut și crescut în Triest (o informație relevantă, de vreme ce originile și specializarea sa academică îl transformă într-un cunoscător și exponent al Europei Centrale). Această multiplă identitate triestină devine esențială pentru receptarea lui Danubius, o carte percepută ca ambiguă și deteritorializată (mai mult, aparținând genului minor al literaturii de călătorie italiene).

Multe din „stafiile” invocate de Claudio Magris sunt ele însele figuri europene panoramice ale scriiturii de călătorie (Kafka, Musil, Canetti, Stendhal, Heine, Joseph Roth ș.a.m.d.). Din pricina realității ei geografice, Dunărea nu are altă soluție decât să includă mai multe țări și culturi în albia ei, și, din necesitate, în identitatea ei. Prin urmare, avem de-a face cu o Dunăre multiculturală, pe care autorul chiar o descrie ca pe o Mitteleuropa germano-maghiaro-slavo-iudeo-romanică.

Atunci când autorul observă că Istoria își dobândește realitatea (înțelesul) doar după ce se va fi petrecut și că acele conexiuni generale, stabilite și consemnate în anale, conferă unui eveniment rolul și semnificația lui proprie, el se apropie până la contopire de teoria narativă a lui Paul Ricœur. În ultimele capitole ale cărții, Magris descrie vizitele sale în țări care la mijlocul anilor ’80 (perioada scrierii textului) erau încă separate de Occident prin Cortina de Fier. Este și motivul pentru care, atunci când părăsește Austria, autorul pătrunde într-o regiune care în geografia culturală occidentală a ultimelor secole a fost definită adesea prin caracterul ei „nu tocmai european” și percepută în moduri cel puțin echivoce și derutante. Șerpuitorul fluviu îl poartă astfel mult dincolo de granițele Imperiului Austro-Ungar, în teritoriile cândva dominate de Bizanț și de otomani, populate cu o multitudine de mici națiuni și etnicități, conturate de diversele lor istorii locale. Și totuși, intimitatea sa cu moștenirea istorică și culturală a imperiului, evidentă în multe din părțile lui Danubius, îi permite lui Magris să eludeze prezența de rău augur a diviziunilor politice.

Tot într-unul din ultimele sale capitole, intitulat „Zei și clătite”, Magris zugrăvea în metafore vii România ceaușistă și în special Bucureștiul, acest veșnic imaginat „Paris al Balcanilor”: „Aici, mulți zei au fost umflați și consumați, asemeni unsuroaselor clătite expuse pe raft. Ultimul, pentru moment, este Ceaușescu, al cărui portret se află peste tot. Acest consum al zeilor, asemănător mai degrabă cu închirierea cu ora a camerelor de hotel, dezvăluie o lacună de bază a istoriei, parada tranzientului, apoteoza dezvrăjirii. Cioran, cu a sa deziluzie fățișă și totală, s-a născut din aceste adâncuri vegetale ale lumii românești, chiar dacă nu din Bucureștiul propriu-zis; sau, mai degrabă, așa cum scrie el însuși, din acel amestec de prospețime și putreziciune, soare și băligar...”

Istoria Premiului Nobel pentru Literatură din 1987 este cu atât mai fascinantă cu cât Iosif Brodski (1940–1996) devenea, după Albert Camus, și cel mai tânăr laureat. Avea doar 47 de ani și era o persoană extrem de privată. Ce anume a determinat Academia Suedeză să-i ignore pe toți acei patriarhi ai literelor, pe acei autori care fuseseră încununați cu premii, ordine, titluri și colecții devotate operelor lor, preferându-l în schimb pe acest cumplit de tânăr poet, pe atunci prea puțin cunoscut, rămâne unul din misterele remarcabile din istoria ierarhiilor literare.

Pentru acuratețea retrospectivei, să reamintim aici și cine erau ceilalți „contracandidați”. În primul rând, erau cele două vedete incontestabile, favoriții detașați ai închipuitei burse de pariuri culturale, Octavio Paz (care avea să ia totuși Nobelul în 1990) și Cinghiz Aitmatov. Genialul poet mexican, autor al multor colecții de versuri și al unor arhicunoscute tratate teoretice despre poezie precum Arcul și lira (1956) sau Copiii mlaștinii (1974), era cu siguranță unul din pretendenții serioși. Cu doar câțiva ani mai devreme, în 1982, fusese el, Octavio Paz, cel care surprinsese competiția și câștigase premiul pentru literatură Neustadt, considerat cel mai important după Nobel. Cotat cu șanse mai slabe ca Max Frisch, Robert Penn Warren sau Vladimir Voinovici, a reușit să-i depășească, până la urmă, în preferințele juriului din Oklahoma. Chiar și așa, la începutul anilor 1980, Paz mai câștigase prestigioasele premii Cervantes, în Spania, și Ollin Yoliztli, în Mexic. Atunci când i s-a decernat Neustadt în ’82 în pofida tuturor pronosticurilor, Paz nu era în niciun caz underdog-ul total care fusese Brodski în competiția pentru Nobelul din ’87. Era deja o voce stelară a literaturii universale.

În 1987, lumea se aștepta ca Nobelul să fie câștigat și de scriitorul sovietic kârgâz Cinghiz Aitmatov. Și acesta era cineva care nu putea fi pur și simplu ignorat: autorul unor romane și povestiri extrem de populare, de la O zi mai lungă decât veacul (1980) la Eșafodul (1986), de altfel, prima operă literară care a articulat complet drama reformelor economice și ideologice din Uniunea Sovietică sub Mihail Gorbaciov. Tot în 1986, Aitmatov, care trăia în Asia Centrală, a organizat Forumul Issâk-Kul dedicat conceptului sovietic de perestroika, la care a chemat scriitori și vedete din toată lumea.

În arhiva Agenției Magnum se găsește o fabuloasă fotografie făcută de Inge Morath, venită acolo cu Arthur Miller, în care Cinghiz Aitmatov apare zâmbind la braț cu frații David și James Baldwin. Ca să ne facem o idee mai clară despre vizibilitatea lui Aitmatov în ’86, la eveniment au mai participat actorul Peter Ustinov, futurologii Alvin și Heidi Toffler, laureatul Nobel din 1985, scriitorul francez Claude Simon, romancierul cubanez Lisandro Otero, scriitorul și activistul kurd pentru drepturile omului Yașar Kemal, secretarul general al UNESCO Federico Mayor Zaragoza, fizicianul italian Augusto Forti sau compozitorul-scriitor turc Zülfü Livaneli, printre alții.

Acesta era „pedigriul public” al lui Aitmatov la momentul la care ne referim. În plus, toată lumea știa cât de apropiat este de Gorbaciov, care îl prețuia la rându-i, atât ca scriitor, cât și ca persoană. Cu ocazia aceluiași Forum, liderul sovietic se adresa invitaților, exprimând una din ideile care aveau să stea la baza renăscutei vieți ideologice sovietice: valoarea umană este cu mult mai importantă ca valorile de clasă. Doi, trei ani mai devreme și orice comunist ar fi fost expulzat din partid pentru o astfel de remarcă. Dar iată-l pe Gorbaciov, exprimând acest gând în fața oaspeților de seamă ai lui Cinghiz Aitmatov, Claude Simon, Arthur Miller și toți ceilalți...

Comit acest exercițiu excursiv doar pentru a evidenția și mai tare cui anume l-a preferat Academia Suedeză, în 1987, pe Iosif Brodski. Poetul din Sankt Petersburg nu avea pe atunci nici măcar un sfert din colecțiile lui Octavio Paz, cu mult mai bătrân și prolific pe parcursul celor șaptezeci de ani de viață. Dar nu avea nici eseurile teoretice despre poezie, timp, spațiu sau cauzalitate care îl făcuseră pe splendidul scriitor mexican faimos în întreaga lume. Evident, Brodski nu avea nici faima lui Aitmatov, care se bucura de traduceri în mai multe limbi pentru aproape toate cărțile sale (Djamilia (1958) fusese tradusă în franceză chiar de către Louis Aragon). Același Aitmatov, care fusese deja laureat al Premiului Lenin, posesor al multor titluri, deopotrivă literare și guvernamentale, avea șaizeci de ani.

Iosif Brodski nu poseda nicio astfel de recunoaștere când i s-a decernat mult râvnitul premiu. Cum se întâmplă adesea cu un câștigător de Nobel, n-avea să mai fie lăsat în pace pentru mult timp. A trebuit să acorde zeci de interviuri pentru ziare, televiziuni și radiouri de pretutindeni și tot el a vorbit constant despre „confidențialitatea” proprie, cu atât mai mult în noul context. A rămas același modest și n-a cedat nici măcar o singură dată ispitei de a ține prelegeri umanității despre cum să devină mai înțeleaptă. S-a comportat identic, atât la ceremonia de premiere de la Stockholm, cât și la variile conferințe de presă, la care, de obicei, nu făcea decât să confirme ideea sa favorită: „Acest Premiu Nobel este o distincție la adresa limbii ruse. Un scriitor este doar instrumentul unei limbi și nu viceversa”.

Acordându-i cea mai înaltă distincție lui Iosif Brodski, Academia Suedeză i-a ignorat practic obscuritatea, vârsta și chiar aspectul „arhaic” al formelor sale poetice. Dar asta înseamnă și că Brodski a reușit să-i convingă de ceva cu mult mai important decât lista tuturor neajunsurilor imaginabile. Într-adevăr, juriul suedez și-a motivat decizia scriind că poezia lui Brodski se distinge printr-o neobișnuită intensitate a vieții spirituale și intelectuale, prin orizonturi culturale generoase și o anumită genialitate a formei artistice. Altfel spus, că Iosif Brodski este un mare poet!