Marius Stan

Dedic acest text pianistei Delia Pavlovici-Jebeleanu, profesoară la Universitatea Națională de Muzică București, cu ocazia zilei sale de naștere.

În toamna anului trecut, apărea în New York Times un binemeritat articol despre viața compozitoare ruse Galina Ivanovna Ustvolskaia (n. 17 iunie 1919–d. 22 decembrie 2006), apropiată într-o vreme de Dmitri Șostakovici (1906–1975), teribil de deranjată apoi de influența personalității acestuia asupra propriului ei destin. Fire ultra solitară și alergică la interviuri (a dat doar patru de-a lungul vieții), Ustvolskaia a rămas unul din marile spirite muzicale ale secolului XX.

Galina Ustvolskaia a absolvit Conservatorul din Leningrad în 1947, adică în plină epocă jdanovistă a epurărilor culturale. În orice caz, nu era un mediu prielnic pentru o tânără modernistă fără experiență, pe deasupra și femeie într-o lume masculină. Solitudinea ei proverbială și refuzul de a-și promova opera au devenit o condiție personală pe care establishment-ul muzical reacționar nu a avut nicio problemă s-o mențină. Însă Galina a găsit de la bun început un prieten și susținător în persoana lui Dmitri Șostakovici (1906–1975), care a apărat-o permanent împotriva atacurilor colegilor de breaslă.

De-a lungul anilor studenției (între 1937 și 1947, scăzând doi ani pentru serviciu pe timp de război), Șostakovici i-a fost Galinei Ustvolskaia mentor și profesor. Știm, de asemenea, că marele compozitor îi trimitea compoziții spre aprobare și punea mare preț pe opiniile ei. Numai că această relație mentor-discipol a devenit cu mult mai împovărătoare pentru eroina noastră. Când Dmitri i-a scris odată că „nu tu ești influențată de mine: mai degrabă, eu sunt cel influențat de tine”, Galina a răspuns acru: „Mi-a ucis cele mai bune sentimente”.

Renegata muzică a Galinei Ustvolskaia a opus o permanentă rezistență atât la tradiție, cât și la avangardă. Deși a ales denumiri precum „sonată” sau „simfonie” pentru operele sale, cu greu putem recunoaște formele muzicale asociate cu aceste etichete. Tot ea a spus cândva că „muzica [ei] nu este niciodată muzică de cameră, nici măcar în cazul unei sonate solo”. Compozițiile sale se disting printr-o anumită intensitate ascetică, combinând aparent opusele valori ale unei detașate fervori mistice și urgențe viscerale. Muzica Galinei Ustvolskaia rămâne fără doar și poate un gust dobândit, destinată să aibă un club mic și dedicat de fani. Pe de altă parte, individualitatea ei începe azi să atragă mai multă atenție decât a primit în trecut.

De interes aici este în special trio-ul pentru clarinet, vioară și pian, care conține la urmă o temă de clarinet inclusă și de Șostakovici în două din compozițiile lui majore. Dimitri Șostakovici a folosit pentru prima oară tema în al V-lea său cvartet de coarde din 1951–1952, o operă a cărei premieră a fost amânată „strategic” până la moartea lui Stalin. Ea poate fi ascultată ca un jurnal muzical al teribilelor răsturnări personale și profesionale din acele vremuri. Epurările din 1948 asmuțiseră opinia publică împotriva sa și Șostakovici era convins că se află pe una din listele de execuție ale lui Koba. Dat afară din postul de la Conservator, a trebuit să se bazeze pe ajutorul financiar al unui foarte apropiat cerc de prieteni. Era o vreme în care relația lui cu Galina Ustvolskaia ar fi putut la fel de bine să se transforme într-una de ajutor reciproc. Cicatricele provocate de stalinism au fost diferite pentru oameni diferiți, la fel cum au fost și vicisitudinile vieții cotidiene...

Din multe puncte de vedere, muzica Galinei Ustvolskaia a fost o muzică a victimei. Din altele, a fost una eliberatoare și excentrică, capabilă, asemeni unor Erik Satie (1866–1925) sau Giacinto Scelsi (1905–1988), să producă o puternică și influentă reflecție muzicală. Să nu uităm că Ustvolskaia, care deprinsese tainele muzicale și beneficiase de prima recunoaștere profesională în perioada stalinistă, a ajuns mai târziu să dezavueze propria muzică din acea epocă. Din cele puțin peste douăzeci de opere pe care ea le-a aprobat spre publicare și concerte, șaisprezece datează de după moartea lui Stalin. Din acest punct de vedere, ar fi corect să afirmăm că opera ei aparține perioadei „dezghețului” post-stalinist, epocii hrușcioviste, dar și stagnării care i-a urmat, sub Leonid Brejnev și succesorii imediați ai acestuia, Iuri Andropov și Konstantin Cernenko. Ultimele compoziții ale Galinei Ustvolskaia aparțin erei glasnost și amurgului sovietismului.

A fost o victimă a sistemului cultural sovietic, forțată practic în acea arhicunoscută recluziune. Însă acolo unde a reușit totuși să înregistreze ceva, Ustvolskaia a folosit un limbaj muzical lipsit de compromisuri. A dorit mereu să beneficieze de un spațiu al ei, un spațiu de putere deloc îndatorat „patriarhilor” și instituțiilor pe care aceștia le păstoreau. Este și motivul pentru care, pentru a fi luată în serios în termenii ei, a refuzat să admită orice influență exterioară (inclusiv a lui Șostakovici).

În Rusia zilelor noastre, Galina Ustvolskaia beneficiază în continuare de un public al ei, însă unul destul de rarefiat. Este considerată o clasică „anti-clasică” a generației sale, alături de Sofia Gubaidulina (88 de ani) sau Alfred Schnittke (1934–1998). Muzica ei poate fi auzită în conservatoare și la festivalurile de muzică postmodernă din Rusia și de pretutindeni. Mulți s-au întrebat dacă fascinația pentru Ustvolskaia în afara Rusiei va dura. Începând cu anii 1980, Galina a fost asociată cu alți așa-ziși rebeli, artiști iconoclaști și experimentali care fuseseră amuțiți pentru prea multă vreme la ei acasă doar pentru a fi celebrați mai apoi în săli de concerte din New York, Amsterdam sau Heidelberg.

Galina Ustvolskaia va rămâne în istorie ca un fruct exotic, asemeni, de fapt, întregii experiențe sovietice. Farmecul ei, cel puțin pentru occidentali, a venit dintr-un fel de aură a nihilismului, o asociere cu apocalipsa și o proverbială izolare. Necrologul din New York Times pare să evoce tocmai acest dureros proces de scriere a istoriei muzicii sovietice: „formele se nasc din beznă doar când ochii s-au obișnuit cu lipsa de lumină”...

Către sfârșitul vieții sale, Milovan Djilas (n. 12 iunie 1911–d. 20 aprilie 1995), deopotrivă „co-autor” și critic major al sistemului comunist iugoslav, era deja convins că Tito eșuase în a lăsa democrația să prindă rădăcini în acea țară. Autorul devastatoarei Noua clasă (1957) îl considera pe liderul iugoslav „atât stăpânul, cât și sclavul privilegiatei clase comuniste”. Djilas a crezut, de asemenea, că naționalismul era un produs de import, împrumutat din teritoriile germane în secolul XIX și abuzat de varii politicieni de la Belgrad pentru a promova o nouă formă de populism autoritar în Balcani. Replica lui favorită era: „Al Doilea Război Mondial nu s-a terminat, cel puțin nu aici!”

Milovan Djilas a crescut în Muntenegru, într-un sărac sat sârbesc, și a ajuns la Belgrad în 1929 pentru a se alătura studenților comuniști care se războiau cu poliția secretă a dictaturii regale. Împreună cu educatorul sloven Edvard Kardelj (1910–1979), muncitorul sârb Aleksandar Ranković (1909–1983) și ucenicul de lăcătuș croat Iosip Broz Tito (1892–1980), care trecuse și prin școlile de partid de la Moscova, Djilas a devenit unul din „frații de sânge” care au căutat să înfăptuiască revoluția comunistă iugoslavă.

Aici, la fel ca în alte țări, existau mai puțin de 2.000 de membri de partid înainte de a doua conflagrație mondială. Până la sfârșitul războiului, același partid ajunsese la putere. La fel ca în 1917, condițiile de război au determinat schimbări majore ale sistemului politic într-un stat european. Atât Tito, cât și Djilas au privit războiul ca pe o mare oportunitate de a elimina adversarii politici, în special ustașii croați și cetnicii regaliști. Prin urmare, n-ar fi deloc exagerat să afirmăm că partizanii lui Tito au petrecut la fel de mult timp omorând inamici interni și invadatori externi.

Între 1941–1945, aproape 1.8 milioane de iugoslavi și-au pierdut viața, cei mai mulți în acel război fratricid iugoslav. Lupta împotriva ocupației germane a fost și ea deosebit de sălbatică: în cea mai mare parte a timpului, unitățile de partizani obișnuiau să hărțuiască dușmanul, să iasă din împresurări, mereu în inferioritate, dar demonstrând un curaj nebun. Djilas însuși tăiase beregate naziste și aproape că a murit de diferite boli (tifos, pneumonie, etc.).

În 1944, Tito l-a împuternicit pe Djilas să viziteze Moscova pentru a solicita ajutor sovietic. Parte din întâlnirile acestuia din urmă cu Stalin, atât la Kremlin, cât și la dacha tiranului din afara capitalei, au stat la baza unuia din cele mai convingătoare portrete realizate vreodată lui Koba: Conversații cu Stalin (1962). În timpul uneia din aceste întâlniri, Djilas l-a întrebat pe tiran dacă el crede că „națiunea” și „poporul” sunt unul și același lucru. Molotov a răspuns, mai mult sau mai puțin, „da”, însă Stalin a avut o opinie contrară. Pentru el, aceste concepte erau cât se poate de diferite: „Știi deja ce este o națiune; este produsul capitalismului cu anumite trăsături și toate clasele îi aparțin, în vreme ce poporul este alcătuit din toți muncitorii unei națiuni, împărtășind aceleași obiceiuri, limbă și cultură”. Cel puțin în acest caz, Djugașvili se dovedea, în mod ironic, profetic: în timp, „poporul” Iugoslaviei s-a răzvrătit și a distrus, până la urmă, statul iugoslav...

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, același Milovan Djilas a aprobat (deși n-a participat vreodată la) exterminarea cetnicilor și ustașilor. Au fost comise atât de multe crime în iarna anului 1945 aproape de granița austro-germană, încât, chiar și la mulți ani după aceea, țăranii încă mai descopereau cadavre pe câmp sau în albia râurilor. Djilas avea să mărturisească mai târziu teribila frenezie a morții. Multe din resentimentele croate și slovene privind modelul titoist de socialism după război au fost un efect al acelei povești.

De ce este atât de important Milovan Djilas? Simplu spus, pentru că el a fost unul din cei mai pro-sovietici și staliniști lideri iugoslavi, apoi unul din inițiatorii rupturii cu Moscova din 1948. Așadar, în timpul acelor trei ani, între 1945–1948, „frații de sânge” îi eliminaseră pe cei mai mulți din pretendenții locali și deveniseră din ce în ce mai încordați vizavi de tentativele de infiltrare ale Moscovei. Este exact momentul în care Djilas decide să denunțe sistemul sovietic drept „capitalism de stat” și să încerce să orienteze Iugoslavia către „autogestiunea muncitorească”.

### Vezi și... ###

„Scrisori din închisoare: Milovan Djilas”

Efectul secundar a fost că această ruptură a creat și mai mari diviziuni în sânul Partidului Comunist din Iugoslavia. Rezultatul concret a fost Goli Otok, insula adriatică unde între 100.000 și 200.000 de comuniști iugoslavi și-au pierdut viețile. Aceea a fost cea mai mare campanie de epurare a lui Tito după război. Ambii, Tito și Djilas, se temeau de o invazie sovietică, însă au înfruntat acest coșmar rămânând fideli logicii partizane. Nu s-a ajuns la invazie, până la urmă, pentru că Tito a anticipat corect faptul că americanii nu-i vor lăsa pe sovietici să-și extindă influența până la malul Adriaticii.

Milovan Djilas avea să declare că ruptura cu Uniunea Sovietică „a inițiat o dezintegrare epocală a comunismului global, în componente naționale”. Nu doar că disidența iugoslavă în cadrul lagărului comunist a anticipat eurocomunismul, dar poziția lui Tito a sfidat în mod deliberat teoria stalinistă a internaționalismului proletar. Djilas avea, din nou, dreptate: revolta est-germană din 1953, revoluția ungară din 1956 și chiar reformele lui Gomułka din Polonia au fost întrucâtva posibile doar prin ruptura iugoslavă din 1948.

O altă problemă majoră asociată cu titoismul a fost aceea că, până la moartea lui Stalin în 1953, Tito dezvoltase deja propriul său cult al personalității, ceea ce era mai degrabă dezgustător pentru oameni ca Djilas. Mai mult, Ranković conducea poliția secretă, în vreme ce Kardelj se ocupa de afacerile interne ale partidului. Djilas a fost lăsat să conducă ziarul Borba. Contrastul dintre condițiile partizane (viața în peșteri pe timp de război, penuria, etc.) și condițiile comuniste iugoslave (vile și reședințe de vară la Adriatică) era obscen. „Noua clasă” se afla în plină ascensiune în Iugoslavia. Dintre toți revoluționarii, Djilas fusese singurul care a recunoscut în mod public că vechile idealuri marxiste se sfărâmau văzând cu ochii. Și-a formulat critica împotriva propriului partid în Borba, în 1953, acuzându-și foștii camarazi de „intrigi, ticăloșii reciproce și capcane, goană după funcții, carierism, favoritism și nepotism—toate sub masca înaltei moralități și ideologiei”.

S-a dus, desigur, la Tito după sprijin, dar liderul iugoslav a decis că nu erau gata pentru democrație, deci dictatura trebuia să continue. Diferența majoră dintre apostat (Djilas) și camarazii săi era că primul nu credea că vreun partid poate deține monopolul asupra adevărului. Milovan Djilas a fost exclus din Liga Comuniștilor Iugoslavi în 1954 și arestat apoi pentru anumite declarații date presei occidentale, în vreme ce Kardelj și Ranković i-au cerut să se căiască. Djilas a refuzat. Kardelj, cel care condusese atacul devastator împotriva fostului camarad, avea să pretindă mai târziu că fusese cel mai dificil episod din viața sa. După asta, cei doi nu se vor mai intersecta vreodată.

Djilas avea doar 43 de ani atunci când a devenit un proscris și i s-a interzis să mai publice. Cu toate acestea, a continuat să fie scriitor și, în perioada 1955–1956, a terminat Noua clasă, care rămâne unul din cele mai devastatoare atacuri împotriva birocratizării revoluției. Aceeași Nouă clasă a prevestit colapsul „autogestiunii și autonomiei muncitorești”. Manuscrisul original al cărții a fost strecurat afară, acolo unde a apărut în zeci de ediții străine. Vorbim de singurul om după Troțki care a provocat monopolul partidului din interior, însă primul care a aplicat categoriile marxiste sociologiei propriei sale autocrații și tot primul care și-a riscat viața politică, publicând în străinătate. Într-un anumit sens, Milovan Djilas a rămas—așa cum scria și Michael Ignatieff într-un articol pentru New York Review of Books—un „profet în mijlocul ruinelor”.