Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Disidența ca nebunie nu a fost doar un refren al totalitarismelor secolului XX. Ea are ecouri cu mult mai îndepărtate, dar la fel de elocvente. Să ne aducem aminte fie doar și de filosoful rus Piotr Ceaadaiev (1794–1856), un critic ultra-radical al regimului țarului Nicolae I, declarat la vremea respectivă, tocmai din aceste considerente, „nebun de legat”.

Într-un tablou universal al „înotului împotriva curentului”, granițele dintre contestare și nebunie devin extrem de difuze. Este exact fenomenul care s-a produs la interfața dintre disidența sovietică și ideologia represivă a adevărului unic. Ce însemna, în opinia psihiatrilor sovietici, a fi bolnav mintal? Sau, mai precis, cum poate fi cineva bolnav mintal fără ca persoanele din jurul său să remarce acest lucru? Adică exact tipul de „schizofrenie lentă”, diagnostic fabricat în scopuri politice de către celebrul doctor sovietic, Andrei Snejnevski (1904–1987).

Un răspuns puțin mai detaliat l-au oferit alți doi doctori, Andrei Mukhin și Marat Vartanian, în 1987, în ziarul Komsomolskaia Pravda: „...când o persoană este în mod obsesiv preocupată de ceva. Dacă discuți un alt subiect cu aceasta, pare o persoană normală care este sănătoasă și care chiar îți poate fi superioară în inteligență, cunoștințe și elocință. Dar, de îndată ce aduci în discuție subiectul ei predilect, obsesiile sale patologice răbufnesc frenetic”. Vartanian confirma cu aceeași ocazie că sute de persoane cu diagnosticul de „schizofrenie lentă” au fost instituționalizate în Uniunea Sovietică. Iar celălalt explica și motivul: „pentru că acestea diseminează ideile lor patologice reformiste în rândul maselor”.

La câteva luni după dublul interviu, același organ de presă lista și o serie de simptome ale schizofreniei inventate de Snejnevski: „un interes neobișnuit pentru sistemele filosofice, religie și artă”. Dacă acesta a fost singurul păcat al unor Viktor Nekipelov (poet), Andrei Saharov (fizician și laureat Nobel pentru pace în 1975), Natalia Gorbanevskaia (poetă și activistă pentru drepturile omului), Victor Fainberg (filolog), Alexander Esenin-Volpin (poet și matematician), Iosif Brodski (poet și eseist), Vladimir Bukovski (scriitor și neurofiziolog), ba chiar Serghei Pisarev (oficial al partidului) și atâția alții, atunci istoria psihiatriei în totalitarism are încă foarte multe explicații de oferit. Reprezentanții ei, așijderea. Practic, potrivit acestei grile de lectură, orice persoană normală putea fi diagnosticată cu schizofrenie lentă.

În alte lucrări din epocă, unii bolnavi à la Snejnevski „păcătuiau” prin „religiozitate excesivă”, prin „halucinații de tip reformist” sau pur și simplu prin „semnele unei periculozități sociale extreme”. Chiar dacă ștampila era de factură medicală, metodele utilizate erau similare tratamentului aplicat celor mai periculoși criminali. În URSS, mai cu seamă, aceste spitale speciale de psihiatrie erau de obicei amenajate în foste penitenciare țariste, foarte bine păzite, în care condițiile de detenție erau extrem de dure. Atât de apăsătoare încât însuși ministrul sovietic al Sănătății, Boris Petrovski (8 septembrie 1965–12 decembrie 1980), semnala Comitetului Central al PCUS faptul că spitalele speciale de psihiatrie nu întrunesc standardele adecvate pentru tratarea bolnavilor.

Pe de altă parte, există astăzi suficiente dovezi în favoarea acreditării ideii că medicii curanți din respectivele stabilimente știau foarte bine ce fac. Pentru foarte mulți psihiatrii sovietici, diagnosticarea „reformismului exagerat” drept boală mintală părea un lucru absolut logic. Și fără riscul de a păcătui foarte tare prin juxtapunere, chiar Gorbaciov ar fi trecut într-un atare context interpretativ drept schizofrenic (eventual suferind de „maladiile” glasnost și perestroika)...

A renunța de bunăvoie la carieră, familie, fericire (oricum ar fi fost înțeleasă ea în epocă), era în mod cert semnul unui dezechilibru interior profund. Decizia de la începutul anilor ’50 de a oferi monopolul asupra psihiatriei școlii pavloviene a profesorului Snejnevski a limpezit cumva apele disciplinei. Mulți îl privesc astăzi ca pe un fel de doctor Faust care și-a vândut sufletul Diavolului pentru a-și putea vedea nestingherit de opera științifică. Probabil că nu era un ideolog pur-sânge, dar prin complicitate cu sistemul politico-represiv a facilitat unul dintre cele mai insidioase experimente asupra minții umane. Interacțiunea dintre factorul politic (represiv) și cel medical a fost cu siguranță foarte sinuoasă, nuanțată, complexă. Cedările și rezistențele sunt încă greu de stabilit, la fel și vinovățiile individuale. Avem, totuși, sistemul psihiatriei politice în ansamblul său, care, da, este reprobabil dincolo de orice dubiu.

Închei cu povestea abreviată și mai reconfortantă a unui psihiatru sovietic devenit disident tocmai pentru că a refuzat să cedeze ispitei faustice de tip Snejnevski. Numele său este Anatoli Koryagin, trăiește în zilele noastre într-un mic oraș din apropierea Moscovei. În a doua parte a anilor ’70, el a făcut parte dintr-o comisie care investiga utilizarea psihiatriei în scopuri politice, a examinat împreună cu alți colegi câteva zeci de disidenți și a decis că aceștia erau perfect normali din punct de vedere clinic. S-a lansat apoi în campanii care cereau eliberarea tuturor acestora și a fost în cele din urmă arestat și condamnat la ani buni de muncă forțată pentru activități „anti-sovietice” (mai multe din rapoartele sale ajunseseră în media occidentale). În timpul detenției a continuat să lupte cu arme limitate (greva foamei, scrisori strecurate cumva în străinătate, etc.), în vreme ce Asociația Americană de Psihiatrie și Asociația Mondială de Psihiatrie l-au numit, în absență, membru onorific (alte asociații similare i-au cerut chiar lui Iuri Andropov, în scris, eliberarea sa imediată).

Externat în 1987, Koryagin a emigrat în Elveția (aidoma lui Ion Vianu), dar a revenit în Rusia câțiva ani mai târziu (1995). Redau aici, în încheiere, un scurt fragment al doctorului Anatoli Koryagin, care descrie cu exactitatea dată de propria experiență profesională în timpuri de presiune politică ceea ce s-a petrecut: „La începutul anilor ’60, lucrând ca tânăr psihiatru în Siberia, am cunoscut personal tipul de presiune exercitată asupra doctorilor de către KGB, de către procuratură și de către ofițerii Ministerului de Interne. Avocații și ofițerii ministerului au încercat să mă convingă de multe ori asupra naturii bolii psihiatrice de care pasămite suferea o persoană sau alta—iar eu eram un psihiatru! M-au asigurat că a face o examinare psihiatrică unei asemenea persoane era o formalitate uniformă din punctul lor de vedere. În fiecare caz, pentru a nu deveni o parte obedientă a organizațiilor oficiale, a trebuit să refuz categoric a emite judecăți individuale și am cerut ca acești oameni «bolnavi mintal» să fie examinați de o comisie medicală sau de către o comisie medico-legală... Mulți au cedat acestei presiuni... iar oamenii au continuat să fie plasați în spitale de psihiatrie fără vreo examinare medico-legală adecvată”.

În dimineața de 1 iulie 1916, după câteva zile de bombardamente intense ale artileriei, A Patra Armată britanică avansa în ceea ce ulterior avea să se numească Bătălia de pe Somme. Vorbim despre aproximativ jumătate de milion de soldați, susținuți de încă două divizii ale celei de-A Treia Armate. În mod fatal pentru trupele britanice, artileria a eșuat în a distruge consolidatele tranșee germane și a trece de rețeaua de sârmă ghimpată. Acest lucru le-a permis mitraliorilor germani să scape în mare parte nevătămați și să „cosească” trupele care încercau să avanseze. În primele 60 de minute ale atacului, britanicii au înregistrat circa 30.000 de victime, răniți sau uciși, iar acel număr avea să se dubleze până la sfârșitul zilei. Cele mai grele pierderi înregistrate de forțele armate britanice într-o singură zi...

Cum s-a ajuns însă la această situație exasperată, sinonimă cu catastrofa și strivirea iluziilor? În primul rând, trebuie să menționăm eforturile eșuate ale Corpului Expediționar Britanic în Franța cu un an înainte. În al doilea, nevoia unei mai mari cooperări, enunțată chiar de către premierul francez Aristide Briand (1862–1932), când plănuirea unei campanii militare în vest a debutat printr-o conferință. Politicienii s-au întâlnit primii, pe 5 decembrie 1915, la Calais, urmați de militari, la cartierele generale ale lui Joseph Joffre (1852–1931) din Chantilly. Decizia pe care au luat-o cu toții la sfârșitul anului 1915, modificată, în bună măsură, de ofensiva germană de la Verdun începută pe 21 februarie 1916, viza o mai mare unitate de acțiune. Atacurile coordonate franco-britanice au devenit, apoi, Bătălia de pe Somme.

Sângeroasa încleștare este relevantă pentru cel puțin alte câteva motive: a marcat sfârșitul preeminenței franceze în cadrul alianței militare și a fost singura bătălie a Marelui Război purtată în comun. Desigur, în 1915, forțele britanice nu putuseră juca un rol independent. Pierderile franceze din 1914 și 1915, dublate de efortul susținut de a apăra Verdunul, au lăsat armata britanică în situația primei puteri militare a Antantei în Vest. În orice caz, pe Somme, atât francezii, cât și britanicii, au ajuns să lupte, cot la cot și în proporții aproximativ egale, într-o singură campanie.

Pe 1 iulie, după lungi săptămâni de bombardamente ale artileriei asupra liniilor germane, britanicii lansau atacul care credeau ei că le poate câștiga războiul. Ceea ce au primit în schimb, în decurs de doar câteva ore, au fost zecile de mii de morți și o extrem de modestă avansare în interiorul liniilor inamice. Cert este că, până la sfârșitul bătăliei (în noiembrie), britanicii, francezii și germanii luați împreună ajunseseră la un total de 1.2 milioane de morți. Din toate aceste motive, Somme a devenit punerea clasică în scenă a Marelui Război: un dezastru militar total, generali duri și lipsiți de imaginație, moartea unei generații, pierderea coeziunii și încrederii culturale a Europei de Vest, distrugerea unei mai „inocente” lumi victoriene.

Planificarea pentru campania din 1916 începuse cu atitudini de tranșee franco-britanice la fel de adânc sădite precum cele de pe frontul real. Generalul Joffre, de pildă, considera că britanicii nu contribuiseră destul la efortul de război și că ofensivele din 1915 îi costaseră deja prea mult pe francezi. În plus, opinia publică franceză era și ea sătulă și epuizată de întreaga dramă a conflagrației. De partea cealaltă se afla mareșalul britanic Douglas Haig (1861–1928), controversatul artizan al ofensivei de pe Somme, care și-a plănuit bătălia din comandamentele sale militare încă din iarna anului 1915.

Variile reconstituiri ale masacrului de pe Somme au avut de atunci încolo o imagine comună. Oricum am privi macabra realitate a uneia din cele mai mari tragedii din istoria conflagrațiilor militare, nu putem ignora teribila distrugere a batalioanelor britanice (în special) și căznita avansare prin furtuna de foc a artileriei și mitralierelor germane. Tot pe Somme, au existat nefericite unități de până într-o mie de omeni care au pierit aproape în întregime în mai puțin de o oră.

A fost vorba de o într-atât de mare compactare a timpului încât unicul și trivialul, ambele trăsături de război, s-au contopit în același purgatoriu al focului. Încercând să ne dăm seama de intensitatea acestei bătălii, nu putem nicicum ignora măcelul care a subsumat-o. Ofensiva de pe Somme, începută astăzi în urmă cu 104 ani, a fost un adevărat apogeu al temporalității concentrate. Dar, și mai important, așa cum spunea marele istoric britanic A. J. P. Taylor, a fost sinonimă cu moartea idealismului...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG