Marius Stan

Originea apariției statului nord-coreean modern oferă numeroase explicații interesante cu privire la anduranța lui în timp, precum și la stridentele sale erori fundamentale ori slăbiciuni persistente. Cauzele și procesele care au dus la formarea Republicii Populare Democrate Coreene la sfârșitul anilor 1940 ne pot oferi și valoroase indicii privind maniera în care și-ar putea, eventual, afla sfârșitul.

Trebuie să subliniem de la bun început rolul sovieticilor în crearea statului nord-coreean, precum și luptele fracționiste și politica de putere care au marcat schimbările radicale din peninsula asiatică. Influența sovietică în zonă avea să pălească doar odată cu acel episod esențial al Războiului Rece care a fost Războiul coreean (1950–1953), atunci când au început să prevaleze și interesele personale ale liderilor de la Phenian în lupta lor pentru poziții de dominație politică. Toate acestea s-au petrecut, desigur, pe fondul unor valuri succesive de persecuții și epurări interne, procese-spectacol și, în final, ascensiunea lui Kim Il Sung (n. 15 aprilie 1912–d. 8 iulie 1994) ca lider nedisputat al RPDC.

„Revoluția nord-coreeană” a fost mai mult decât o revoluție din afară, impusă prin ocupația sovietică și modelată de circumstanțe locale și moșteniri istorice: ea a scos societatea nord-coreeană post-eliberare din condiția de subjugare colonială japoneză și o relativă înapoiere socio-economică, și a dus-o în zona unui mai conservator socialism de stat marxist-leninist cu particularități coreene. Hrănit adesea din legăturile apropiate cu Uniunea Sovietică și China, acest proces se dorea de la început a fi unul modernizator, creator de identități colective. Este vorba, dacă vreți, de lungul drum al Coreei de Nord de la tradiție la lumea modernă—în fapt, o modernizare fără modernitate.

Experiențele de gherilă ale luptei anti-japoneze din Manciuria și modelul revoluționar est-asiatic implementat în China vecină au fost însă la fel de influente precum totalizantul model sovietic. Ar trebui, de asemenea, reliefat și rolul Manciuriei, în general, și al graniței sino-coreene, în particular, de-a lungul a secole întregi de istorie coreeană, ca o zonă de exil, migrație și experimente (dar și, nu mai puțin important, ca loc al oportunităților pentru țăranii coreeni strămutați în urma unor eșuate răscoale interne, perioade de foamete sau persecuții guvernamentale). Din acest punct de vedere, Manciuria rămâne pentru coreeni un spațiu al luptelor, pierderilor și mântuirii.

Dintr-o perspectivă istorică de durată, mișcarea de eliberare națională coreeană din Manciuria devine parte din tradiția unor grupuri de rezistență autonome, conectate la o societate agrară locală configurată pe baza tuturor acestor negocieri frontaliere, fermieri independenți, activiști comuniști și rezistență anti-japoneză. Există, de altfel, și unii istorici care consideră că experiența manciuriană a fost cu mult mai importantă decât direcția sovietică în modelarea viziunii despre lume (Weltanschauung) a lui Kim Il Sung și a aliaților acestuia.

Experiența directă a tuturor acestora în crearea unor guverne locale în Manciuria a prevalat adesea asupra directivelor sovietice și influențelor chineze atunci când s-a pus problema apariției statului nord-coreean. Angajamentul revoluționar conjugat coreeano-chinez din Manciuria nu doar că a zămislit legături profunde între viitoarele elite politice ale republicilor Populară Democrată Coreeană și Populară Chineză, dar a provocat și răni adânci, precum „incidentul Minsaegdan”, o traumă fără de care nu putem nici măcar începe să înțelegem dezvoltarea acelei ideologii Juche și obsesia lui Kim Il Sung pentru independență ca „sânge al națiunii”.

Părintele fondator al Coreei de Nord, cel decedat pe 8 iulie 1994 după aproape jumătate de secol de dominație patrimonialistă a vieții politice din nordul peninsulei, a fost, de altfel, și singurul lider comunist din istorie arestat și închis deopotrivă de comuniștii sovietici și de cei chinezi. Kim Il Sung era perfect conștient de cât de dispensabile sunt revoluțiile din țările mici, precum Coreea, mai ales atunci când sunt cântărite în raport cu interesele naționale mai mari ale unor puteri precum China și URSS (toate astea, evident, în pofida retoricii și principiilor internaționalismului comunist). Încercând să evite șovinismul marilor puteri, Sung a înțeles internaționalismul proletar ca fiind inseparabil de patriotism. Așa se face că aglutinarea naționalismului și internaționalismului sub forma acelei doctrine Juche avea să devină trăsătura definitorie a modernității nord-coreene. Nu e de mirare că acest tip de comunism autarhic l-a fascinat atât de tare pe Nicolae Ceaușescu, începând cu anii ’70.

De sus în jos și de jos în sus, vortexul dintre autoritățile centrale și organizațiile populare locale a reprezentat o constantă dialectică în procesul de formare a Republicii Populare Democrate Coreene, incluzând aici toate reformele politice, sociale, economice, juridice și culturale din perioada post-eliberare. Departe de a fi doar produsele experimentelor sovietice de inginerie socială, aceste reforme „democratice” naționale și imboldul de construcție statală în Coreea de Nord au arătat continuitatea proceselor de modernizare care au dat formă realităților coreene, din timpurile colonialismului japonez și până în perioada post-eliberare. Ele au reflectat sinergia mișcărilor sociale de masă tradiționale și experiențelor manciuriene neortodoxe ale noilor elite nord-coreene.

Modelul nord-coreean de dezvoltare economică mamut, bazată pe planificare centralizată, și-a avut rădăcinile în experiența japoneză a industrializării coloniale și mobilizării economice pe timp de război, și a fost puternic influențat de o imagine idealizată a modelului stalinist al industrializării naționale accelerate. Deși forțele de ocupație sovietică poartă povara responsabilității pentru stabilirea cadrului și aprobarea finală a reformei agrare, conținutul ei și implementarea specifică au fost strâns legate de experiența eforturilor de reformă agrară ale coreenilor în Manciuria și Coreea de Nord în timpul perioadei coloniale japoneze. Din acest punct de vedere, putem spune că administrația civilă sovietică responsabilă cu autorizarea reformei agrare n-a putut anticipa emergența „cultului personalității” lui Kim Il Sung în zonele rurale nord-coreene.

De o manieră similară, militarizarea societății nord-coreene s-a făcut pornind de la moștenirea colonială japoneză a mobilizării de război și a fost condusă de veterani ai războaielor de gherilă din China și Manciuria, echipați și instruiți de Uniunea Sovietică. Doar așa, privind la istoria Coreei de Nord dintr-o perspectivă constructivistă, cred că putem înțelege mai bine și eventual explica originile și durabilitatea unui „cult al personalității” înrădăcinat în familismul neo-confucianist și șamanismul local coreean, stropit cu elemente de venerație colonială pentru împăratul japonez, umbrit de spectrele creștinătății evanghelice, susținut de cultele binefăcătorilor Mao Zedong și Iosif Vissarionovici Stalin, și ranforsat prin mentalitatea de „fortăreață sub asediu”—de inspirație manciuriană—a elitelor nord-coreene.

Disidența ca nebunie nu a fost doar un refren al totalitarismelor secolului XX. Ea are ecouri cu mult mai îndepărtate, dar la fel de elocvente. Să ne aducem aminte fie doar și de filosoful rus Piotr Ceaadaiev (1794–1856), un critic ultra-radical al regimului țarului Nicolae I, declarat la vremea respectivă, tocmai din aceste considerente, „nebun de legat”.

Într-un tablou universal al „înotului împotriva curentului”, granițele dintre contestare și nebunie devin extrem de difuze. Este exact fenomenul care s-a produs la interfața dintre disidența sovietică și ideologia represivă a adevărului unic. Ce însemna, în opinia psihiatrilor sovietici, a fi bolnav mintal? Sau, mai precis, cum poate fi cineva bolnav mintal fără ca persoanele din jurul său să remarce acest lucru? Adică exact tipul de „schizofrenie lentă”, diagnostic fabricat în scopuri politice de către celebrul doctor sovietic, Andrei Snejnevski (1904–1987).

Un răspuns puțin mai detaliat l-au oferit alți doi doctori, Andrei Mukhin și Marat Vartanian, în 1987, în ziarul Komsomolskaia Pravda: „...când o persoană este în mod obsesiv preocupată de ceva. Dacă discuți un alt subiect cu aceasta, pare o persoană normală care este sănătoasă și care chiar îți poate fi superioară în inteligență, cunoștințe și elocință. Dar, de îndată ce aduci în discuție subiectul ei predilect, obsesiile sale patologice răbufnesc frenetic”. Vartanian confirma cu aceeași ocazie că sute de persoane cu diagnosticul de „schizofrenie lentă” au fost instituționalizate în Uniunea Sovietică. Iar celălalt explica și motivul: „pentru că acestea diseminează ideile lor patologice reformiste în rândul maselor”.

La câteva luni după dublul interviu, același organ de presă lista și o serie de simptome ale schizofreniei inventate de Snejnevski: „un interes neobișnuit pentru sistemele filosofice, religie și artă”. Dacă acesta a fost singurul păcat al unor Viktor Nekipelov (poet), Andrei Saharov (fizician și laureat Nobel pentru pace în 1975), Natalia Gorbanevskaia (poetă și activistă pentru drepturile omului), Victor Fainberg (filolog), Alexander Esenin-Volpin (poet și matematician), Iosif Brodski (poet și eseist), Vladimir Bukovski (scriitor și neurofiziolog), ba chiar Serghei Pisarev (oficial al partidului) și atâția alții, atunci istoria psihiatriei în totalitarism are încă foarte multe explicații de oferit. Reprezentanții ei, așijderea. Practic, potrivit acestei grile de lectură, orice persoană normală putea fi diagnosticată cu schizofrenie lentă.

În alte lucrări din epocă, unii bolnavi à la Snejnevski „păcătuiau” prin „religiozitate excesivă”, prin „halucinații de tip reformist” sau pur și simplu prin „semnele unei periculozități sociale extreme”. Chiar dacă ștampila era de factură medicală, metodele utilizate erau similare tratamentului aplicat celor mai periculoși criminali. În URSS, mai cu seamă, aceste spitale speciale de psihiatrie erau de obicei amenajate în foste penitenciare țariste, foarte bine păzite, în care condițiile de detenție erau extrem de dure. Atât de apăsătoare încât însuși ministrul sovietic al Sănătății, Boris Petrovski (8 septembrie 1965–12 decembrie 1980), semnala Comitetului Central al PCUS faptul că spitalele speciale de psihiatrie nu întrunesc standardele adecvate pentru tratarea bolnavilor.

Pe de altă parte, există astăzi suficiente dovezi în favoarea acreditării ideii că medicii curanți din respectivele stabilimente știau foarte bine ce fac. Pentru foarte mulți psihiatrii sovietici, diagnosticarea „reformismului exagerat” drept boală mintală părea un lucru absolut logic. Și fără riscul de a păcătui foarte tare prin juxtapunere, chiar Gorbaciov ar fi trecut într-un atare context interpretativ drept schizofrenic (eventual suferind de „maladiile” glasnost și perestroika)...

A renunța de bunăvoie la carieră, familie, fericire (oricum ar fi fost înțeleasă ea în epocă), era în mod cert semnul unui dezechilibru interior profund. Decizia de la începutul anilor ’50 de a oferi monopolul asupra psihiatriei școlii pavloviene a profesorului Snejnevski a limpezit cumva apele disciplinei. Mulți îl privesc astăzi ca pe un fel de doctor Faust care și-a vândut sufletul Diavolului pentru a-și putea vedea nestingherit de opera științifică. Probabil că nu era un ideolog pur-sânge, dar prin complicitate cu sistemul politico-represiv a facilitat unul dintre cele mai insidioase experimente asupra minții umane. Interacțiunea dintre factorul politic (represiv) și cel medical a fost cu siguranță foarte sinuoasă, nuanțată, complexă. Cedările și rezistențele sunt încă greu de stabilit, la fel și vinovățiile individuale. Avem, totuși, sistemul psihiatriei politice în ansamblul său, care, da, este reprobabil dincolo de orice dubiu.

Închei cu povestea abreviată și mai reconfortantă a unui psihiatru sovietic devenit disident tocmai pentru că a refuzat să cedeze ispitei faustice de tip Snejnevski. Numele său este Anatoli Koryagin, trăiește în zilele noastre într-un mic oraș din apropierea Moscovei. În a doua parte a anilor ’70, el a făcut parte dintr-o comisie care investiga utilizarea psihiatriei în scopuri politice, a examinat împreună cu alți colegi câteva zeci de disidenți și a decis că aceștia erau perfect normali din punct de vedere clinic. S-a lansat apoi în campanii care cereau eliberarea tuturor acestora și a fost în cele din urmă arestat și condamnat la ani buni de muncă forțată pentru activități „anti-sovietice” (mai multe din rapoartele sale ajunseseră în media occidentale). În timpul detenției a continuat să lupte cu arme limitate (greva foamei, scrisori strecurate cumva în străinătate, etc.), în vreme ce Asociația Americană de Psihiatrie și Asociația Mondială de Psihiatrie l-au numit, în absență, membru onorific (alte asociații similare i-au cerut chiar lui Iuri Andropov, în scris, eliberarea sa imediată).

Externat în 1987, Koryagin a emigrat în Elveția (aidoma lui Ion Vianu), dar a revenit în Rusia câțiva ani mai târziu (1995). Redau aici, în încheiere, un scurt fragment al doctorului Anatoli Koryagin, care descrie cu exactitatea dată de propria experiență profesională în timpuri de presiune politică ceea ce s-a petrecut: „La începutul anilor ’60, lucrând ca tânăr psihiatru în Siberia, am cunoscut personal tipul de presiune exercitată asupra doctorilor de către KGB, de către procuratură și de către ofițerii Ministerului de Interne. Avocații și ofițerii ministerului au încercat să mă convingă de multe ori asupra naturii bolii psihiatrice de care pasămite suferea o persoană sau alta—iar eu eram un psihiatru! M-au asigurat că a face o examinare psihiatrică unei asemenea persoane era o formalitate uniformă din punctul lor de vedere. În fiecare caz, pentru a nu deveni o parte obedientă a organizațiilor oficiale, a trebuit să refuz categoric a emite judecăți individuale și am cerut ca acești oameni «bolnavi mintal» să fie examinați de o comisie medicală sau de către o comisie medico-legală... Mulți au cedat acestei presiuni... iar oamenii au continuat să fie plasați în spitale de psihiatrie fără vreo examinare medico-legală adecvată”.