Linkuri accesibilitate

Marius Stan

După a doua conflagrație mondială, care dezlănțuise iadul asupra unei Europe aflată încă sub șocul Marelui Război, gândirea occidentală a fost inundată de o neîncredere profundă în principiile istoricismului. Vorbim de un scepticism cvasi-total față de orice generalizare abstractă cu privire la natura și traiectoria societății și istoriei, cu excepția—notabilă, de altfel—a libertății individuale și responsabilității personale.

Intelectualii din Europa și America au început să profeseze ceea ce se cheamă pierderea încrederii în teoriile șablonarde și atotcuprinzătoare. Tot ei eu fost cei care au simțit pericolul ascuns în identificarea anonimă și colectivă ce ghidase sistemul filosofic al lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Trecutul unei iluzii, lucrarea devenită clasică a regretatului istoric francez François Furet (1927–1997), depune mărturie pentru o astfel de „metanoia”.

Acest redescoperit interes pentru chestiunile individuale și circumspecția din ce în ce mai accentuată vizavi de marile doctrine care duseseră la anihilarea unor întregi clase sau populații și-au găsit pentru prima oară un ecou în lucrările Hannei Arendt. Gânditoarea născută la Hanovra, în Germania, se refugiase mai întâi în Franța după ascensiunea lui Adolf Hitler la putere. Sfidând în chip magistral ipotezele istoriciste, profund impresionată de revolta maghiarilor din 1956 împotriva ideologiei bolșevice și analizându-i în detaliu pe aparatcicii dogmatici și pe sicofanții intransigenți, această mare critică a totalitarismului scria cu oarecare amărăciune despre secolul pe care îl traversase: „Pentru felul nostru modern de a gândi, nimic nu are sens în și prin sine... nici istoria sau natura luate în ansamblu și cu siguranță nici întâmplările din lumea fizică sau evenimentele istorice specifice”.

Ceea ce dorea să transmită Arendt era că omenirea a permis unor procese presupus sacrosancte să modeleze înțelegerea noastră asupra lumii, descompunând „fiecare lucru tangibil, fiecare entitate individuală”, în elementele primare ale unui lanț determinist al existenței și permițându-i să treacă drept ideologie a eliberării. Textul la care mă refer aici purta titlul „Istorie și imortalitate” și apărea în revista Partisan Review în 1957. Același eseu avea să fie mai apoi extins și dedicat, în titlu și spirit deopotrivă, memoriei lui Walter Benjamin (el apare publicat în colecția de texte intitulată Între trecut și viitor. Opt exerciții de gândire politică).

Benjamin, evreu și german ca și Arendt, filosof al alienării la fel de tulburat de ambiția totalității prezentă în istoricism („Viitorul nu este rezultatul ineluctabil al unei evoluții istorice date”), contesta faptul că istoria ar fi o știință cauzală și logică. Imaginându-se pe sine ca „flâneur” și „zdrențuros”, Walter Benjamin a căutat sensul în esențe și fragmente, captând colorate și efemere indicii ale complexității dialectice a societății în vitrinele și topografia unui Paris comercial: Passagenwerk sau „Proiectul Arcadelor”. Așa cum scria și Gershom Scholem referindu-se la Benjamin, măreția se relevă în lucrurile cele mai mărunte, iar dimensiunea unui obiect se află în relație de proporționalitate inversă cu semnificația lui.

Rezistența la istoricism a fost cu adevărat dură pentru mulți dintre intelectualii evrei europeni, oriunde îi va fi împins soarta războiului. O astfel de aversiune subîntinde, de altfel, scrierile celui născut pe 31 iulie 1919 la Torino, supraviețuitorul paradigmatic Primo Levi, și în special ultima sa carte, Cei aleși și cei damnați. În acest text despre vitregiile supraviețuirii, scris în deplină agonie, nicio persoană nu poate fi redusă la o alta. Holocaustul aproape că i-a curmat viața și a aruncat cu siguranță o mare mâhnire asupra ei, însă Levi și-a păstrat până la finalul zilelor (1987) o anumită curiozitate despre lume.

Istoria pe care ne-a lăsat-o Levi demonstrează, pe lângă o mare pasiune pentru Vechiul Testament și literatura clasică, și o anumită fascinație antropologică pentru ceea ce este discret și concret: „istoria mai măruntă a experienței individuale”. Primo Levi s-a străduit să înregistreze totul despre experiența sa în ceea ce-a fost Șoah-ul. Așa cum au remarcat varii hermeneuți ai operei sale, Levi a trăit fiecare minut spre a-l putea mărturisi și, ulterior, a povestit fiecare minut spre a putea trăi.

Faptul că fusese un om de știință crescut să aprecieze valoarea educației, italianul a știut foarte bine cum să articuleze o proză cu sens. Scrierile sale nu sunt niciodată doar cataloage evenimențiale sau liste de întâmplări. Cei aleși și cei damnați avertizează, la rigoare, împotriva gândirii specifice istoricilor, una care privilegiază importanța imensului și a sistemelor diacronice în timp ce-i ignoră pe simplii plebei care au construit „porțile Tebei”...

Modernitatea poate fi interpretată și ca o încercare continuă a omului de a coborî dintr-un imaginar carusel, de a abandona rotațiile lipsite de sens și de a-și urma propria cale. De câte ori se confruntă cu îngerul exterminator sau cu fantoma libertății, spre a-l cita pe Buñuel, acesta pare aproape paralizat. Oamenii și societatea occidentală trebuie regândiți, așadar, plecând tocmai de la acest potențial impas. Sentimentul de neputință stă mereu la pândă. În mod normal, nu simțim prezența fantomei libertății, dar ea devine esențială pentru înțelegerea dinamicilor societăților occidentale.

Fantoma libertății (1974), filmul francez regizat de spaniolul Luis Buñuel (n. 22 februarie 1900–d. 29 iulie 1983), debutează printr-un cadru al tabloului lui Francisco de Goya, 3 mai 1808, apoi se mută în manieră metonimică asupra unei „adevărate” scene a execuției plasată în Spania aceleiași perioade. Pot fi văzuți în prim plan ofițeri francezi în uniformă napoleoniană, iar pe fundal pot fi auzite împușcături, dangăte de clopot și voci confuze, dintre care se poate distinge apelul „Jos cu libertatea!”. Scena se mută apoi în interiorul unei biserici, unde un ofițer francez și oamenii săi privesc spre două pietre funerare și statuile care le acompaniază. Matositul ofițer încearcă mai întâi să „necinstească” statuia femeii, după care îi deschide mormântul și extrage de acolo trupul perfect prezervat al Doñei Elvira. La o privire mai atentă însă, Fantoma lui Buñuel ne arată cum anume a gândit el asocierea noțiunilor contradictorii despre libertate și confruntarea dintre Franța și Spania perioadei lui Napoleon. Le Fantôme de la liberté, marea revenire a regizorului la stilul suprarealist, avea să fie și penultima peliculă a lui Buñuel. Ea oferă un context istoric pentru examinarea unor concepte precum libertate, autoritate, revoluție și represiune.

Să ne amintim că, înainte de a deveni cineast, Luis Buñuel studiase istoria la Universitatea din Madrid. Peregrinările sale ulterioare, din Spania în Franța, în cele două Americi și înapoi, i-au trezit interesul pentru forțele culturale și istorice care dau formă identității naționale. Cinematografia i-a oferit astfel posibilitatea de a explora acest interes specific în maniere deopotrivă serioase și amuzante. Identitatea națională a devenit un subiect predilect al filmelor sale, în special în ultimele producții franceze, cu ale lor contraste tragicomice între tradițiile istorice și culturale, galice și hispanice.

Primele scene ale Fantomei libertății au loc așadar în timpul Războaielor napoleoniene, o perioadă în care egalitarismul republican francez era înăbușit de autoritatea proaspăt instalatului împărat. Tabloul lui Goya despre masacrarea rebelilor madrileni nu face decât să amintească de momentul în care francezii au demonstrat cât de departe erau dispuși să meargă pentru a-și impune voința asupra vecinului de la sud.

Interesant este și faptul că trupele lui Napoleon fuseseră salutate inițial de către spaniolii reformiști precum Goya ca emisari ai Iluminismului într-o țară înapoiată, însă protestele patrioților spanioli în legătură cu pierderea suveranității naționale au stârnit o reacție brutală a francezilor, care a dat apoi ocupației un nou sens. Spre a complica și mai tare lucrurile și departe de a apăra libertatea politică, masele de spanioli au susținut un prinț moștenitor cunoscut prin cruzimea, stupiditatea și politica sa reacționară. Atunci când a fost în cele din urmă încoronat, după șase ani de război de gherilă, Ferdinand al VII-lea a abolit de îndată constituția liberală din 1812 și a reinstituit Inchiziția (care fusese abolită, la rându-i, de către francezi).

În mod ironic, atunci când masele au câștigat o anumită influență în viața publică spaniolă, ele s-au aliat cu forțele represiunii. L-au întâmpinat cu urale pe Ferdinand în 1814 și au susținut abrogarea propriilor drepturi civile prin sloganul „Vivan las cadenas!”, adică „Trăiască lanțurile!”. Altfel spus, „Jos cu libertatea!”. Unind cele două momente istorice, 1808 și 1814, Luis Buñuel nu făcea decât să sugereze că impulsul libertar al patrioților—adică respingerea autorității franceze—fusese contaminat încă de la bun început.

Deloc întâmplător, un secol mai târziu, Francisco Franco avea să apeleze la aceeași teamă de schimbare pentru a instiga o revoltă de extremă-dreapta împotriva nou-constituitei republici. Din acest punct de vedere, sloganul „Viva la muerte!” („Trăiască moartea!”) care a raliat trupele falangiste nu era decât consecința logică a unui anterior apel la „înlănțuire”. Dictatura franchistă care a decurs de aici era încă foarte puternică în 1974, atunci când Buñuel și-a definitivat Fantoma. Prin contrast, drepturile cucerite în urma revoluției fuseseră finalmente acceptate în Franța, chiar dacă în forme atenuate, ca fundament al unei republici burgheze instaurate încă din 1870 (a se vedea și cartea lui Eric Hobsbawm, Echoes of the Marseillaise).

Lumea pe care o întrezărim în Fantoma libertății a fost una modelată de represiunea sistematică și convulsiile violente care au început cu Revoluția franceză și Războaiele napoleoniene descrise în prolog. Obscura insurgență din finalul filmului este, de fapt, o aluzie la întreaga serie de proteste și izbucniri revoluționare, atât radicale, cât și reacționare, care au caracterizat viața de atunci încolo. Nu e de mirare că evenimentele din mai 1968 l-au inspirat și îngrozit deopotrivă pe Buñuel. Regizorul, aflat în Paris la acea dată, i-a elogiat pe studenții revoluționari pentru suprarealismul lor, dar, în același timp, a luat primul tren către Belgia pentru a scăpa de întregul conflict. Deși protestatarii din finalul Fantomei par să plănuiască eliberarea animalelor de la grădina zoologică, strigătele lor în favoarea „lanțurilor” subminează orice sens al eliberării și evocă, în schimb, ambiguitățile care au marcat în chip dramatic toate luptele anterioare.

Fantoma libertății rămâne un triumf al cinematografiei suprarealiste, în special datorită redării naturale și spontane a coșmarescului. Episoadele filmului pot fi considerate exemple ale clivajului dintre aparență și realitate, în vreme ce moartea rămâne starul incontestabil. Scopul peliculei: potențarea contrastul dintre libertate și opresiune. Libertatea este ceva dezirabil în teorie, însă toată lumea pare să se teamă de ea. O idee făcută celebră, printre alții, de Erich Fromm. Într-adevăr, pare a spune cu multă ironie Buñuel, „Trăiască lanțurile!”. Sugestia celui care s-a stins pe 29 iulie 1983 în Ciudad de México este că libertatea rămâne o fantomă care continuă să bântuie umanitatea, anulată uneori, așa cum demonstrează și tumultoasa istorie, doar de fascinația pentru cealaltă forță: moartea! Dedesubtul exteriorului său lucid, Fantoma libertății rămâne una din marile enigme suprarealiste ale secolului XX...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG