Marius Stan

Încă de la începutul secolului XX, și din ce în ce mai mult odată cu trecerea prin creuzetul veacului războiului total, istoria și memoria evreiască, în special, au dezvoltat un fel de a privi trecutul în care scrierea istoriei devenea un limbaj esențial al procesului de reamintire. În acest sens, Dumnezeul imanent înceta să mai fie subiect central doar pentru a fi înlocuit cu un anumit simț al ceea ce James Joyce numea istoria ca un coșmar din care încă încercăm să ne trezim. Altfel spus, vis și dezastru în părți egale. Așa scriem de atunci despre război, evrei și non-evrei deopotrivă, și așa știm, de fapt, tot ceea ce știm despre războiul total: nu începând cu Holocaustul, ci cu catastrofa care l-a făcut posibil, Marele Război din 1914–1918.

Nu este însă deloc surprinzător faptul că această perioadă esențială în configurarea practicilor evreiești de memorie a fost „umbrită” de Șoah și de lupta pentru crearea statului Israel. La fel ca în cazul istoriei germane sau iugoslave, o catastrofă ulterioară a mascat, într-un anumit fel, cercetările și investigațiile cu privire la una anterioară. Catastrofa este, desigur, o temă antică în viața evreiască și marile reflecții asupră-i datează de dinainte de 1914. Ceea ce-a făcut, de fapt, Marele Război a fost să transforme această catastrofă într-o categorie distinctă. Ceea ce s-a petrecut în comunitățile evreiești din Europa de Est în perioada primei conflagrații mondiale nu a fost doar o variantă la scară mai largă a pogromului de la Chișinău (1903), ci și apariția în lume a unui nou și nemaivăzut tip de „război”.

Războiul despre care vorbim aici nu s-a încheiat în 1918 și crimele au continuat în acele „tărâmuri ale morții” despre care vorbește și Timothy Snyder într-o carte deja clasică. Terenul era pregătit, așadar, pentru catastrofa care avea să se producă. Fără Verdun și Somme, despre care am mai scris și aici în termenii decesului idealismului, lagărul de exterminare de la Auschwitz ar fi fost de negândit. Năruirea vechilor noțiuni care limitau războiul (cele despre protecția non-combatanților sau cele despre exterminare per se), așa cum ne arată cazul genocidului îndreptat împotriva armenilor (1915), s-a petrecut cu mult înaintea ascensiunii naziștilor la putere și a celui de-Al Doilea Război Mondial.

Theodor Adorno scria cândva că „Auschwitz-ul începe atunci când cineva se uită la un abator și se gândește: sunt doar animale”. Nici istoria, nici memoria însăși n-au fost suficiente pentru a explica acea cădere în barbarie care a fost Holocaustul. Industrializarea războiului a creat o linie a morții ce va să vină și ne-a lăsat cu o serie întreagă de probleme conceptuale. Suntem oare capabili să înțelegem uciderea legitimată și organizată de stat la o asemenea scară? Probabil că nu, însă efortul de-a o face i-a determinat pe scriitori, artiști, poeți, compozitori, pictori, arhitecți să folosească toate instrumentele pe care le aveau la dispoziție spre a găsi o noimă în lipsa de sens a războiului total.

Acesta a fost peisajul devastat și devastator pe care scriitorii evrei au încercat să-l surprindă în perioada Marelui Război, precum și în cea a dureroaselor consecințe. Aceasta a fost lumea scriitorului de limbă idiș Isaac Bashevis Singer, dar și a unora ca Isaac Babel, Joseph Roth, Martin Buber, Gershom Scholem sau Walter Benjamin. Unele convingeri mai vechi au rămas și i-a fost posibil lui Franz Rosenzweig și altora ca el să-și recapete speranța în Steaua Mântuirii. Însă doar pentru o scurtă perioadă și doar până când războiul născut în 1914–1918 a suferit o nouă mutație și i-a șters de pe fața pământului pe cei rămași.

În lucrarea sa autobiografică Un tânăr în căutarea dragostei, apărută anul trecut și în românește la editura Hasefer, și al cărui prim volum se intitula Un băiețel în căutarea lui Dumnezeu. O lumină personală asupra misticii, Isaac Bashevis Singer (d. 24 iulie 1991) medita asupra unui rău deliberat (nu doar îngăduit) al lui Dumnezeu: războiul tuturor împotriva tuturor, oameni și bestii deopotrivă. Adolescența lui Singer fusese marcată, de altfel, de lecturile din Darwin și Malthus. Așa a ajuns să înțeleagă pentru totdeauna că nimic pe lume nu este în cantitate suficientă și că—cu sau fără liber arbitru—oamenii trebuie să se distrugă unii pe alții. Adolescentul Singer observa cum Scripturile confirmă indirect teoriile lui Malthus, iar inițierea sa în Cabală îi realimenta un pesimism filtrat prin Schopenhauer.

Lumea, spune Singer în primul volum, nu este nimic altceva decât „un mare abator”. De aici decurge, desigur, și întristarea sa profundă în fața realității așa cum este, în fața acelui nesfârșit ciclu de cruzime și suferință ce se manifestă în istoria naturii și istoria omenirii deopotrivă. „Cauza întristării mele era adesea aceeași—o imposibilă compasiune pentru toți cei care sufereau și suferiseră în toate generațiile”.

A fost cândva o vreme în care orice elev american de gimnaziu știa că poemul gravat la baza Statuii Libertății, întâmpinându-i „pe cei săraci și osteniți ce-ar vrea ca libertatea s-o guste de îndată”, îi aparținea Emmei Lazarus (n. 22 iulie 1849 – d. 19 noiembrie 1887). Chiar și așa, probabil că foarte puțini dintre acei copii, sau chiar dintre părinții lor, erau conștienți de faptul că Lazarus a fost o distinsă scriitoare evreică americană a secolului XIX, o femeie extrem de cultivată și înzestrată, care, deși a trăit doar 38 de ani, a lăsat în urmă o operă remarcabilă (dedicată, în mare parte, temelor evreiești). În ultimii ani ai vieții, Lazarus a devenit o proto-sionistă, învățând cu multă ambiție ebraică și publicând texte pasionate în apărarea evreimii est-europene.

Viața Emmei Lazarus a fost înfiorător de scurtă, cum spuneam, și, de asemenea, lipsită de mari evenimente. Nu avem despre ea niciun detaliu picant al vreunei biografii neglijente și/sau scandaloase (după tiparele epocii). A decedat din pricina limfomului Hodgkin, nu din risipă de sine sau sinucidere. Pe de altă parte, nici n-a trebuit să se lupte curajos cu adversitățile vieții. Familia ei sefardă avusese succes în comerțul cu zahăr, așa că Emma a apărut pe lume într-un context privilegiat. Părinții s-au asigurat că Emma își va cultiva harul, subvenționând apariția primului ei volum de poeme la vârsta de 17 ani. La un an după, volumul a fost retipărit pe scară largă și s-a bucurat de o apreciere timpurie, evidentă din susținerea lui Ralph Waldo Emerson (1803–1882) și atenția pe care i-a acordat-o Henry James (1843–1916). Putem spune că, refuzând să separe publicul de privat, Emma Lazarus n-a putut să comită nici măcar păcatul victorian al ipocriziei.

Lazarus a trăit însă suficient de mult pentru a asista la nașterea antisemitismului american, deși conexiunile sociale și averea propriei familii au pus-o la adăpost de variile excluziuni și snobism. Furia ei față de pogromurile îndreptate împotriva coreligionarilor din Imperiul țarist după asasinarea lui Alexandru al II-lea (1881) a transformat-o într-o scriitoare evreică empatică și, într-un anumit fel, într-o intelectuală publică. Dar a murit prea devreme pentru a mai distinge adevărata forță a nativismului, care amenința încă de pe atunci să transforme promisiunea națională a refugiului american într-o ofertă cu perioadă limitată.

Cert este că atunci când a scris poemul Noul Colos în 1883, Lazarus era, ca evreică, și o prezumtivă membră a unei caste tradiționale extrateritoriale aflată în procesul de imaginare și inaugurare a propriului viitor național. Ca răspuns la strămutările cauzate de pogromurile rusești din 1881–1882 și de Legile din Mai („Reglementările temporare referitoare la evrei” din 1882) a început și imigrarea internațională organizată în Palestina și stabilirea acolo a primelor comunități agricole evreiești. În New York, Philadelphia, Londra, Paris, Viena sau Berlin, evreimea „surghiunită” a Babilonului cocheta cu o nouă și comprehensivă racordare la ideologia naționalismului modern. Lazarus depune mărturie pentru acest angajament în numeroase din eseurile ei publicate în reviste precum The Century sau The American Hebrew. Tot ea pare că a anticipat corect naționalismul bifurcat al patriei teritoriale și al diasporei cosmopolite. Din acest punct de vedere, Emma Lazarus face parte din ceea ce se cheamă curentele modernității evreiești. Unul avea să devină, în cele din urmă, statul Israel. Celălalt va duce la formarea unei noi culturi globale, în fapt, a unui internaționalism modernist.

Generozitatea spiritului care a animat Noul Colos avea să fie, până la urmă, răsplătită. Asemeni lui Cervantes sau Voltaire, Lazarus a fost sortită să fie recunoscută pentru o operă unică. Noul Colos plasat pe soclul Statuii Libertății rămâne un poem al idealurilor civice și mai puțin o confesiune a vreunei suferințe interioare. În timp, el a devenit un simbol recognoscibil al națiunii americane. Fantasma unei națiuni unificate, deschise, coerente și primitoare a continuat de-a lungul timpului să se hrănească din poemul Emmei Lazarus prin citări care mai de care mai selective. Ele sunt invocate, de pildă, de fiecare dată când cineva simte că guvernul american se comportă neospitalier. Astfel, apelul la versurile lui Lazarus apare frecvent și în dezbaterile despre politica de imigrație de după 11 septembrie 2001.

La începutul anilor 1990, regretatul caricaturist de la The New Yorker, J. B. Handelsman o desena pe „Doamna Libertate” ridicând torța cu o mână iar cu cealaltă, ținând un telefon mobil, în care rostea sceptic: „Păi, depinde. De unde vin toți acești săraci și osteniți?”. O aluzie la versurile Emmei Lazarus, dar mai ales la politica de imigrație din Statele Unite. Ceea ce se petrece astăzi în America sub administrația Trump prezintă, așadar, semnele unei continuități în politica americană a ultimelor decenii.

Să ne aducem aminte de ce declara fostul senator republican Alan Simpson (astăzi 88 de ani) în 1996, în fața Congresului american: „Emma Lazarus, știu totul despre Emma Lazarus. Am citit despre această remarcabilă femeie cu ani în urmă. Bineînțeles, Statuia Libertății nu spune «trimiteți-ne pe toată lumea, legal sau ilegal». Nu spune așa ceva”. Retorica republicană din Congres a fost constant una de înăsprire a politicii de imigrație și, în subsidiar, de revitalizare a naționalismului american, nișa predilectă a mișcărilor anti-imigrație. Din acest punct de vedere, Noul Colos al Emmei Lazarus rămâne un ideal-tip care, chiar sub asediu populist, luminează precum făclia Doamnei Libertate...