Marius Stan

A fost cândva o vreme în care orice elev american de gimnaziu știa că poemul gravat la baza Statuii Libertății, întâmpinându-i „pe cei săraci și osteniți ce-ar vrea ca libertatea s-o guste de îndată”, îi aparținea Emmei Lazarus (n. 22 iulie 1849 – d. 19 noiembrie 1887). Chiar și așa, probabil că foarte puțini dintre acei copii, sau chiar dintre părinții lor, erau conștienți de faptul că Lazarus a fost o distinsă scriitoare evreică americană a secolului XIX, o femeie extrem de cultivată și înzestrată, care, deși a trăit doar 38 de ani, a lăsat în urmă o operă remarcabilă (dedicată, în mare parte, temelor evreiești). În ultimii ani ai vieții, Lazarus a devenit o proto-sionistă, învățând cu multă ambiție ebraică și publicând texte pasionate în apărarea evreimii est-europene.

Viața Emmei Lazarus a fost înfiorător de scurtă, cum spuneam, și, de asemenea, lipsită de mari evenimente. Nu avem despre ea niciun detaliu picant al vreunei biografii neglijente și/sau scandaloase (după tiparele epocii). A decedat din pricina limfomului Hodgkin, nu din risipă de sine sau sinucidere. Pe de altă parte, nici n-a trebuit să se lupte curajos cu adversitățile vieții. Familia ei sefardă avusese succes în comerțul cu zahăr, așa că Emma a apărut pe lume într-un context privilegiat. Părinții s-au asigurat că Emma își va cultiva harul, subvenționând apariția primului ei volum de poeme la vârsta de 17 ani. La un an după, volumul a fost retipărit pe scară largă și s-a bucurat de o apreciere timpurie, evidentă din susținerea lui Ralph Waldo Emerson (1803–1882) și atenția pe care i-a acordat-o Henry James (1843–1916). Putem spune că, refuzând să separe publicul de privat, Emma Lazarus n-a putut să comită nici măcar păcatul victorian al ipocriziei.

Lazarus a trăit însă suficient de mult pentru a asista la nașterea antisemitismului american, deși conexiunile sociale și averea propriei familii au pus-o la adăpost de variile excluziuni și snobism. Furia ei față de pogromurile îndreptate împotriva coreligionarilor din Imperiul țarist după asasinarea lui Alexandru al II-lea (1881) a transformat-o într-o scriitoare evreică empatică și, într-un anumit fel, într-o intelectuală publică. Dar a murit prea devreme pentru a mai distinge adevărata forță a nativismului, care amenința încă de pe atunci să transforme promisiunea națională a refugiului american într-o ofertă cu perioadă limitată.

Cert este că atunci când a scris poemul Noul Colos în 1883, Lazarus era, ca evreică, și o prezumtivă membră a unei caste tradiționale extrateritoriale aflată în procesul de imaginare și inaugurare a propriului viitor național. Ca răspuns la strămutările cauzate de pogromurile rusești din 1881–1882 și de Legile din Mai („Reglementările temporare referitoare la evrei” din 1882) a început și imigrarea internațională organizată în Palestina și stabilirea acolo a primelor comunități agricole evreiești. În New York, Philadelphia, Londra, Paris, Viena sau Berlin, evreimea „surghiunită” a Babilonului cocheta cu o nouă și comprehensivă racordare la ideologia naționalismului modern. Lazarus depune mărturie pentru acest angajament în numeroase din eseurile ei publicate în reviste precum The Century sau The American Hebrew. Tot ea pare că a anticipat corect naționalismul bifurcat al patriei teritoriale și al diasporei cosmopolite. Din acest punct de vedere, Emma Lazarus face parte din ceea ce se cheamă curentele modernității evreiești. Unul avea să devină, în cele din urmă, statul Israel. Celălalt va duce la formarea unei noi culturi globale, în fapt, a unui internaționalism modernist.

Generozitatea spiritului care a animat Noul Colos avea să fie, până la urmă, răsplătită. Asemeni lui Cervantes sau Voltaire, Lazarus a fost sortită să fie recunoscută pentru o operă unică. Noul Colos plasat pe soclul Statuii Libertății rămâne un poem al idealurilor civice și mai puțin o confesiune a vreunei suferințe interioare. În timp, el a devenit un simbol recognoscibil al națiunii americane. Fantasma unei națiuni unificate, deschise, coerente și primitoare a continuat de-a lungul timpului să se hrănească din poemul Emmei Lazarus prin citări care mai de care mai selective. Ele sunt invocate, de pildă, de fiecare dată când cineva simte că guvernul american se comportă neospitalier. Astfel, apelul la versurile lui Lazarus apare frecvent și în dezbaterile despre politica de imigrație de după 11 septembrie 2001.

La începutul anilor 1990, regretatul caricaturist de la The New Yorker, J. B. Handelsman o desena pe „Doamna Libertate” ridicând torța cu o mână iar cu cealaltă, ținând un telefon mobil, în care rostea sceptic: „Păi, depinde. De unde vin toți acești săraci și osteniți?”. O aluzie la versurile Emmei Lazarus, dar mai ales la politica de imigrație din Statele Unite. Ceea ce se petrece astăzi în America sub administrația Trump prezintă, așadar, semnele unei continuități în politica americană a ultimelor decenii.

Să ne aducem aminte de ce declara fostul senator republican Alan Simpson (astăzi 88 de ani) în 1996, în fața Congresului american: „Emma Lazarus, știu totul despre Emma Lazarus. Am citit despre această remarcabilă femeie cu ani în urmă. Bineînțeles, Statuia Libertății nu spune «trimiteți-ne pe toată lumea, legal sau ilegal». Nu spune așa ceva”. Retorica republicană din Congres a fost constant una de înăsprire a politicii de imigrație și, în subsidiar, de revitalizare a naționalismului american, nișa predilectă a mișcărilor anti-imigrație. Din acest punct de vedere, Noul Colos al Emmei Lazarus rămâne un ideal-tip care, chiar sub asediu populist, luminează precum făclia Doamnei Libertate...

Pe 22 noiembrie 2005, Angela Dorothea Merkel (născută Kasner) ajungea la Palatul Charlottenburg, acolo unde președintele federal Horst Köhler îi înmâna certificatul de numire în funcția de cancelar. Locul obișnuit de întâlnire se afla în renovări, însă părea cât se poate de inspirat ca primul lider femeie al Germaniei moderne să-și înceapă lunga „domnie politică” într-un palat numit după prima regină prusacă, Sophia Charlotte de Hanovra (1668–1705).

Se poate vorbi în fel și chip despre femeia care a condus destinele Germaniei și ale Uniunii Europene în ultimii 15 ani. Există loc suficient atât pentru laude, cât și pentru critici, însă un lucru este cert: Angela Merkel rămâne un strateg politic desăvârșit, înzestrat cu o voință incasabilă. Ca femeie protestantă divorțată și fără copii (s-a recăsătorit în 1998), nu se potrivea deloc în cultura politică a Uniunii Creștin-Democrate (CDU). Partidul era și este încă dominat de bărbați catolici cu puternice valori familiale. Așadar, nici viața personală, nici trecutul politic n-o destinau pe Merkel unui rol de conducere în partid. Din contră, am putea spune: în 1990, nu părea câtuși de puțin probabil ca ea să devină primul cancelar femeie al Germaniei. Acesta ar putea fi și motivul pentru care Angela Merkel este încă privită ca un fel de sfinx sau enigmă.

Născută pe 17 iulie 1954 în Hamburg, Germania de Vest, Angela Merkel a crescut ca fiica cea mai mare a unui pastor protestant în Germania de Est. La trei săptămâni după naștere, mama ei, Herlind Kasner, își urma din dragoste soțul către RDG, mai întâi la Quitzow și, din 1957, în orășelul Templin, la 90 de kilometri nord de Berlin. Tatăl ei, Horst Kasner, considera că est-germanii aveau mai mare nevoie de pastori decât vest-germanii. De altfel, Angela Merkel avea să declare mai târziu că nu o încearcă niciun regret pentru a fi fost crescută în RDG.

A moștenit de la tatăl ei aplecarea spre gândirea logică și sistematică, iar de la mama ei, arta improvizației. S-a privit mereu ca pe un lider, chiar dacă nu toți foștii ei prieteni sau colegi de clasă au crezut același lucru.

În școală, Angela Merkel a excelat la aproape toate materiile, însă n-a rămas defel nepopulară. După liceu, a studiat fizica la Universitatea din Leipzig, acolo unde a trebuit să ia contact, în mod obligatoriu, și cu marxism-leninismul. Tot în Leipzig și-a cunoscut și primul soț, Ulrich Merkel, fizician și el, cu care s-a căsătorit în 1977 (prea devreme și pentru motivele greșite, așa cum avea să mărturisească chiar ea). L-a părăsit pe Ulrich în 1981 și a intentat divorț în 1982.

Fusese o studentă excelentă și-și obținuse diploma în 1978. În același an, a început să lucreze la cea mai prestigioasă instituție de cercetare din Germania de Est: Academia de Științe (Akademie der Wissenschaften). Se pare că statul n-a dorit ca ea să predea și să-i influențeze pe tinerii studenți. Cercetările Angelei se axau pe chimia fizică, însă era mai degrabă interesată de chestiunile teoretice decât de latura experimentală a profesiei. A intrat în Tineretul German Liber (Freie Deutsche Jugend), organizația de tineret a partidului comunist de la Academia de Științe, pentru că-i plăcea compania celorlalți. Ba chiar a devenit secretar pentru cultură al grupului spre a profita de un important serviciu oferit de FDJ: bilete ieftine la concerte și teatru. În 1986, și-a finalizat teza și a primit titlul de doctor.

Religia Angelei Merkel a transformat-o de la bun început într-un outsider al statului ateu est-german, iar viața ei în RDG n-a fost nici pe departe excepțională. În anii ’80, a evitat să se apropie de mișcările pacifiste est-germane sau de acele grupuri de opoziție care începuseră să răsară, însă nici n-a simpatizat cu regimul lui Honecker. Din contră, în familie și cu prietenii a avut posibilitatea de a discuta în mod deschis și critic evoluțiile politice. La sfârșitul anilor ’70, Stasi a încercat s-o racoleze ca informator, însă fără succes. Mai mult, poliția secretă a considerat-o nesigură d.p.d.v. politic pentru că simpatiza Solidaritatea poloneză și făcea parte dintr-un grup religios studențesc.

Prima oară s-a întâmplat în 1972, pe când era încă elevă de liceu și când, împreună cu câțiva dintre colegi, a trebuit să pregătească o „oră culturală” (adică obișnuitele exerciții agitprop). Au recitat destul de câș o poezie, apoi au solicitat donații pentru Frelimo (o mișcare de eliberare marxistă din Mozambic) în loc de poporul vietnamez, așa cum li se ceruse inițial. Ca să agraveze și mai tare lucrurile, tinerii au fredonat un cântec proletar în „imperialista” limbă engleză. Era o provocare mai degrabă inofensivă, dar care a creat vâlvă și a fost considerată acțiune subversivă. Au fost cu toții la un pas de exmatriculare, însă i-a salvat intervenția pe lângă autorități a tatălui Angelei.

Merkel s-a „răzvrătit” pentru a doua oară în 1981, într-o perioadă în care est-germanii aveau nevoie de o adeverință oficială pentru a locui într-o casă nouă. După ce și-a părăsit soțul, Angela Merkel a ignorat această exigență și a ocupat ilegal un apartament din Prenzlauer Berg (Berlin), renovându-l cu prietenii și plătind oricum o chirie care i-a oficializat, până la urmă, statutul de chiriaș.

Privind în urmă la viața acestei femei care împlinește astăzi 66 de ani, ceea ce frapează este natura nonpolitică a vieții sale în Germania de Est. Deși avea posibilitatea de a discuta deschis politică în familie și cu prietenii, n-a dat niciodată vreun semn de entuziasm politic sau idealism. Angela Merkel nu a fost—și probabil că a rămas la fel—mânată de ideologie. Chiar și așa, viața ei în RDG a marcat-o politic în alte feluri.

Din experiența est-germană a învățat, de asemenea, să țină pentru ea chestiunile private și să nu spună deschis ce gândește.

Această abilitate de a păstra o morgă serioasă chiar și în cele mai dificile situații i-a fost de mare ajutor mai ales după 1990, atunci când s-a implicat, în sfârșit, în politică. Merkel a recunoscut mereu că educația de fizician i-a modelat gândirea. Raționalitatea ei „rece” tinde să-i înstrăineze pe oameni și nu este câtuși de puțin atrăgătoare în campaniile electorale. Având acel fundal religios și fiind și singura femeie într-o comunitate științifică masculină, Angela Merkel s-a obișnuit așadar, de timpuriu, cu rolul de outsider și a rămas unul chiar și în CDU, după 1990...