Marius Stan

În dimineața de 1 iulie 1916, după câteva zile de bombardamente intense ale artileriei, A Patra Armată britanică avansa în ceea ce ulterior avea să se numească Bătălia de pe Somme. Vorbim despre aproximativ jumătate de milion de soldați, susținuți de încă două divizii ale celei de-A Treia Armate. În mod fatal pentru trupele britanice, artileria a eșuat în a distruge consolidatele tranșee germane și a trece de rețeaua de sârmă ghimpată. Acest lucru le-a permis mitraliorilor germani să scape în mare parte nevătămați și să „cosească” trupele care încercau să avanseze. În primele 60 de minute ale atacului, britanicii au înregistrat circa 30.000 de victime, răniți sau uciși, iar acel număr avea să se dubleze până la sfârșitul zilei. Cele mai grele pierderi înregistrate de forțele armate britanice într-o singură zi...

Cum s-a ajuns însă la această situație exasperată, sinonimă cu catastrofa și strivirea iluziilor? În primul rând, trebuie să menționăm eforturile eșuate ale Corpului Expediționar Britanic în Franța cu un an înainte. În al doilea, nevoia unei mai mari cooperări, enunțată chiar de către premierul francez Aristide Briand (1862–1932), când plănuirea unei campanii militare în vest a debutat printr-o conferință. Politicienii s-au întâlnit primii, pe 5 decembrie 1915, la Calais, urmați de militari, la cartierele generale ale lui Joseph Joffre (1852–1931) din Chantilly. Decizia pe care au luat-o cu toții la sfârșitul anului 1915, modificată, în bună măsură, de ofensiva germană de la Verdun începută pe 21 februarie 1916, viza o mai mare unitate de acțiune. Atacurile coordonate franco-britanice au devenit, apoi, Bătălia de pe Somme.

Sângeroasa încleștare este relevantă pentru cel puțin alte câteva motive: a marcat sfârșitul preeminenței franceze în cadrul alianței militare și a fost singura bătălie a Marelui Război purtată în comun. Desigur, în 1915, forțele britanice nu putuseră juca un rol independent. Pierderile franceze din 1914 și 1915, dublate de efortul susținut de a apăra Verdunul, au lăsat armata britanică în situația primei puteri militare a Antantei în Vest. În orice caz, pe Somme, atât francezii, cât și britanicii, au ajuns să lupte, cot la cot și în proporții aproximativ egale, într-o singură campanie.

Pe 1 iulie, după lungi săptămâni de bombardamente ale artileriei asupra liniilor germane, britanicii lansau atacul care credeau ei că le poate câștiga războiul. Ceea ce au primit în schimb, în decurs de doar câteva ore, au fost zecile de mii de morți și o extrem de modestă avansare în interiorul liniilor inamice. Cert este că, până la sfârșitul bătăliei (în noiembrie), britanicii, francezii și germanii luați împreună ajunseseră la un total de 1.2 milioane de morți. Din toate aceste motive, Somme a devenit punerea clasică în scenă a Marelui Război: un dezastru militar total, generali duri și lipsiți de imaginație, moartea unei generații, pierderea coeziunii și încrederii culturale a Europei de Vest, distrugerea unei mai „inocente” lumi victoriene.

Planificarea pentru campania din 1916 începuse cu atitudini de tranșee franco-britanice la fel de adânc sădite precum cele de pe frontul real. Generalul Joffre, de pildă, considera că britanicii nu contribuiseră destul la efortul de război și că ofensivele din 1915 îi costaseră deja prea mult pe francezi. În plus, opinia publică franceză era și ea sătulă și epuizată de întreaga dramă a conflagrației. De partea cealaltă se afla mareșalul britanic Douglas Haig (1861–1928), controversatul artizan al ofensivei de pe Somme, care și-a plănuit bătălia din comandamentele sale militare încă din iarna anului 1915.

Variile reconstituiri ale masacrului de pe Somme au avut de atunci încolo o imagine comună. Oricum am privi macabra realitate a uneia din cele mai mari tragedii din istoria conflagrațiilor militare, nu putem ignora teribila distrugere a batalioanelor britanice (în special) și căznita avansare prin furtuna de foc a artileriei și mitralierelor germane. Tot pe Somme, au existat nefericite unități de până într-o mie de omeni care au pierit aproape în întregime în mai puțin de o oră.

A fost vorba de o într-atât de mare compactare a timpului încât unicul și trivialul, ambele trăsături de război, s-au contopit în același purgatoriu al focului. Încercând să ne dăm seama de intensitatea acestei bătălii, nu putem nicicum ignora măcelul care a subsumat-o. Ofensiva de pe Somme, începută astăzi în urmă cu 104 ani, a fost un adevărat apogeu al temporalității concentrate. Dar, și mai important, așa cum spunea marele istoric britanic A. J. P. Taylor, a fost sinonimă cu moartea idealismului...

Exilații sunt predispuși la a fi lăsați în urmă de timpuri, uitați în țările pe care le-au părăsit și ignorați în cele care le-au devenit casă. Vreme de mulți ani, a părut că intelectualii germani refugiați vor împărtăși aceeași soartă. Să nu fim însă greșit înțeleși, contribuțiile eminenților oameni de știință și literați au fost adesea apreciate de „gazdele” lor pentru că au reușit să devină parte a establishment-ului, contribuind la succesul și supraviețuirea acestuia.

Valul de intelectuali germani care au fugit din calea național-socialismului a inclus nu doar astfel de femei și bărbați, ci și un respectabil grup care a rămas „străin” în exil, după ce se plasase deja în afara establishment-ului Republicii de la Weimar. Acești intelectuali de stânga erau scriitori și critici, și deși unii din ei și-au găsit poziții importante afară, au continuat să alcătuiască un grup relativ bine definit în cadrul emigrației generale.

Faptul că niciunii dintre acești intelectuali nu și-a găsit drumul către un partid politic existent nu ar trebui să ne uimească. Motivul este acela că partidele, oricât de mult la stânga s-ar fi plasat ele, înăbușeau spiritul uman prin dogmatism și tindeau să preia controlul asupra vieții oamenilor prin disciplina pe care o profesau. Atunci când un tânăr l-a întrebat, în 1933, pe Alfred Döblin (n. 10 august 1878 –d. 26 iunie 1957) dacă nu cumva a venit timpul să intre într-un partid socialist pentru a se lupta cu naziștii, el a primit un răspuns negativ. Mai importantă decât orice angajament politic specific era necesitatea de a lupta pentru umanism și justiție în lume.

Confruntarea acestor intelectuali cu realitatea a luat, prin urmare, mai multe forme. Evoluția intelectuală a lui Döblin prezintă cel puțin o extremă. Omul care susținea, încă din 1933, că cineva poate lupta pentru un socialism umanist din afara partidelor politice consacrate a ajuns să-și piardă credința în idealul socialist. Mai târziu, avea să scrie că acolo unde a căutat fraternitate umană a găsit boși și partide politice. Micile fragmente de grupări socialiste cu care se asociase Döblin în timpul Republicii de la Weimar erau secte ale căror activități au sfârșit, într-adevăr, în decepție și dezumanizare.

Socialismul lui Alfred Döblin fusese unul vehement opus societății existente, iar cea mai faimoasă operă a sa, Berlin Alexanderplatz (1929), a demonstrat cum în marele oraș, produsul suprem al capitalismului, nu poate fi trasată vreo linie clară de demarcație între lumea criminală și cea non-criminală. În orice caz, partea luminată a socialismului scriitorului german născut în Pomerania din părinți evrei asimilați a rămas destul de difuză ea însăși, însă a accentuat permanent—este adevărat—nevoia convertirii personale la o viață cu adevărat decentă și umană. Cu puțin timp înaintea ascensiunii naziștilor la putere în Germania, același Döblin declara că numai o „nouă umanitate”, care își va fi rupt legăturile cu toate națiunile, poate proclama eterna lege a justiției.

În lucrările timpurii, precum Berlin Alexanderplatz, atitudinea lui Alfred Döblin față de mase rămâne ambivalentă, deși, ulterior, cu mult mai precisă. Pentru a însufleți masele să-și recupereze umanitatea este nevoie de un lider, unul care furnizează un exemplu prin viața și sacrificiile sale. Însă și aici, la fel ca în cărțile lui Heinrich Mann (1871–1950) sau Lion Feuchtwanger (1884–1958), postura umană a liderului este cea care contează și este omisă din peisaj orice analiză a condițiilor obiective care pot face posibilă o revoluție. Döblin ne arată, practic, slăbiciunea completă a acestui nobil, dacă nu vag, socialism. Pentru că și la el, sub stresul exilului—mai ales cel american, când, de pildă, ajunsese să scrie scenarii pentru Metro Goldwyn Mayer pentru o sută de dolari pe săptămână și se convertise la catolicism—, acest socialism s-a prăbușit rapid în goana după rădăcini mai concrete.

După ce părăsise Germania, în 1933, și înainte de a veni în Statele Unite, Döblin a petrecut câțiva ani și în Franța. Aceasta este perioada în care a scris, de pildă, Pribegia babilonică (1934), despre emigrarea tragic-burlescă a unui zeu, Iertarea nu se acordă (1935), o carte de critică socială, dar și Țara fără moarte (1937), un contrast între lumea mitică a indienilor sud-americani și civilizația europeană.

Nu cred că ne-am hazarda prea tare dacă am spune că viața lui Döblin a fost și cea mai încercată dintre toate cele ale refugiaților intelectuali germani. Tot el s-a distins în rândurile congenerilor prin diversitatea intereselor și preocupărilor: terminase medicină, era scriitor, dar și un expert în neurologie și psihiatrie atras de mistică medievală. A fost și singurul reprezentant al generației Weimar care s-a întors după război în Germania de Vest, acolo unde avea să fie întâmpinat cu răceală și dezinteres. Este aproape uimitor cum a supraviețuit experienței naziste (și experimentelor istoriei, în general) umanismul unor astfel de oameni. Citind operele lor înainte și după catastrofa național-socialistă, putem avea senzația că noul om rațional va rezolva prin el însuși toate problemele care au mai rămas. Nevoia de spontaneitate a unora ca Döblin îi așază—arc peste timp—mai aproape de mulți din tinerii rebeli ai anilor 1960, a căror utopie se baza pe aceeași viziune optimistă asupra naturii umane...