Marius Stan

Născut pe 5 iunie 1915, în Brooklyn, din părinți evrei ruși, scriitorul și criticul american Alfred Kazin avea să-și câștige reputația de „copil teribil” la vârsta de 27 de ani, prin publicarea capodoperei On Native Grounds (1942). Un deceniu mai târziu, în 1951, odată cu apariția cărții intitulate A Walker in the City, Kazin se reinventa practic ca memorialist melancolic al experienței evreiești newyorkeze.

Alfred Kazin a făcut parte din grupul numit New York Intellectuals și deși a fost mai temperat ca alți colegi de generație, a rămas în literatură drept un radical. Fusese, într-adevăr, călit în Brooklyn-ul Marii Depresiuni economice, iar originile sale intelectuale și emoționale se hrăniseră din socialism. După Al Doilea Război Mondial, a continuat să fie un stângist anti-stalinist hipersensibil și s-a distanțat (în tăcere) de excesele anticomuniste ale liberalilor Războiului Rece. A murit de ziua sa, la vârsta de 83 de ani, și, în ultimul deceniu al vieții a scris texte acide și devastatoare împotriva neoconservatorilor. Rămâne aproape un mister cum un asemenea amestec de geniu, radicalism și energie s-a suprapus peste o amară carieră și o reputație care a pălit mult prea devreme în cercurile pasionate de literatura americană.

On Native Grounds l-a consacrat pe Kazin ca pe un critic de luat în seamă, drept care a și devenit, curând după aceea, editor de carte pentru The New Republic. Privită retrospectiv, traiectoria carierei sale a fost până la urmă una emblematică pentru intelectualii newyorkezi ca grup. Cu A Walker in the City, Kazin a reușit apoi să surprindă ambivalența profundă a evreilor americani, al căror succes economic și cultural după război fusese contrabalansat de o puternică nostalgie pentru dispariția felului de a trăi al „lumii taților”. Din acest punct de vedere, memoriile sale sunt deopotrivă foarte americane și foarte evreiești, și încarnează nu doar posibilitatea asimilării evreiești, ci și promisiunea vieții americane în general.

Alfred Kazin s-a situat la apogeul influenței sale literare și culturale de la sfârșitul anilor ’50 și până pe la mijlocul anilor ’60. A cinat la Casa Albă, a fost membru în comitetele diferitelor cluburi pretențioase de carte și a participat în mod regulat la show-urile de radio și televiziune newyorkeze. Chiar dacă vocea lui și-a pierdut mai târziu din rezonanță, a continuat să publice masiv. A predat și a deținut posturi de profesor-invitat la Columbia și Harvard. Chiar și așa, locurile în care a publicat cu predilecție n-au fost niciodată reviste academice în sens clasic, ci reviste intelectuale (Commentary, Partisan Review) și unele de interes general (The New Yorker).

Cel de la care s-a revendicat mereu și pe care a încercat să-l imite a fost Edmund Wilson (1895–1972), autorul celebrei cărți To the Finland Station (1940), despre tradiția stângii revoluționare de la Saint-Simon, Fourier sau Michelet, la Marx, Engels, Lenin și chiar Troțki. Wilson, desigur, a rămas faimos și pentru reticența sa în a colabora cu departamentele de limbă engleză ale universităților americane. Legătura lui Kazin însuși cu lumea academică americană avea să reflecte, până la un punct, inclusiv această latură a „mentorului”.

Relațiile lui Alfred Kazin cu ceilalți intelectuali newyorkezi au fost la rându-le tensionate și dificile. De pildă, l-a suspectat pe criticul de la Universitatea Columbia, Lionel Trilling (1905–1975), că i-ar fi blocat numirea într-un post pe motiv că ar fi fost un „Ostjuden” (evreu din Europa de Est). Tot pe Kazin l-a deranjat mereu textura ideologică a operei unui alt critic, Irving Howe (1920–1993), deși mai târziu aveau să ajungă amândoi la o formă de apreciere reciprocă. În general, Kazin a fost un critic mai pasionat ca Trilling, Howe sau Wilson.

Deși criticii sale i-a lipsit armătura teoretică (cu excepția unui scurt text despre Georg Lukács, Kazin n-a scris nimic altceva despre teoria literară), metoda sa a fost aceea a plasării scriitorului și textului într-o relație vitală, pentru ca apoi să le asocieze, pe ambele, timpurilor în care s-au regăsit. Un critic care s-a mândrit cu abilitatea de „a citi mintea din spatele fiecărei cărți” se va fi simțit cu siguranță tras pe linie moartă din cauza repetatelor sale declarații despre „moartea autorului”. Din punct de vedere cultural, Kazin a rămas un conservator, lucru pe care avea să i-l mărturisească, pe jumătate glumind, și sociologului considerat „reacționar”, Dennis Wrong (1923–2018).

Prin anii 1970, Alfred Kazin devenise un bătrân leu al criticii americane, mai puțin apropiat însă de zeitgeist-ul American (sau cel puțin newyorkez) pe care îl îmbrățișase cândva. Până spre sfârșitul vieții, Kazin a scris recenzii și cărți, dar aura lui culturală pălise. Volumele lui ultime n-au mai avut același succes, iar timpurile, cândva de partea lui, acum îl ocoleau. Când a murit, pe 5 iunie 1998, familia i-a aruncat cenușa de pe Podul Brooklyn în East River, acele ape leneșe care îi și despărțiseră, de altfel, mahalaua copilăriei de insula—Manhattan—marilor promisiuni și realizări. Ceea ce Adam Kirsch numea într-o recenzie din The New Republic „the inner clamor”, adică zarva interioară a lui Alfred Kazin, s-a stins, în aceeași zi în care s-a și născut, în acel râu despre care scria chiar el, în jurnalul său din 1987, că „ne împinge pe toți spre eternitate”...

Poate rezista Uniunea pe jumătate în sclavie, pe jumătate liberă? Scriind în 1835, deci cu o generație înaintea Proclamației de emancipare a lui Abraham Lincoln, marele istoric și politolog francez Alexis de Tocqueville își punea această întrebare. Tocqueville era un aboliționist declarat și un adversar al teoriilor științifice ale rasismului în curs de apariție și totuși a prezis că sfârșitul sclaviei va fi și începutul unei îndelungate și sângeroase bătălii (Despre democrație în America).

După ce descoperise și el rasismul din America la prima mână, partenerul de călătorie al lui Tocqueville, Gustave de Beaumont, și-a schimbat planul inițial de publicare a unei analize cuprinzătoare a moravurilor americane și s-a concentrat asupra romanului-eseu Marie, sau sclavia în Statele Unite, despre virulența urii albilor împotriva negrilor în așa-zisele state egalitare din Nord. Ambii călători francezi priveau, așadar, relațiile de rasă ca pe o tragedie americană ce bântuia o națiune de altfel încrezătoare în sine. Mai mult, departe de a înțelege rasismul ca pe o simplă prejudecată, Tocqueville l-a văzut ca pe marea problemă a politicii americane.

Concluziile pesimiste ridică și mai complicata întrebare legată de lecțiile care pot fi desprinse din însemnările acestor europeni. Să nu uităm că, la origini, tragedia greacă nu a fost experimentată ca simplu amuzament. Potrivit lui Aristotel, ea a facilitat o „transformare de la ignoranță la cunoaștere”. A implicat apoi efortul eroului de a accepta faptul că opțiunile lui de mișcare și existență sunt limitate de o lume dincolo de controlul său. Așadar, dacă tragedia este și o experiență educațională, atunci trebuie să ne întrebăm ce sens poate fi desprins din lectura însemnărilor celor doi călători francezi. Să tragem oare concluzia, cel puțin pentru cazul Americii jacksoniene, că dragostea nu poate învinge ura iar fuga de opresiune este mai bună ca zadarnica opoziție?

Din punct de vedere istoric, violența împotriva oamenilor de culoare pe tărâm american a luat amploare în timpul sclaviei, legilor Jim Crow și mișcării drepturilor civile. Bărbați, femei și copii au îndurat teroarea fizică, psihologică, sexuală și emoțională în toate aceste perioade. Discursul opresiunii rasiale în America nu poate fi despărțit de supremația albă, o viziune despre lume care proclamă superioritatea rasială albă și inferioritatea celei negre. Și pentru că premisa supremației albe s-a coagulat, în mare parte, dintr-un sistem de convingeri despre umanitatea oamenilor de culoare, moștenirea și ideologia sa au persistat mult dincolo de o anumită relevanță istorică vizavi de viața americană.

Uciderea lui Michael Brown, Eric Garner, John Crawford, Tamir Rice, Akai Gurley, Kajieme Powell, Amadou Diallo, George Floyd și a atâtor bărbați de culoare, neînarmați, de către poliție, este înrudită cu linșajul, cumplita formă rasializată de teroare, autorizată prin legile care au apărut la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Violența arbitrară și morțile cauzate de linșaj deveniseră omniprezente în America. Practica a sădit teroare în rândurile minorității afro-americane și a curmat, de multe ori, vieți nevinovate.

Emmett Till (1941–1955), băiatul de culoare de 14 ani, care pasămite fluierase după o femeie albă și care a fost brutalizat și ucis de către o ceată de bărbați albi, reprezintă doar un alt exemplu despre cum a fost utilizată violența pentru a ține cetățenii de culoare dincolo de granițele lor sociale în raport cu albii. Cum uciderea și dezumanizarea lui Emmett Till erau considerate normă în epoca linșajelor, asasinii au fost achitați.

Linșajul a rupt și legăturile de familie, pentru că bărbații de culoare au trebuit de multe ori să fugă pentru a scăpa cu viață. Cercetările din ultimele decenii sugerează că linșajul era conceptualizat ca un „sport de spectatori” de către părinți și copii, care priveau cum corpurile femeilor și bărbaților de culoare sunt torturate și ucise. Așadar, antecedentele istorice ne oferă contextul în care analizăm efectele opresiunii rasiale contemporane, pe diferite paliere, în societatea americană. Crimele și violența săvârșite de poliție par a fi un adevăr consistent și persistent pentru bărbații de culoare. Asemenea crime sunt neîntemeiate, dar pretind a fi legitime.

Să fii de culoare în America înseamnă a te confrunta cu omniprezentele situații de profilare bazată pe gen și rasă, indiferent de etajul social. Cetățenii de culoare sunt profilați în mod disproporționat, iar acest fapt cultivă o indelebilă stigmă a marginalizării, făcându-i pe alții să le desconsidere demnitatea.

Eric Garner (1970–2014), asemeni lui George Floyd (1974–2020), a fost și el un bărbat de culoare neînarmat care a mai apucat să strige „Nu pot respira!” în timpul arestului prin sufocare al polițiștilor. Privind la imaginile șocante ale suprimării lui George Floyd, națiunea americană se cutremură iar și-și retrăiește coșmarul rasial, confirmând în surdină prorocirile lui Alexis de Tocqueville.

În cazul lui Garner, marele juriu a eșuat în a-l condamna pe ofițerul de poliție care l-a ucis, iar acest lucru a dus la protestele civile din care s-a născut și ideea că „black lives matter”. Și atunci, ca și astăzi, în timpul protestelor provocate de uciderea lui George Floyd, oamenii au scandat „I can’t breathe!” ca o critică la adresa injustiției comise. „Nu pot respira!” exprimă—ad litteram și metaforic deopotrivă—cât de dificil și dureros a devenit pentru oamenii de culoare din America să răzbească într-un mediu ostil, în care drepturile lor civile sunt negate zi de zi. Cu adevărat, ei nu pot respira...