Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Admirabilul Böll

Relația lui Heinrich Böll (1917–1985) cu Republica Federală Germană a fost mai degrabă una nefericită în a doua parte a vieții sale și nu putem să nu ne întrebăm dacă scriitorul german, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1972, n-a fost uneori prea dur cu instituțiile publice și private ale statului apărut din cenușa celui de-al Treilea Reich.

Au existat momente în care critica lui Böll era cât se poate de îndreptățită, dar au fost și altele în care a părut orb cu privire la multe din trăsăturile admirabile ale noii republici. Evident, tinerele generații de germani nu trecuseră prin național-socialism și război și nu puteau înțelege prea bine intensitatea preocupărilor morale ale scriitorului: eșecul părinților și al generației acestora de a administra moștenirea trecutului și de a acționa împotriva oricăror încălcări ale drepturilor și libertăților civile. Poate că Böll a „lătrat” uneori prea tare și nu mereu împotriva pericolului real, însă nu multe țări s-au putut mândri cu un asemenea „câine de pază”.

Dar Heinrich Böll a fost mai mult decât un simplu watchdog, cum se spune: a fost un apărător (retoric) al valorilor decente și libertăților umane, și, mai mult, ceva ce doar apropiații au părut să știe în timpul vieții, un apărător al celor incapabili să-și protejeze singuri interesele. Este azi bine cunoscut faptul că l-a ajutat pe poetul german Peter Huchel (1903–1981) să părăsească Republica Democrată Germană și pe Aleksandr Soljenițîn (1918–2008) Uniunea Sovietică (avem aici un Böll impulsiv-idealist, sărind în ajutorul cuiva ale cărui viziuni le dezavua).

I-a ajutat, de asemenea, pe Lev Kopelev (1912–1997) și Wolf Biermann (n. 1936) să se stabilească în RFG și nu i-a fost teamă să denunțe, de la Praga, invazia sovietică a Cehoslovaciei. Ceea ce este însă mai puțin cunoscut este faptul că a cheltuit sume enorme în 1975 pentru a-i ajuta pe refugiații vietnamezi, pe membrii Solidarității poloneze și pe cei care sufereau în Nicaragua. Într-un anumit fel, toți oprimații și persecutații lumii au găsit în Heinrich Böll un avocat neprețuit.

Atunci când a murit, în 1985, au existat elogii unanime la adresa a ceea ce Willy Brandt a numit „vocea decenței” republicii federale, dar au fost exprimate și dubii cu privire la calitatea sa de scriitor. Der Spiegel, care s-a îndoit destulă vreme de prozatorul din el—deși îl admira în calitate de campion al drepturilor omului—, a sugerat chiar că literatura sa a fost mereu mai importantă pentru cititori decât pentru scriitori.

S-a sugerat de multe ori că Böll n-ar fi fost decât un realist de modă veche ale cărui puteri păliseră în ultima parte a vieții. Există însă un aspect în care scriitorul și-a demonstrat fără niciun rest unicitatea: ar fi dificil, dacă nu imposibil, să găsim un altul al cărui operă să rezume într-atât de bine istoria socială, culturală și politică a unui stat.

Într-adevăr, ar fi extrem de greu, dacă nu imposibil, să găsim vreun aspect al Republicii Federale Germane nereflectat în opera lui Böll: războiul, acei Heimkehrer (prizonieri de război germani întorși acasă), existența cu mâna la gură printre ruine, reforma monetară, restabilirea graduală a proprietății și prosperității, reforma armatei, povara trecutului nazist, protestele anarhiste sau pericolele teroriste. Opera sa cartografiază practic variile etape ale republicii federale și furnizează de la bun început un comentariu critic solid al societății germane.

Țintele criticii sale au fost întotdeauna formele de putere instituționalizată, cu precădere statul, biserica și armata. Romanele lui Böll se concentrează adesea asupra modului în care afectează aceste puteri viața oamenilor obișnuiți și erodează valorile umane decente. Din acest punct de vedere, opera germanului a fost o expresie continuă a „esteticii umanului” (cuvintele sale) și o descriere a prețului pe care îl plătesc oamenii în procesul de edificare a societăților moderne.

Votase cu creștin-democrații (CDU) în 1949 și probabil că și în 1953, dar nu și în 1957. Ca tânăr fost soldat, avusese mari speranțe privind viitorul noii Germanii, însă acestea i-au fost spulberate relativ repede de reforma monetară, pe care a perceput-o ca pe o trădare a oamenilor simpli în favoarea vechilor clase înavuțite. Opera sa din anii ’50 și ’60 atestă această distanțare morală de instituțiile vest-germane, însă dezamăgirea avea să capete o expresie totală în anii ’70 și ’80, odată cu romanele Onoarea pierdută a Katharinei Blum, Plasa de siguranță și Femei într-un peisaj cu un râu. În special acest ultim titlu accentuează cel mai tare dezamăgirea față de propria generație și subliniază fără echivoc ideea că statul este ceea ce-l fac cetățenii să fie...

Mai mult decât orice alt vest-german, Böll a reușit să planteze în mințile cititorilor de pretutindeni imaginea germanilor ca ființe normale și decente, contribuind, într-o manieră deloc de neglijat, la reabilitarea țării sale. Probabil că de la Thomas Mann nu mai existase vreun scriitor german aprobat și recunoscut ca autoritate morală. Din acest punct de vedere, sentimentul pe care îl trezesc opera și viața lui Heinrich Böll nu poate fi decât unul de admirație.

Teza totalitarismului, formulată pentru prima dată pe la mijlocul anilor 1930 în Anglia și Statele Unite, presupune că există anumite asemănări esențiale între regimurile politice profund antiliberale ale lui Hitler și Stalin. Mai cu seamă, este vorba despre elemente comune precum fanatismul revoluționar, tehnicile de epurare, expansionismul, folosirea propagandei, guvernarea prin violență și teroare.

Germania lui Adolf Hitler și Rusia lui Iosif Vissarionovici Stalin au fost văzute drept principalele două manifestări ale noului fenomen politic. Deși toată lumea recunoștea dificultatea definirii sau descrierii acestui fenomen, autorii tezei totalitare au căzut până la urmă de acord că aveau în față ceva cu totul „original” din punct de vedere calitativ.

Altfel spus, nu părea într-atât de mult o formă de organizare politică, cât o formă de acțiune și concepere, o expresie neobișnuită a vieții politice. Este și motivul pentru care Hannah Arendt, ale cărei Origini au fost în multe feluri o sinteză a acestui întreg curent teoretic în prima sa fază, nu a privit Rusia lui Lenin ca fiind cu adevărat totalitară. Arendt a perceput sistemul bolșevic originar ca pe o dictatură revoluționară și mai puțin ca pe una totalitară.

Din acest punct de vedere, anul 1929, anul ascensiunii lui Stalin la putere, devenea primul an al dictaturii totalitare în Rusia. Pe cale de consecință, totalitarismul sovietic a fost tratat ca un fenomen al erei Stalin. Și deși unii s-au grăbit să-l includă și pe Mussolini în această acoladă totalitară, Arendt a respins ideea.

Există, apoi, și o întreagă literatură biografică despre dictatorii totalitari. Biografiile lui Stalin scrise de Boris Souvarine, Isaac Deutscher sau Lev Davidovici Troțki sunt exemple relevante. Deși conțin pasaje penetrante de caracterizări psihologice, ele evită, în general, orice tentativă de analiză sistematică a personalității dictatorului avut în vedere.

Un clasic pentru acest gen de literatură rămâne cartea lui Harold Lasswell, Psihopatologie și politică (1930), în care autorul pune bazele teoretizării unei politici funcționale care se concentrează mai mult asupra tipurilor de personalitate politică: „agitatorul”, „teoreticianul” sau „administratorul”. Chiar și așa, Lasswell nu a inclus „dictatorul” printre ideal-tipuri (spre a folosi o sintagmă weberiană) și nici nu a definit „dictatorul totalitar” ca tip de personalitate.

El are totuși meritul de a fi propus anumite concepte și afirmații extrem de utile pentru analizele ulterioare. Citez doar un astfel de exemplu—spune Lasswell: „Mișcările politice își extrag vitalitatea din transferul afectelor personale asupra obiectelor politice”. Sau, desigur, teza înrudită, potrivit căreia un asemenea transfer ar presupune anumite „procese de simbolizare”.

Mai merită menționată aici și literatura care s-a dezvoltat în jurul temei personalității autoritare. Apărută în Germania, această idee a pătruns pe piața de limbă engleză prin lucrarea lui Erich Fromm, Fuga de liberate. Teza lui Fromm era aceea că național-socialismul german și alte mișcări fasciste din Europa și-au datorat mare parte din aderența la mase unei anumite structuri de personalitate, foarte răspândită în rândurile claselor de mijloc inferioare—structură etichetată ca „sado-masochism” sau „caracter autoritar”. Puțin mai târziu, în 1950, Personalitatea autoritară, o carte co-editată de Theodor Adorno, punea în centrul ei noțiunea de „sindrom F”, sau, altfel spus, fascismul potențial al personalității.

Pare cât se poate de evidentă relevanța teoriei personalității autoritare pentru studiul dictatorilor totalitari ca tipuri de personalitate, însă este la fel de important de subliniat faptul că motivele care determină anumite persoane să devină adepți fanatici ai unei mișcări totalitare nu sunt întotdeauna aceleași cu cele care îi fac pe alții să devină organizatorii și liderii respectivelor mișcări.

O astfel de constatare devine, de fapt, punctul slab al cărții lui Fromm, în sensul în care nu reușește să explice foarte bine cum anume nevoile de personalitate care îi determină pe unii oameni să vrea să renunțe la propria lor libertate nu sunt aceleași cu cele care îl determină pe un Adolf Hitler să dorească să le-o abroge sau suspende.

În pofida acestor teme diverse, care fac din literatura despre totalitarism un caleidoscop de idei, cei mai mulți autori acceptă ca dat caracterul de revoluție permanentă al totalitarismului (vezi Sigmund Neumann). Alții, în schimb, au utilizat sintagme precum epurare permanentă sau război permanent pentru a descrie aspectele esențiale ale dinamismului totalitar (vezi Zbigniew Brzezinski).

Morala este că există un suprasens, cum spunea aceeași Hannah Arendt, care îi face pe lideri să dorească să demonstreze permanent și cu orice preț validitatea propriei concepții asupra lumii. Este vorba de nevoia de a face lumea mai consistentă, de a demonstra permanent că acest suprasens a fost îndreptățit (o perspectivă unilaterală, desigur).

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG