Marius Stan

Scriitoare modernistă și colecționară de artă, Gertrude Stein s-a născut pe 3 februarie 1874 în Pittsburgh și a trăit până în 1946, trecând prin două războaie mondiale și multe alte lucruri.

Părinții ei au fost evrei germani, însă este dificil de știut dacă Gertrude s-a privit pe sine ca evreică. Cert este că nu-i plăcea să fie definită, iar asta a ajutat-o mai târziu să rămână în Franța ocupată. Părinții erau, în termenii istoriei americane, coloniști timpurii. În accepțiunea vechiului New York, a claselor superioare, condiția de a-ți fi făcut averea înainte de Războiul civil american plasa cuplul Stein în aristocrație. Frații Stein sosieră în America la 1841, însă familia mamei lui Gertrude găsise Baltimore-ul atrăgător chiar mai devreme.

Curând după strămutarea în Allegheny, Pennsylvania și derularea afacerilor cu haine, familia Stein a început să dorească să se afirme în Europa. Altfel spus, membrii „clanului” Stein erau înclinați să existe ca americani în exil. Așa se face că, simțindu-se blocați în proiect, Amelia Stein și-a luat copiii și s-a mutat mai întâi la Viena. În capitala austriacă, Gertrude, care avea doar 3 ani, a trăit cu guvernante și tutori, în stilul păturilor superioare. Familia Stein a realizat curând că poate fi bogată în Europa fără a fi suficient de bogată acasă. Plăcerea de a cumpăra haine și alte suveniruri, obiecte de artă și de colecție, i-a îndreptat apoi spre Paris. Au stat în Europa un an, apoi au revenit acasă, însă în Oakland, California.

Odată întorși, tatăl, Daniel, a intrat în afacerile cu tramvaie din San Francisco, o mișcare grozavă. A murit când Gertrude avea 17 ani, iar fratele mai mare, Michael, a preluat afacerea. Acestuia i-a mers bine, a investit cu cap și a fost capabil să-și trimită frații, pe Gertrude și Leo, în străinătate. Cuplul Michael și Sarah Stein cunoștea viața bună și trăiseră ei înșiși, pentru o vreme, într-o vilă proiectată de Le Corbusier în afara Parisului.

Operele de artă au fost, până la urmă, cele mai prudente și îndrăznețe investiții ale lor. Tablourile și mai ales faima internațională a membrului creativ, Gertrude, au făcut din Steini unul din „triburile americane” ilustre, care își au un loc în istoria Statelor Unite alături de familii precum James sau Adams. Promovând pictura modernă prin colecții personale, marea familie Stein a contribuit enorm la istoria gustului american, influențând totodată numeroși pictori, scriitori și intelectuali care călcau pragul salonului din Rue de Fleurus 27.

Gertrude a studiat la Harvard cu psihologul filosof William James (1842–1910), care a înțeles-o și prețuit-o. Au urmat cursurile pre-medicale la Johns Hopkins și, chiar dacă le-a abandonat în ultimul an pentru a pleca la Paris, ele i-au întregit cumva aura de om de știință, de amazoană riguroasă a laboratorului. De la James a învățat că totul contează și nimic nu trebuie respins. De atunci încolo, orice refuz sau respingere i s-au părut lui Gertrude Stein „interesante”, un cuvânt pe care îl folosea destul de des.

Experiența familiei Stein avea să se reverse și în cartea ei, The Making of Americans. Lui Gertrude Stein i s-a părut mereu un privilegiu calitatea de a fi americancă, de a fi beneficiara acestei tradiții construite în șase decenii, și chiar a notat undeva că America este cea mai veche țară din lume pentru că a stat în secolul XX cel mai mult.

Gertrude Stein a simțit mai multe lucruri pentru America decât pentru propria-i familie. Mama, fiică a Baltimore-ului, s-a îmbolnăvit și a murit când fiica avea doar 14 ani: „Deprinseserăm deja obiceiul de a trăi fără ea”. Până și alianța ei cu fratele preferat, Leo, a sfârșit într-o amară înstrăinare.

Când a murit Gertrude, pe 27 iulie 1946, Leo a aflat vestea din ziare, comentând: „Nu pot spune că m-a atins. Îmi pierdusem orice respect pentru ea”. Au fost cu toții personaje ciudate (poate cu excepția lui Michael), însă, așa cum spunea chiar ea, „e nevoie de timp pentru a fi gay, de timp și o certitudine a mijloacelor pentru a-i lăsa pe alții să știe”...

Există o serie întreagă de paradoxuri cu privire la viața lui Anton Cehov (1860–1904), iar primul și cel mai important dintre ele este de aflat în originile sale.

Bunicul scriitorului, Egor Mihailovici Cehov, fusese șerb. Pe la 1841, acesta a reușit să-și cumpere, lui și familiei, libertatea. Fiul său, Pavel Egorovici Cehov, a fost cizmar în Taganrog, la Marea Azov, s-a chinuit, dar a fost liber. Fiul lui Pavel, Anton, s-a născut pe 29 ianuarie 1860.

Cu siguranță că Cehov nu și-a uitat vreodată originile. S-a descris cândva ca pe un tânăr care stoarce strop cu strop „sclavul” din el și se trezește dimineața simțind că prin vene îi curge sânge de om. Această aproape dură cunoaștere de sine naște și câteva contradicții. Originea unor scriitori explică, până la un punct, alegerea subiectelor și stilului. Ivan Turgheniev, descendentul eleganței, a reflectat-o în opera sa. Maxim Gorki, copilul dificultăților, a scris enorm despre năpăstuiți. În schimb, Cehov, ieșit dintr-o copilărie pe care o putem numi chinuită, a acoperit întreg spectrul societății și a făcut-o cu o delicatețe care încă taie lumii răsuflarea.

Arta scrisului a intrat în viața lui Cehov aproape întâmplător. În 1879, ajutat de o bursă a consiliului local din Taganrog, Cehov a plecat la Moscova, acolo unde i se mutase deja mare parte a familiei, pentru a studia medicina. Ca să-și poată plăti studiile medicale, a început să scrie schițe și povestioare pentru ziare și reviste. În doar câțiva ani, avea să fie recunoscut ca scriitor. A absolvit facultatea în 1884 și, în scurta sa viață (a murit în 1904, la 44 de ani), n-a renunțat niciodată complet la medicină. Paradoxal, ceea ce începuse ca ajutor financiar pentru educația medicală s-a transformat în principala sa ocupație.

Poveștile lui Cehov au devenit din ce în ce mai ispititoare și de lungimi diferite, dar n-a scris vreodată nimic de proporțiile marelui roman rus. În ultimii ani de viață, Cehov s-a îndreptat mai mult spre dramaturgie. Principalele lui piese—Unchiul Vanea, Pescărușul, Livada de vișini—păstrează anumite legături cu povestirile anterioare, cât și cu evenimente din viața sa.

Anton Cehov a fost un bărbat înalt, energic, strălucitor în contexte sociale. Cei mai faimoși îl căutau. Venerabilul Tolstoi l-a vizitat mai mult de o dată. Ceaikovski s-a gândit să compună o simfonie cu el. Femeile îl urmăreau febril. Deși era implicat până peste cap în viața literară, Cehov nu și-a abandonat medicina. A muncit eroic atunci când o epidemie de holeră lovise regiunea în care s-a născut. În 1890, a traversat Siberia timp de 81 de zile doar pentru a putea petrece trei luni într-o colonie din Sahalin, studiind situația medicală și condițiile locului.

Un alt paradox—fapt contradictoriu pentru umanismul din el—a fost atitudinea față de evrei. Pe de-o parte, Cehov a crezut că evreii ruși nu pot fi niciodată ruși adevărați. Obișnuia să-și categorisească fiecare nouă cunoștință drept evreu sau non-evreu, iar în scrisorile sale, folosea adesea termenul peiorativ pentru aceștia. Pe de altă parte, unul din cei mai apropiați prieteni ai săi a fost un pictor evreu pe nume Isaac Levitan (1860–1900), care l-a influențat enorm din punct de vedere estetic. Iar atunci când a izbucnit afacerea Dreyfus, declanșată în mod clar de antisemitismul prezent în rândurile armatei franceze, Cehov, aflat în Franța, s-a dovedit un dreyfusard pătimaș (ba chiar a fost logodit, pentru o vreme, cu o evreică).

Probabil că cel mai mare paradox al vieții lui Cehov—unul care le-a conținut pe toate—a fost atitudinea sa față de propria stare de sănătate. Până pe la douăzeci și cinci de ani, știa deja că suferă de tuberculoză și tușea sânge pe măsură ce treceau anii. Atunci când s-a căsătorit cu Olga Knipper, în 1901, a plecat de la nuntă direct într-o „lună de miere” la sanatoriu.

De ce anume își ignora acest om—și medic pe deasupra—boala, este greu de spus. Singura explicație plauzibilă ar fi că noua vocație, ivită absolut accidental în viața sa, o subjugase în mod fatal pe cea de medic...