Marius Stan

Dintre toți bolșevicii, Nikolai Buharin (1888–1938) se distinge detașat din mai multe motive. A fost un personaj remarcabil, intrat în partidul bolșevic cu mult înaintea Revoluției din 1917, devenit mai târziu membru al Politburo-ului (1919–1929), un intelectual, cu siguranță, și un publicist extrem de iscusit.

Din punct de vedere politic, a glisat împreună cu Lenin, de la stânga la dreapta, la începutul anilor 1920. Sentința prin care a fost condamnat la moarte în 1938, la cel de-al treilea proces-spectacol moscovit, a reprezentat în multe feluri o sinteză a Marii Terori. Același Buharin avea să-și lege tragicul destin de o frumoasă tânără pe nume Anna Larina, care i-a supraviețuit până în urmă cu 25 de ani (d. 24 februarie 1996) și care ne-a lăsat o minunată carte despre viața lor împreună: This I Cannot Forget.

În martie 1938, când regimul lui Stalin i-a împușcat soțul, Anna Larina—doar 24 de ani și mamă a unui fiu abia născut—se afla deja în Gulag. Avea să-și scrie memoriile în epoca lui Brejnev și să le publice în cea a lui Gorbaciov. Aici povestește Larina, cu profundă emoție, despre soarta tuturor nevestelor, mamelor, surorilor sau fiicelor de bolșevici proeminenți căzuți victime ale terorii, însă oferă și mărturii fascinante despre tatăl ei adoptiv, Iuri Larin (1882–1932), el însuși vechi bolșevic și stâlp al mișcării revoluționare. Din multe puncte de vedere, rămâne singura mărturie necenzurată care ne-a parvenit din interiorul eșaloanelor superioare ale acelei lumi damnate.

Larina este și cea mai faimoasă văduvă a sovietismului târziu. Se măritase cu Nikolai Buharin în 1934, iar asta i-a permis accesul în cercul interior de la Kremlin. În 1936, i-a făcut lui Buharin un fiu, iar în 1937 a privit cum soțul ei este ridicat fără explicații. A fost la rându-i arestată, a petrecut 3 ani la Liubianka și încă 8 ani în lagăre, începând din 1941. A fost eliberată în 1945, însă n-a putut părăsi Siberia. A rămas aici, s-a remăritat cu un fost prizonier și a mai avut doi copii. Cu fiul ei, Iuri Buharin, s-a reunit abia în 1956.

Anna Larina s-a reîntors la Moscova în 1959, unde a început o campanie de 30 de ani privind reabilitarea fostului soț. Tot în această perioadă și-a scris și memoriile, apărute în formă serializată în 1988 (carte, în 1989). Nikolai Buharin avea să fie exonerat de Curtea Supremă Sovietică abia în 1988 și reabilitat câteva luni mai târziu.

În This I Cannot Forget, Larina îl provoca pe Soljenițîn din perspectiva cuiva care știe din interior cum anume a arătat criza conducerii sovietice pe măsura derulării campaniei sistematice de eliminare a foștilor camarazi: „Să crezi, precum Aleksandr Soljenițîn, că Buharin ar fi putut schimba cumva cursul evenimentelor […] înseamnă să nu înțelegi nimic despre cum se deteriorase situația. Date fiind circumstanțele funcției lui Buharin la momentul investigației, o asemenea abordare ar fi fost chihotescă”.

Ceea ce sugerează Larina este faptul că Buharin ar fi fost, la acel moment, cu mult mai puțin influent decât ar fi vrut alții să creadă. Avem aici, de fapt, unul din comentariile specifice vieții și ambițiilor Larinei (acelea de a prezerva și promova moștenirea fostului ei soț).

Memoriile Annei Larina rămân deopotrivă o operă literară și o sursă istorică. Ca literatură despre realitățile vieții în Gulag, sunt printre cele mai bune în acest gen. Capacitatea Larinei de a transmite experiențele arestului, interogatoriilor, încarcerării și exilului într-un stil viu, dar măsurat, este extraordinară. Abilitatea ei de a înțelege și prezenta obiectiv întreg spectrul atitudinilor colegilor prizonieri față de ea, soția celui mai defăimat dintre „trădătorii” Uniunii Sovietice, ne permite nouă, cititorilor, să vedem și unele din contradicțiile care au definit reacțiile cetățenilor sovietici față de reprimarea în masă a „trădătorilor”, „spionilor” și „sabotorilor” în anii 1930.

Ca sursă istorică, memoriile Larinei trebuie privite însă cu o anumită distanță. Sunt valoroase, fără îndoială, dar trebuie supuse acelorași standarde riguroase ale mărturiilor istorice ca toate celelalte. Fiică a unui proeminent bolșevic, Anna a avut ocazia să cunoască mulți alți lideri ai mișcării, dar a făcut-o într-un fel în care se cunosc toți copiii și tinerii cu prietenii părinților lor (adică prin anumite filtre ale imaturității și impresiilor desprinse din frânturi de conversații și comentarii parentale).

Poveștile ei despre cei care călcau pragul apartamentului Larin trebuie citite cu o detașare critică. Același lucru este valabil și în cazul portretului pe care i-l face tatălui adoptiv. Ca tânără idealistă comsomolistă crescută într-o familie bolșevică, Anna Larina a rămas devotată idealurilor și valorilor partidului chiar și după arestarea lui Buharin și a ei însăși. Aluziile la acel idealism al tinereții oferă cititorilor atenți mai multe indicii despre cum anume s-au străduit să înțeleagă și interpreteze „adepții fanatici” epurați soarta tragică a revoluției și a lor personală...

La momentul dispariției sale, pe 19 februarie 1951, André Gide cunoscuse deja consacrarea: propriul lui secol îl confirmase drept unul din cei mai mari scriitori ai săi. Dintr-un anumit punct de vedere, a fost un Montaigne al secolului XX, a cărui întreagă operă a reprezentat o transpunere estetică a elementelor autobiografice. Tot el a adoptat metoda introspectivă a eseului, adaptând-o la complexitățile psihologice ale sufletului modern, și a anticipat cu o mare limpezime atacurile îndreptate împotriva eforturilor sale de a stabili o morală individuală.

Premiul Nobel pentru literatură decernat în 1948 nu făcea decât să arate că opera sa atinsese un anumit grad de acceptabilitate universală. În plus, permanentele atacuri ale mai tinerilor scriitori avangardiști păreau mai degrabă dovezi că opera lui Gide era încă citită și suficient de vitală spre a stârni reacții pasionate.

Miracolul, cel puțin în acest caz, a fost acela că Gide devenise un scriitor „clasic” încă din timpul vieții și, mai mult, rămăsese unul „periculos”. Apoi, parcă pentru a ține pasul cu o mare tradiție europeană, rostise la momentul decesului o ultimă și misterioasă frază, exploatată de-a lungul timpului în fel și chip: C’est toujours la lutte entre le raisonnable et ce qui ne l’est pas...

În 1934, atunci când André Gide a revenit la comunism, vestea a stârnit un mare interes. Poate pentru că Gide apărase până atunci un individualism intransigent. Fusese, într-adevăr, o reconversie bizară. Până la urmă, nu glorificase el personalitatea pură și reală, aflată dincolo de orice corsete morale? Nu se plasase el mereu în căutarea adevărului, disprețuind orice dogmă și orice credință în autorități tradiționale? Șocul fusese imens. André Gide (1869–1951), descendentul calvin al unei vechi familii franceze, simbolul unui intelectualism suprarafinat, devenise adeptul unei Moscove dogmatice. Nu însemna asta oare că burghezia se afla la capăt de drum, putere și influență?

Gide a fost un model pentru toți acei intelectuali de sorginte burgheză pentru care ordinea existentă devenise atât de apăsătoare încât s-au lăsat seduși de promisiunile comunismului (uneori, știind chiar, asemeni scriitorului francez, că lumea comunistă era, în realitate, o mare contradicție). În pofida tuturor explicațiilor, un André Gide comunist a părut ceva neverosimil. Adevărul este că interesul lui Gide pentru umanitate a fost mereu legat de estetică, una îndreptată împotriva tuturor lucrurilor neautentice și care preamărește viața de dragul vieții. Probabil că tocmai acest lucru l-a împins pe Gide spre comunism.

În 1936, convingerea că acest comunism va salva individul din ghearele dezumanizantei lumi burgheze l-a făcut pe Gide să viziteze Uniunea Sovietică. A fost întâmpinat ca un oaspete de seamă și a avut posibilitatea de a călători prin patria sovietelor vreme de câteva luni. A fost la Moscova, Leningrad, în Caucaz și Crimeea, a luat parte la festivaluri oficiale, a ținut un discurs la înmormântarea lui Maxim Gorki, a vorbit cu tinerii comuniști cu care călătoarea în trenuri, a vizitat fabrici, instituții educaționale și tabere de vacanță.

Nimic nu i-a putut stăvili extraordinara putere de observație, deși s-a simțit uneori stingher că nu știa rusă, iar faptul că s-a întors din Uniunea Sovietică dezamăgit vorbește despre onestitatea sa. A mărturisit atât de deschis și clar despre dezamăgirea sa, încât nu ne putem îndoi că a rămas fidel propriilor convingeri. Pentru el, important era adevărul, nu resentimentele personale. Pamfletul său, Retour de l’U.R.S.S., publicat de Gallimard în 1936 și dublat de Retouches à mon retour de l’U.R.S.S. în 1937, are propria lui valoare, fie și măcar prin aerul de incoruptibilitate pe care îl degajă.

Descrierile Uniunii Sovietice la care s-a „dedat” Gide nu ne-au adus, de fapt, nimic nou (Istrati o făcuse înaintea sa), însă nu e întotdeauna indiferent când oameni diferiți spun același lucru. Gide a dat o altă interpretare lucrurilor care se știau deja. Dragostea lui pentru poporul rus a crescut și mai mult după această vizită, dar nu și pentru regimul comunist, marele vinovat pentru tot acel insuportabil ceremonialism.

Vasta operă a lui Gide rămâne, dintr-un anumit punct de vedere, o confesiune scrisă, inițiată din nevoia de a comunica ceea ce simțea a fi adevărat despre el însuși. Acest om, care a pretins că drama centrală a existenței sale a fost dragostea pentru verișoara—și apoi soția—Madeleine Rondeaux, a posedat, probabil, una din cele mai mari capacități de înțelegere și o mare luciditate în fața unor idei diferite de ale sale.

„Nu-mi plac buzele tale”, i-a declarat cândva Oscar Wilde. „Sunt drepte, ca ale cuiva care n-a mințit vreodată”. Această permanentă luptă pentru adevăr a caracterizat întreaga viață și operă a lui André Gide...