Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Marius Stan blog image

Opera lui Julio Cortázar (1914–1984) a fost întâmpinată cu felurite adjective, de la „existențialistă” și „suprarealistă”, la susținătoare a așa-zisei „antiliteraturi”. Acest lucru nu face decât să ateste complexitatea ideilor sale estetice.

Istoricitatea experienței umane nu i-a fost nicicând mai limpede ca în 1951, anul în care s-a mutat în Franța. Circumstanța istorică a peronism-ului îi exacerbase alienarea spirituală. A fost un moment în care, rupând cu tiparul inerției argentiniene, scriitorul a ales limbajul acțiunii și s-a exilat în Europa. Tot în 1951, Cortázar publica prima sa colecție de scurte povestiri, Bestiario, și traducea în spaniolă, pentru o editură din Buenos Aires, o carte despre filosofia lui Jean-Paul Sartre.

Mutarea lui Cortázar din Argentina în Europa a avut însă prea puțin de-a face cu celebrarea eurocentrică a Parisului ca metropolă culturală. Pentru scriitorul argentinian, capitala franceză a fost un spațiu al informării, nu al formării, o locație geografică din afara Americii Latine care i-a oferit o perspectivă internațională mai amplă cu privire la interacțiunile continentului și potențialele noduri de solidaritate. Singurul mod de a vedea cu adevărat Argentina este din afară, sugerează Julio Cortázar. Din acest punct de vedere, el pare imaginea răsturnată a lui Usbek, personajul Scrisorilor persane ale lui Montesquieu care a făcut carieră din „a privi cu ochii străinului”.

Atunci când a intrat într-un faimos conflict cu scriitorul peruvian José María Arguedas (1911–1969), el n-a făcut decât să invoce distincția pe care o făcuse Walter Benjamin între două tipuri ireconciliabile de povestitor: cel care rămâne acasă pentru a transmite tradițiile existente și a comenta asupra transformărilor lor; și cel care călătorește peste mări și țări pentru a trimite acasă observații despre afacerile internaționale, arătându-le contribuția la înțelegerea evoluției evenimentelor locale.

Pentru cei din prima categorie, ceea ce-a făcut Cortázar nu a fost nimic altceva decât un afront la adresa esteticii locale. Pentru Cortázar însă, ceea ce caracteriza viziunea dintr-un „Paris ca centru de informare” era tocmai potențialul comparativ al acestei abordări, singurul care le permite națiunilor să se gândească unele la altele în termenii (adesea postcoloniali) unor paralele și posibile solidarități.

Chiar dacă multe din povestirile sale pot fi tratate, în general, ca existențialiste, mai ales dacă ne uităm la experiențele protagoniștilor și la perspectivă, câteva din cele mai timpurii, mai ales cele publicate în colecțiile Bestiario și Sfârșitul jocului, par complet tributare acestui curent. Și deși Julio Cortázar a recunoscut suprarealismul și pe Rimbaud ca influențe majore în viața sa de tânăr poet al anilor 1930, existențialiștii de la mijlocul veacului trecut, Sartre și Albert Camus, ale căror opere erau la mare căutare în Buenos Aires-ul anilor ’40, au fost cel puțin la fel de importanți pentru debutul său ca prozator.

O anumită formă de ireverență a marcat de la bun început atât omul Cortázar, cât și scriitorul. Niciun subiect nu era la adăpost de umorul lui, nici chiar cele mai sacre ale tradiției literare latino-americane, precum identitatea culturală și revoluția. Până la apariția romanului său Șotron, în 1963, proza sud-americană fusese profund impregnată de existențialism. Fără să nege importanța literaturii în America Latină și fără să renunțe la adeziunea sa la anumite cauze politice, Cortázar a reușit să dizolve solemnitatea ce părea să domnească peste proză și activismul politic. Îi era cu mult mai teamă să fie infatuat decât să se facă de râs.

Chiar și cei care nu i-au împărtășit complet viziunile politice au trebuit să admită că scriitorul era sincer în opiniile sale și că nu avusese nimic de câștigat de pe urma poziției sale politice. Dacă era naiv, măcar nu era cinic. Cortázar i-a dominat, la propriu și la figurat, pe toți cei pe care i-a susținut. Nu era genul care să îngenuncheze în fața politicienilor influenți. Binemeritata sa faimă l-a plasat deasupra nevoii de medalii și panglici din partea comisarilor culturali, și chiar i-a displăcut retorica ritualurilor politice. I-a criticat adesea pe cei pe care i-a susținut pentru a fi folosit același limbaj al puterii precum cei pe care se chinuiseră să-i răstoarne.

Pentru mulți intelectuali latino-americani, compromisul politic a fost parte integrantă din personalitatea lor, iar cărțile pe care le scriau nu reprezentau altceva decât o altă formă de luptă politică. Cortázar a fost conștient că atunci când cineva ca Gabriel García Márquez scrie Un veac de singurătate, obiceiurile locuitorilor din Macondo nu sunt automat aceleași cu ale celor din Bogota. Cu toate acestea, el a știut și faptul că atunci când Márquez își părăsește mașina de scris, spre exemplu pentru a servi în Tribunalul Bertrand Russell, mustața îi rămâne neschimbată. Altfel spus, atât pentru Márquez, cât și pentru Cortázar, aceleași lucruri se întâmplă în tribunale și în cărți. În ambele situații, oamenii au de-a face cu chestiuni de viață și de moarte, dragoste și ură, justiție și injustiție, libertate și opresiune. Există, desigur, diferențe de ordin estetic, dar substanța rămâne aceeași, și ea poartă numele de America Latină.

Din toate motivele exprimate, literatura lui Julio Cortázar a emanat un fel de minunare și libertate, o ireverență veselă și o sfidare care este foarte specifică anilor ’60 (atunci când a și devenit cu adevărat cunoscut). Când a murit, pe 12 februarie 1984, la Paris, Julio Cortázar avea 69 de ani, suferea de leucemie și durerea pierderii soției cu un an înainte. A rămas, până în ultima clipă, același gigant blând mânat de pasiunea pentru înțelegerea lumii...

Admirabilul Böll

Relația lui Heinrich Böll (1917–1985) cu Republica Federală Germană a fost mai degrabă una nefericită în a doua parte a vieții sale și nu putem să nu ne întrebăm dacă scriitorul german, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1972, n-a fost uneori prea dur cu instituțiile publice și private ale statului apărut din cenușa celui de-al Treilea Reich.

Au existat momente în care critica lui Böll era cât se poate de îndreptățită, dar au fost și altele în care a părut orb cu privire la multe din trăsăturile admirabile ale noii republici. Evident, tinerele generații de germani nu trecuseră prin național-socialism și război și nu puteau înțelege prea bine intensitatea preocupărilor morale ale scriitorului: eșecul părinților și al generației acestora de a administra moștenirea trecutului și de a acționa împotriva oricăror încălcări ale drepturilor și libertăților civile. Poate că Böll a „lătrat” uneori prea tare și nu mereu împotriva pericolului real, însă nu multe țări s-au putut mândri cu un asemenea „câine de pază”.

Dar Heinrich Böll a fost mai mult decât un simplu watchdog, cum se spune: a fost un apărător (retoric) al valorilor decente și libertăților umane, și, mai mult, ceva ce doar apropiații au părut să știe în timpul vieții, un apărător al celor incapabili să-și protejeze singuri interesele. Este azi bine cunoscut faptul că l-a ajutat pe poetul german Peter Huchel (1903–1981) să părăsească Republica Democrată Germană și pe Aleksandr Soljenițîn (1918–2008) Uniunea Sovietică (avem aici un Böll impulsiv-idealist, sărind în ajutorul cuiva ale cărui viziuni le dezavua).

I-a ajutat, de asemenea, pe Lev Kopelev (1912–1997) și Wolf Biermann (n. 1936) să se stabilească în RFG și nu i-a fost teamă să denunțe, de la Praga, invazia sovietică a Cehoslovaciei. Ceea ce este însă mai puțin cunoscut este faptul că a cheltuit sume enorme în 1975 pentru a-i ajuta pe refugiații vietnamezi, pe membrii Solidarității poloneze și pe cei care sufereau în Nicaragua. Într-un anumit fel, toți oprimații și persecutații lumii au găsit în Heinrich Böll un avocat neprețuit.

Atunci când a murit, în 1985, au existat elogii unanime la adresa a ceea ce Willy Brandt a numit „vocea decenței” republicii federale, dar au fost exprimate și dubii cu privire la calitatea sa de scriitor. Der Spiegel, care s-a îndoit destulă vreme de prozatorul din el—deși îl admira în calitate de campion al drepturilor omului—, a sugerat chiar că literatura sa a fost mereu mai importantă pentru cititori decât pentru scriitori.

S-a sugerat de multe ori că Böll n-ar fi fost decât un realist de modă veche ale cărui puteri păliseră în ultima parte a vieții. Există însă un aspect în care scriitorul și-a demonstrat fără niciun rest unicitatea: ar fi dificil, dacă nu imposibil, să găsim un altul al cărui operă să rezume într-atât de bine istoria socială, culturală și politică a unui stat.

Într-adevăr, ar fi extrem de greu, dacă nu imposibil, să găsim vreun aspect al Republicii Federale Germane nereflectat în opera lui Böll: războiul, acei Heimkehrer (prizonieri de război germani întorși acasă), existența cu mâna la gură printre ruine, reforma monetară, restabilirea graduală a proprietății și prosperității, reforma armatei, povara trecutului nazist, protestele anarhiste sau pericolele teroriste. Opera sa cartografiază practic variile etape ale republicii federale și furnizează de la bun început un comentariu critic solid al societății germane.

Țintele criticii sale au fost întotdeauna formele de putere instituționalizată, cu precădere statul, biserica și armata. Romanele lui Böll se concentrează adesea asupra modului în care afectează aceste puteri viața oamenilor obișnuiți și erodează valorile umane decente. Din acest punct de vedere, opera germanului a fost o expresie continuă a „esteticii umanului” (cuvintele sale) și o descriere a prețului pe care îl plătesc oamenii în procesul de edificare a societăților moderne.

Votase cu creștin-democrații (CDU) în 1949 și probabil că și în 1953, dar nu și în 1957. Ca tânăr fost soldat, avusese mari speranțe privind viitorul noii Germanii, însă acestea i-au fost spulberate relativ repede de reforma monetară, pe care a perceput-o ca pe o trădare a oamenilor simpli în favoarea vechilor clase înavuțite. Opera sa din anii ’50 și ’60 atestă această distanțare morală de instituțiile vest-germane, însă dezamăgirea avea să capete o expresie totală în anii ’70 și ’80, odată cu romanele Onoarea pierdută a Katharinei Blum, Plasa de siguranță și Femei într-un peisaj cu un râu. În special acest ultim titlu accentuează cel mai tare dezamăgirea față de propria generație și subliniază fără echivoc ideea că statul este ceea ce-l fac cetățenii să fie...

Mai mult decât orice alt vest-german, Böll a reușit să planteze în mințile cititorilor de pretutindeni imaginea germanilor ca ființe normale și decente, contribuind, într-o manieră deloc de neglijat, la reabilitarea țării sale. Probabil că de la Thomas Mann nu mai existase vreun scriitor german aprobat și recunoscut ca autoritate morală. Din acest punct de vedere, sentimentul pe care îl trezesc opera și viața lui Heinrich Böll nu poate fi decât unul de admirație.

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG