Marius Stan

Pentru Karl Jaspers (1883–1969), povestea vieții noastre și încastrarea ei într-o tradiție culturală au reprezentat lucrurile din care este făcută filosofia. Una din marile lui intuiții a fost aceea că efortul de a înțelege o altă ființă umană nu poate înceta nicicând.

Există mereu în oameni mai mult decât putem cunoaște și nu-i putem ști în întregime doar din afară. Întreaga operă a lui Karl Jaspers este marcată de această obsesie a cunoașterii și a conștiinței că această cunoaștere nu poate fi doar o îndeletnicire pur intelectuală. Unul din punctele cardinale ale filosofiei sale este conceptul de comunicare, ideea că umanitatea împărtășește o legătură specială și fiecare are responsabilitatea de a o realiza existențial.

Dar Jaspers n-a fost doar un teoretician al comunicării, ci și un practicant. În realitate, și-a comunicat gândurile într-o mulțime de feluri: prin narațiuni filosofice, mesaje politice mai accesibile, corespondență personală și profesională cu figuri intelectuale de prim rang ale secolului XX (Hannah Arendt numărându-se printre preferate). Orice biograf care caută să descopere ce fel de om a fost Karl Jaspers se va trezi invariabil în același spațiu paradoxal—dat de obiectul de studiu însuși—al imposibilității de a înțelege lucrurile în întregime și impulsul de-a o face oricum.

Pe de altă parte, este foarte ușor să vedem de ce Jaspers ar constitui subiect de interes pentru biografi. Deși se luptase cu o boală pulmonară încă din copilărie, Jaspers a sfârșit prin a trăi o viață lungă și mai degrabă interesantă. Educat ca psihiatru, cu un doctorat obținut în 1908 la Heidelberg, el s-a întors spre filosofie cu un foarte bogat bagaj de interogații și experiențe ale spiritului uman.

A devenit un filosof proeminent, dar a fost oprit din predat de către regimul nazist, din pricina căsătoriei sale cu o evreică (Gertrud Mayer). La început însă, Jaspers a părut să nu realizeze foarte bine evenimentele politice dezastruoase care aveau loc peste tot în Germania începutului anilor 1930. Deși publicată cu doar doi ani înainte de ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler, Condiția spirituală a epocii (Die geistige Situation der Zeit) nu cuprindea decât o singură scurtă referință la național-socialism. Jaspers avea să-și admită mai târziu naivitatea politică, atunci când mărturisea că până și după venirea lui Hitler, el repudiase noul guvern nazist ca simplă „operetă”.

A fost însă exclus din administrația universității în 1933, iar pe 25 iunie 1937 a primit înștiințarea oficială a Ministerului Culturii și Educației că fusese pensionat prematur. Mai mult, după 1943, i-a fost interzis să mai publice. A refuzat să divorțeze de Gertrud și s-a expus astfel voluntar ruinei profesionale și unui real pericol fizic. În aprilie 1945, Karl și Gertrud Jaspers figurau pe o listă a celor care urmau să fie trimiși în lagărul de concentrare de la Ravensbrück și au scăpat doar pentru că americanii reușiseră să ocupe Heidelberg-ul în martie. O adevărată Grenzsituation („situație-limită”), concept dezvoltat chiar de el.

Deși Jaspers nu s-a străduit foarte tare să-și ascundă antipatia față de nazism în cei doisprezece ani de Reich, nici n-a criticat public regimul. Cu siguranță, așa cum chiar el declara autorităților de ocupație americane în 1946, nu luptase împotriva național-socialismului într-o manieră politic activă. Asemeni altor funcționari de stat germani—inclusiv cei evrei—, Jaspers depusese jurământul de loialitate față de Hitler în 1934.

Și-a petrecut războiul retras în casa lui din Heidelberg, sperând doar la înfrângerea și anihilarea Germaniei naziste. Tot atunci însă, a început să planteze semințele operei sale postbelice. Altfel spus, pentru Karl Jaspers, Al Treilea Reich a reprezentat „un timp al reflecției” (vezi Autobiografia filosofică din 1957). A fost în acea perioadă când Jaspers a început să se gândească la criza care a dus la catastrofa germană, precum și la posibilele căi de regenerare. Cu puțin înainte de sfârșitul războiului, jurnalul său reținea următoarele gânduri: „Cine supraviețuiește războiului trebuie să decidă asupra unei misiuni căreia îi va dedica tot restul vieții”.

Cert este că după „anularea” sa de către regimul național-socialist, Jaspers a devenit unul din cei mai importanți intelectuali publici ai Germaniei, contribuind substanțial la reflecțiile despre ceea ce tot el a numit „vina germană”. Cu toate acestea, n-a iubit lumina reflectoarelor. Opoziția lui față de nazism a fost în cele din urmă fermă, dar tăcută, și, pentru a nu avea de-a face cu povara controverselor din jurul operei sale în Germania postbelică, s-a mutat în Elveția, la Basel, unde a murit pe 26 februarie 1969. Din toate aceste motive, Karl Jaspers rămâne un teritoriu extrem de fertil pentru analiza modurilor de existență normale, non-eroice.

Dintre toți bolșevicii, Nikolai Buharin (1888–1938) se distinge detașat din mai multe motive. A fost un personaj remarcabil, intrat în partidul bolșevic cu mult înaintea Revoluției din 1917, devenit mai târziu membru al Politburo-ului (1919–1929), un intelectual, cu siguranță, și un publicist extrem de iscusit.

Din punct de vedere politic, a glisat împreună cu Lenin, de la stânga la dreapta, la începutul anilor 1920. Sentința prin care a fost condamnat la moarte în 1938, la cel de-al treilea proces-spectacol moscovit, a reprezentat în multe feluri o sinteză a Marii Terori. Același Buharin avea să-și lege tragicul destin de o frumoasă tânără pe nume Anna Larina, care i-a supraviețuit până în urmă cu 25 de ani (d. 24 februarie 1996) și care ne-a lăsat o minunată carte despre viața lor împreună: This I Cannot Forget.

În martie 1938, când regimul lui Stalin i-a împușcat soțul, Anna Larina—doar 24 de ani și mamă a unui fiu abia născut—se afla deja în Gulag. Avea să-și scrie memoriile în epoca lui Brejnev și să le publice în cea a lui Gorbaciov. Aici povestește Larina, cu profundă emoție, despre soarta tuturor nevestelor, mamelor, surorilor sau fiicelor de bolșevici proeminenți căzuți victime ale terorii, însă oferă și mărturii fascinante despre tatăl ei adoptiv, Iuri Larin (1882–1932), el însuși vechi bolșevic și stâlp al mișcării revoluționare. Din multe puncte de vedere, rămâne singura mărturie necenzurată care ne-a parvenit din interiorul eșaloanelor superioare ale acelei lumi damnate.

Larina este și cea mai faimoasă văduvă a sovietismului târziu. Se măritase cu Nikolai Buharin în 1934, iar asta i-a permis accesul în cercul interior de la Kremlin. În 1936, i-a făcut lui Buharin un fiu, iar în 1937 a privit cum soțul ei este ridicat fără explicații. A fost la rându-i arestată, a petrecut 3 ani la Liubianka și încă 8 ani în lagăre, începând din 1941. A fost eliberată în 1945, însă n-a putut părăsi Siberia. A rămas aici, s-a remăritat cu un fost prizonier și a mai avut doi copii. Cu fiul ei, Iuri Buharin, s-a reunit abia în 1956.

Anna Larina s-a reîntors la Moscova în 1959, unde a început o campanie de 30 de ani privind reabilitarea fostului soț. Tot în această perioadă și-a scris și memoriile, apărute în formă serializată în 1988 (carte, în 1989). Nikolai Buharin avea să fie exonerat de Curtea Supremă Sovietică abia în 1988 și reabilitat câteva luni mai târziu.

În This I Cannot Forget, Larina îl provoca pe Soljenițîn din perspectiva cuiva care știe din interior cum anume a arătat criza conducerii sovietice pe măsura derulării campaniei sistematice de eliminare a foștilor camarazi: „Să crezi, precum Aleksandr Soljenițîn, că Buharin ar fi putut schimba cumva cursul evenimentelor […] înseamnă să nu înțelegi nimic despre cum se deteriorase situația. Date fiind circumstanțele funcției lui Buharin la momentul investigației, o asemenea abordare ar fi fost chihotescă”.

Ceea ce sugerează Larina este faptul că Buharin ar fi fost, la acel moment, cu mult mai puțin influent decât ar fi vrut alții să creadă. Avem aici, de fapt, unul din comentariile specifice vieții și ambițiilor Larinei (acelea de a prezerva și promova moștenirea fostului ei soț).

Memoriile Annei Larina rămân deopotrivă o operă literară și o sursă istorică. Ca literatură despre realitățile vieții în Gulag, sunt printre cele mai bune în acest gen. Capacitatea Larinei de a transmite experiențele arestului, interogatoriilor, încarcerării și exilului într-un stil viu, dar măsurat, este extraordinară. Abilitatea ei de a înțelege și prezenta obiectiv întreg spectrul atitudinilor colegilor prizonieri față de ea, soția celui mai defăimat dintre „trădătorii” Uniunii Sovietice, ne permite nouă, cititorilor, să vedem și unele din contradicțiile care au definit reacțiile cetățenilor sovietici față de reprimarea în masă a „trădătorilor”, „spionilor” și „sabotorilor” în anii 1930.

Ca sursă istorică, memoriile Larinei trebuie privite însă cu o anumită distanță. Sunt valoroase, fără îndoială, dar trebuie supuse acelorași standarde riguroase ale mărturiilor istorice ca toate celelalte. Fiică a unui proeminent bolșevic, Anna a avut ocazia să cunoască mulți alți lideri ai mișcării, dar a făcut-o într-un fel în care se cunosc toți copiii și tinerii cu prietenii părinților lor (adică prin anumite filtre ale imaturității și impresiilor desprinse din frânturi de conversații și comentarii parentale).

Poveștile ei despre cei care călcau pragul apartamentului Larin trebuie citite cu o detașare critică. Același lucru este valabil și în cazul portretului pe care i-l face tatălui adoptiv. Ca tânără idealistă comsomolistă crescută într-o familie bolșevică, Anna Larina a rămas devotată idealurilor și valorilor partidului chiar și după arestarea lui Buharin și a ei însăși. Aluziile la acel idealism al tinereții oferă cititorilor atenți mai multe indicii despre cum anume s-au străduit să înțeleagă și interpreteze „adepții fanatici” epurați soarta tragică a revoluției și a lor personală...