Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Asemeni scriitorilor, cineaștii nu au vreo obligație estetică de a respecta sursele de dragul surselor. Abaterea de la sursă reprezintă o parte esențială a provocării care este adaptarea și, mai mult, este întotdeauna necesară în procesul de comprimare prin care un roman ajunge pe marile ecrane.

Uneori, precum în Jules et Jim (François Truffaut) sau Ladri di biciclette (Vittorio De Sica), filmul pare cu adevărat mai intens și mai influent decât cartea (deși n-ar trebui să așteptăm de la regizori să „îmbunătățească” originalul). Cu toate acestea, comparațiile sunt inevitabile, pentru că ne uităm adesea la modul în care scriitorul, respectiv cineastul, au reușit să rezolve problemele pe care le ridică opera lor.

Alteori, când regizorul alege să-și numească opera după titlul originalului, sarcina automată a criticilor devine aceea de a compara nu doar spiritul, ci și litera adaptării cinematografice. Numindu-și filmul Moarte la Veneția, Luchino Visconti—fascinantul regizor neorealist italian dispărut dintre noi pe 17 martie, în urmă cu 45 de ani—își obligă practic publicul să descopere povestea lui Thomas Mann în textura propriului film. Ceea ce nu face Akira Kurosawa, de pildă, atunci când, cu multă smerenie estetică, dă titlul Tronul însângerat propriei versiuni a tragediei shakespeariene Macbeth.

Așa cum fusese creat de Thomas Mann, eroul Gustav von Aschenbach trebuia să fie o autoritate morală care întrupează valorile și excelența burgheziei. Era renumit la nivel mondial și i se acordase un titlu nobiliar de către un prinț german. Cărțile sale erau aclamate și incluse în programele școlare pentru că Aschenbach îi mustra pe toți cei care se lăsau copleșiți de lumea burgheză, sau cei cărora le lipsea „fibra morală” ori disciplina de a nu pune întrebările greșite. Altfel spus, eroul lui Mann devenea purtătorul de cuvânt al acelora care îi disprețuiau pe cei prea slabi sau prea sensibili pentru a supraviețui într-o epocă egoistă, cinică, puritană.

Ajuns însă în mâinile regizorale ale lui Visconti, Gustav von Aschenbach devine exact vulnerabilul și netrebnicul individ pentru care Aschenbach-ul lui Thomas Mann arătase prea puțină simpatie în ironicul său studiu despre abjecție. Acolo unde personajul lui Mann se ocupa de dimensiunea tragică a existenței din postura de artist sideral a cărui cădere anunța amurgul propriei epoci, Visconti introducea un bărbat reprimat, dar infatuat, a cărui pasiune pentru un fermecător adolescent exprimă mai mult infamie decât ironie. Opus distinsului autor creionat de Mann, personajul lui Luchino Visconti este un sclifosit și un smiorcăit, aflat mereu în căutare de săruri mirositoare.

Ideea că Aschenbach ar fi fost inspirat de Gustav Mahler l-a făcut pe Visconti să opteze pentru o adaptare cinematografică discutabilă. În primul rând, regizorul italian îl transformă pe Aschenbach însuși în compozitor, condamnându-l astfel la o lume artistică a abstracțiilor. În mod cu totul nenecesar, el renunță la avantajul unui personaj ale cărui cuvinte ar putea livra un comentariu ironic la adresa propriului comportament, păstrându-și îndelung reprimatele impulsuri eliberatoare pentru lagunele corupte ale Veneției. Transformat în „compozitor”, Aschenbach nu poate avea rolul social de gardian al moralității propriei clase, cel puțin nu așa cum o făcuse scriitorul omonim al lui Mann.

Visconti își copleșește capodopera cinematografică cu muzica lui Mahler, dar recviemurile acestuia par cumva distonante, pentru că regizorul italian n-a creat un personaj de eroismul și măreția impuse de compozitorul austriac. Într-adevăr, pare că o astfel de coloană sonoră nu rezonează la fel de bine cu un personaj matur înamorat de un băiat tânăr, un adult complet lipsit de voință și putere.

Chiar și așa, Luchino Visconti face o treabă vizuală extraordinară atunci când evocă opulenta burghezie aflată în vacanță la Veneția. Camera lui ne poartă prin holurile de hotel, introducându-ne în lumea în care Aschenbach ocupă un loc respectat. Personajul său pășește în antreu, înainte de cină, înveștmântat în felul clasei lui sociale, purtând mănuși albe. Femeile, costumate cât se poate de elaborat, îi copleșesc numeric pe bărbați, anticipând în bună măsură izbucnirea războiului (o idee magistrală a lui Visconti, realizată printr-o simplă mișcare a camerei, fără niciun cuvânt). Hotelul este copleșit de vaze enorme și flori superbe, în vreme de femeile poartă toate perle și pene. Cea mai adorabilă imagine a filmului lui Visconti nu este însă adolescentul polonez „Tadzio”, ci eleganta, superioara Silvana Mangano, ca mamă a lui Thaddeus. Pe măsură ce pășește prin cadru, cuvintele ei sunt prea slabe ca să fie auzite și totuși perfecte. Mangano este gloria clasei sale sociale, exemplul ideal de privilegiu. Cu postura sa, perlele sale, satinul liliachiu și dantelăria, Silvana Mangano este însăși frumusețea burgheză.

Adaptarea lui Visconti excelează așadar acolo unde ne permite o mai bună vizualizare a burgheziei. Cadrele surprinse în acel Grand Hotel des Bains descriu această clasă în toată invulnerabilitatea și strălucirea ei superficială, dar ele se transformă, odată mutate pe plajă, într-o complet descoperită, vulgară și chiar obscenă mizanscenă.

Thomas Mann a știut foarte bine că unul din cele mai mari pericole la adresa artei apare atunci când artistul nu este suficient de racordat la imperativele morale ale lumii de care îl separă natura profesiei sale. În acest sens, provocarea de la care pare a se fi sustras (cu bună știință) Visconti este tocmai traducerea acestei concepții în limbaj cinematic, localizarea ei în însăși textura vieții de artist a lui Aschenbach.

Înfățișându-ni-l ca pe un bătrân pervers, escapada lui venețiană își pierde din rezonanța pe care o avusese în roman. La fel de mult lipsește din adaptarea regizorului italian critica lui Mann la adresa stilului de viață burghez, esența ridiculizării lui Gustav von Aschenbach ca ființă. Până la urmă, înseamnă ceva să înfățișezi burghezia în dezagreabilele-i date fizice, și altceva să-i contești pretenția la superioritate morală...

Versiunea activistă a societății civile a fost cea responsabilă pentru renașterea contemporană a conceptului în America Latină și Europa Centrală. În anii ’70 și ’80, el a prins o nouă viață în toate aceste regiuni și a descris acele eforturi de a crea spații publice autonome în contextul unor state autoritare (dictaturi militare în America de Sud și regimuri comuniste totalitare în Europa Centrală și de Est).

Intelectualii latino-americani care au utilizat termenul de societate civilă au fost puternic influențați de Antonio Gramsci (prin intermediul partidelor comuniste italian și spaniol) și de ideile teologiei eliberării. În Europa de Est, societatea civilă a rezultat din eșecul Primăverii de la Praga și din pierderea încrederii că schimbarea poate veni de la vârf sau că regimul poate fi răsturnat.

Ideea principală este aceea că în loc să încerce să schimbe statul, indivizii au ales să schimbe relația dintre stat și societate, să creeze instituții autoguvernate care pot constitui o alternativă viabilă la monopolul statist. Termeni precum „antipolitica” (Konrád, Havel) sau „traiul în adevăr” (Havel) au exprimat, de fapt, aceeași idee. În ambele cazuri, noile spații autonome au depins de legături transnaționale și asta chiar cu mult timp înainte de apariția internetului.

Ceea ce-a ajutat enorm la deschiderea spațiului public în toate aceste țări a fost existența conjugată a unor instrumente internaționale formale (precum Convenția Drepturilor Omului sau Acordul de la Helsinki) și a interacțiunilor cu diverse grupuri pentru pace și apărarea drepturilor omului din Occident.

Versiunea neoliberală a societății civile a fost asociată cu ideile despre „al treilea sector” și „sectorul non-profit”, care s-au dezvoltat în Statele Unite în anii ’70 și ’80. Această specie a societății civile datorează enorm asociaționalismului lui Alexis de Tocqueville și are strânsă legătură cu ideile neoliberale despre reducerea rolului statului.

În această perspectivă, ONG-urile, asociațiile voluntare și societățile caritabile sunt mai flexibile și inovative decât statul. Ele pot chiar substitui statul prin furnizarea de servicii sociale sau tragerea la răspundere a marilor corporații. Pe aceeași lungime de undă se află și ideile lui Robert Putnam despre capitalul social sau cele ale lui Francis Fukuyama despre încredere, care nu sugerează nimic altceva decât faptul că interacțiunea socială și încrederea reprezintă ingrediente esențiale ale unei bune guvernări și unor piețe funcționale. Într-un anumit sens, versiunea neoliberală a societății civile a fost acceptată ca un fel de amortizor al șocurilor asociate cu ajustările structurale, în special în perioadele în care serviciile publice suferă. S-a sperat inclusiv că societatea civilă va putea corecta diversele eșecuri ale pieței și crize economice.

Atât societatea civilă „activistă”, cât și cea „neoliberală”, au fost uneori criticate drept mituri neo-moderne, narațiuni legitimatoare emanate dinspre Occident. Este și motivul pentru care s-a scris și despre o societate civilă „postmodernă”, un concept sensibil din punct de vedere cultural, care presupune existența unor grupuri naționale și religioase diverse, precum și o contestare a narațiunilor prevalente. La rigoare, acest tip de societate civilă reprezintă un ciudat amestec de corporatism comunitar și libertarianism.

Aș mai spune doar că variile accepțiuni ale societății civile reflectă, de fapt, manierele diferite în care a fost negociat și reprodus consensul într-o anumită societate. În secolul XIX, de pildă, fusese vocea burgheziei cea care dăduse formă statului liberal. Așa se face că societatea civilă fusese identificată cu societatea burgheză. Treptat, odată cu ascensiunea mișcărilor proletare, accentul s-a pus din ce în ce mai tare pe luptele organizațiilor muncitorești în relație cu statul și capitalul. La acea dată, să nu uităm, inclusiv partidele politice puteau fi privite ca parte din societatea civilă. Doar prin aderarea la un partid politic sau la un sindicat puteau fi auzite vocile individuale ale muncitorilor secolului XX.

Astăzi, societatea civilă este una eminamente transnațională, angajată în dezbateri și negocieri cu guverne, companii și organizații internaționale. Grupurile civile s-au extins mult dincolo de elitele urbane și au ajuns să includă femei, minorități, populații indigene și alte categorii „excluse”. Sensul contemporan pe care îl atribuim societății civile reflectă, până la urmă, perspective politice diferite despre scopurile procesului de negociere.

Pentru neoliberali, obiectivul ar fi exportarea modelului occidental (eventual american) de guvernare. Pentru activiști, acesta ar fi emanciparea, extinderea radicală a democrației și a noțiunii de justiție globală. Pentru postmoderni, însăși natura calată pe scop a modernității este problematică. Apariția internetului a permis, până la urmă, „revolta virtualului” și negarea existenței oricărui lucru numit real. Dacă se dorește a fi un concept cu adevărat comprehensiv, probabil că societatea civilă ar trebui să înglobeze toate aceste versiuni și mișcări sociale, inclusiv ceea ce un profesor de la London School of Economics, James Putzel, numea partea întunecată a capitalului social...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG