Marius Stan

Iosif Brodski a scris la un moment dat, în introducerea unui volum de poeme al Irinei Ratușinskaia, următoarele cuvinte: „A ascunde un poet după gratii este precum stricarea unui ceas, este falsificarea timpului, pentru că metrul poetic nu este nimic altceva decât timp restructurat...”.

Nimic mai adevărat! Nu doar lupta pentru restructurarea timpului, ci și reintrarea în posesia lui au reprezentat una din cele mai influente teme ale operei poetei creștine disidente Irina Ratușinskaia (martie 1954–iulie 2017). Născută la Odessa în primăvara anului 1954, Ratușinskaia fusese crescută fără educație religioasă, în consacrata tradiție sovietică. Avea totuși să dezvolte un interes aparte pentru originile ei poloneze și în special pentru religia catolică a bunicii sale, care fusese, la rându-i, așa cum a scris chiar Irina, „arestată frecvent de către KGB” pentru convingerile sale.

Părinții Irinei au încercat să descurajeze permanent asemenea înclinații subversive la fiica lor. I-au interzis chiar să învețe poloneză sau să discute cu bunicii despre orice subiect religios ori nesovietic. În 1971, a început să studieze fizica la universitatea din Odessa, deși interesele personale o recomandau mai degrabă pentru poezie și literatură. A debutat cu propria-i poezie la scurt timp după absolvire, profund influențată de operele unor Mandelștam, Pasternak, Țvetaeva sau Ahmatova. Nu este întâmplător faptul că toți acești poeți avuseseră de suferit de pe urma autorităților sovietice. Poemele Irinei Ratușinskaia au trădat, la rându-le, o anumită urgență și au fost apreciate în special de către Brodski, cel care a descris-o ca pe o poetă cu o voce aparte, pătrunzătoare și totuși lipsită de orice isterie.

După absolvirea facultății, în 1976, Ratușinskaia a luat în primire un post de profesoară de fizică la o școală din Odessa. A ajuns destul de rapid în inspectoratul școlar local, însă atunci când a refuzat să execute instrucțiuni care îi discriminau pe candidații evrei, a fost dată afară. În 1979, s-a căsătorit cu activistul pentru drepturile omului Igor Gherașcenko și s-a mutat la Kiev. Un an mai târziu, cuplului îi era refuzată viza de emigrare, iar în 1981, cei doi au fost avertizați să nu mai semnaleze violările drepturilor omului în Uniunea Sovietică.

Este și motivul pentru care, în urma unei manifestații de susținere a lui Andrei Saharov petrecută în decembrie 1981 la Moscova, Ratușinskaia și Gherașcenko au fost arestați și ținuți timp de zece zile în închisori separate. Evident, lucrurile nu s-au oprit aici și cei doi și-au pierdut slujbele, fiind nevoiți să supraviețuiască prin munci banale. Peste nouă luni de zile, Irina era din nou arestată, de data aceasta pentru o perioadă mai lungă.

A ajuns în colonia de muncă de la Barașevo, renumită pentru administrația ei dură, descrisă, de altfel, în rapoartele samizdat care s-au scurs în afara lagărului. În perioada 1983–1984, au fost înregistrate circa două sute de greve colective sau personale, în semn de protest față de tratamentul aplicat prizonierilor. Irina Ratușinskaia a fost implicată activ în toate aceste „răzvrătiri”, iar rezistența ei a transformat-o într-o țintă a represiunii pentru conducerea lagărului.

În anul 1985, a trecut printr-un proces de „reeducare” în închisoarea KGB din Saransk, iar în luna august a aceluiași an, a fost ținută în izolare la Iavas, „capitala” rețelei mordave de lagăre. Ajunsese aici cu traume craniene, într-o stare de sănătate precară, ceea ce nu i-a împiedicat însă pe tartorii lagărului să-i aplice nenumărate corecții fizice. În 1986, când soțul și mama ei au încercat s-o viziteze la Barașevo, li s-a respins accesul. Se pare că autoritățile lagărului nu doreau confirmarea rapoartelor despre sănătatea ei precară.

Starea Irinei Ratușinskaia nu s-a îmbunătățit decât după transferul ei la Kiev, unde condițiile de detenție erau puțin mai bune. Aici, abia, a reușit să-și revadă familia, despre care nu mai auzise nimic din 1983. Deși i s-a sugerat să pledeze pentru clemență spre a putea fi eliberată, Ratușinskaia a refuzat și a continuat să susțină că fusese acuzată și închisă ilegal. I s-ar fi părut cu adevărat absurd să ceară un recurs (faptul că suferea deja de probleme cardiace provocate de lunga detenție nu a împiedicat-o să-și demonstreze tăria de caracter).

Deși ar fi trebuit să petreacă 7 ani în lagărele de muncă și alți 5 în exil intern (domiciliu forțat), a fost eliberată în octombrie 1986—ca urmare a presiunilor politice—și forțată să ia calea Occidentului. A continuat să scrie poezie și după emigrare, dar și memorii și romane bazate pe experiențele ei de scriitoare sovietică, disidentă, creștină devotată și prizonieră. În Fictions and Lies, de pildă, a expus în detaliu corupția politică și morală care impregnase lumea scriitorilor sovietici în perioada lui Brejnev.

Irina Ratușinskaia rămâne în istorie, dincolo de multiplele-i acte de bravură, și pentru cea mai lungă sentință aplicată unei femei sovietice, pe motive politice (adică „agitație și propagandă anti-sovietică” prin poeziile ei), după moartea lui Stalin. Vorbind despre influența Țvetaevei și a Ahamatovei asupra ei, același Brodski spunea că, indiferent de destinul fatal al Rusiei în secolul XX, a existat și norocul extraordinar al poeziei: „Prețul acestei șanse, în orice caz, a fost înspăimântător, așa cum o demonstrează soarta Irinei Ratușinskaia”.

Otto Adolf Eichmann s-a născut pe 19 martie 1906 în Solingen, Imperiul German. Tatăl lui, Adolf Karl Eichmann, care apăruse pe lume în 1877 în Prusia, a avut mai multe profesii, însă descrierea care i s-ar potrivi cel mai bine ar fi cea de om de afaceri tipic pentru începutul de secol XX.

În 1915, familia Eichmann s-a mutat în Austria, la Linz, acolo unde Adolf Senior prinsese o slujbă în cadrul unei companii de tramvaie și electricitate. În următorii ani, capul familiei avea să devină unul din directorii importanți ai instituției. Tot atunci a investit tatăl lui Adolf Eichmann în varii proiecte economice, inclusiv într-o companie minieră din zona Munților Tennen. Maria, mama lui Adolf și a încă patru copii, murise în 1916. Adolf Karl a ales să se recăsătorească, adăugând încă doi băieți, cu noua soție, la zestrea genetică a familiei.

Pentru scurt timp, Adolf Senior a deținut chiar și o mică afacere de exploatare a aurului, acolo unde tânărul Adolf avea să lucreze după ce a abandonat școala (era, într-adevăr, catastrofal ca student, dar asta nu l-a împiedicat să se laude și să țină discursuri bombastice de timpuriu). Eichmann avea să pretindă mai târziu că este inginer, ceea ce ar fi presupus absolvirea unui colegiu tehnic. Tot el a pretins că vorbește fluent limba ebraică. Nimic din toate acestea n-a fost vreodată adevărat.

Până în 1933, când a fost dat afară din ultima sa slujbă, Eichmann se înscrisese deja în NSDAP-ul austriac. Pe 1 septembrie 1933, la doar câteva săptămâni după ce partidul a fost scos în afara legii de către guvernul lui Engelbert Dollfuss, Adolf Eichmann se muta în Germania și intra rapid în SS. Dar Eichmann nu părăsise Austria de teama persecuțiilor, ci pentru că-și pierduse slujba. Și pentru că „legiunea austriacă” nu era o componentă importantă a NSDAP, și-a găsit rapid un loc in SS, iar mai apoi, pe măsura traiectoriei sale ascendente, a ajuns în Gestapo.

A cunoscut-o pe Veronika („Vera”) Liebl, membră a minorității germanilor sudeți, abia după mutarea sa în Germania. Aveau să se căsătorească în 1935 în Passau, la granița cu Austria, iar zece ani mai târziu, Vera avea să-l urmeze în exilul său argentinian. Aparent, Eichmann s-a simțit în siguranță în America Latină. Faptul că nu s-a gândit să schimbe numele soției și al celor trei copii atunci când au ajuns în Argentina, în 1952, întărește această senzație. Acolo au rămas până în 1960, când Eichmann a fost depistat de agenții Mossad și dus în Israel, unde au urmat celebrul proces și execuția sa (1 iunie 1962).

Răpirea lui Eichmann în Argentina a generat o mulțime de cărți și articole, în special despre cariera în cadrul NSDAP-ului german. Una din cele mai importante opere pe subiectul Eichmann rămâne, desigur, cartea Hannei Arendt, Eichmann la Ierusalim. De altfel, gânditoarea germană a fost printre primii care au scris despre „opțiunea germană” a personajului: „Eichmann a decis să ia calea Germaniei, ceea ce era cu atât mai natural cu cât familia sa nu renunțase vreodată la cetățenia germană. (Acest lucru a avut o anumită relevanță în timpul procesului. Dr. Servatius [avocatul apărării] solicitase guvernului vest-german să ceară extrădarea acuzatului și, eșuând la acest capitol, să plătească cheltuielile apărării, însă Bonn-ul a refuzat pe motiv că Eichmann nu era un cetățean german, ceea ce reprezintă un neadevăr frapant)”. Fapt este că odată cu condamnarea și executarea lui Eichmann, guvernul și poporul austriac—ba chiar și câțiva istorici—au părut cât se poate de fericiți să treacă sub tăcere trecutul nazist al țării.

Evenimentele de tipul procesului lui Eichmann sunt extrem de dificil de evaluat. Ele ridică o serie întreagă de probleme juridice și prezintă numeroase nuanțe, așa încât devine dificil să spunem dacă justiția a fost sau nu înfăptuită. În cazul lui Adolf Eichmann, omenirea a fost însă suficient de norocoasă să afle despre proces prin vocea uneia din cele mai mari gânditoare ale secolului XX. Mergând în Israel ca reporter al revistei The New Yorker, Hannah Arendt a asistat la proces și a pregătit mai multe articole substanțiale (cele care s-au și transformat ulterior în carte). Ei bine, acea carte—Eichmann la Ierusalim—a fost, până la urmă, extrem de controversată.

„Raportul” Hannei Arendt critica, printre altele, comportamentul procurorului și atitudinea celor în poziții de autoritate în Israel. Mai mult, sugera o anumită complicitate evreiască în timpul Holocaustului, prin activitățile administrative ale acelor Consilii Evreiești. Agitația stârnită de cartea Hannei Arendt avea să eclipseze parțial pătrunzătoarea ei evaluare a personajului.

Perspectiva strict juridică nu a interesat-o deloc pe Arendt. Mai degrabă, a preocupat-o înțelegerea fenomenului Eichmann ca „banalitate a răului”—adică în calitatea lui de reprezentant al sistemului național-socialist, care a putut acționa tocmai pentru că au existat mulți alți indivizi banali și mediocri precum Eichmann care au compus osatura mașinăriei naziste de distrugere. Chiar și așa, Hannah Arendt a fost de acord cu verdictul și execuția.

Morala felului în care a văzut ea procesul se referă la faptul că dihotomia bine–rău nu este de ajuns pentru a explica exterminarea nazistă. Pentru Arendt, răul este banal și constă în inabilitatea indivizilor de tipul Eichmann de a gândi și evalua, procese esențiale pentru orice acțiune morală. Cu alte cuvinte, ceea ce-a cântărit enorm în modul în care a privit Hannah Arendt procesul lui Adolf Eichmann a fost tocmai această obediență oarbă în executarea până la capăt a unor acte inumane. Pentru ea, dincolo de verdictul strict juridic și meta-narațiunea astfel creată, a contat denunțarea „ticăloșiei fără margini a oamenilor simpli”.