Marius Stan

În vremea studenției sale la École Normale Supérieure, Raymond Aron (n. 14 martie 1905–d. 17 octombrie 1983) fusese membru al partidului socialist francez și, într-un anumit sens, a apărat întreaga viață o viziune umanistă, seculară, democratică și progresistă despre lume. Cu toate acestea, a simțit de la bun început că Frontul Popular urmărea scopuri imposibile, prin mijloace complet inadecvate.

Aron și-a păstrat totuși admirația pentru Léon Blum (1872–1950) și pentru tipul de socialism reprezentat de acesta, și n-a încetat vreodată să fie interesat de marxism ca subiect intelectual. Poate că această pasiune este și motivul pentru care a devenit unul din cei mai consistenți critici ai marxismului și ai ordinii socialiste/comuniste în secolul XX. Nu prejudecățile l-au împins pe Raymond Aron pe această cale. Și-a acceptat misiunea intelectuală din respect pentru adevăr, libertate și tipul de societate care susține bunăstarea. Tot el a realizat că lumea este un loc aspru, în care idealurile pot fi urmărite însă niciodată realizate complet.

A fost cu adevărat un om al timpului său și nu produsul curentelor de opinie care prevalau în cercurile intelectuale ale epocii. S-a perceput pe sine ca un martor îndurerat al slăbiciunii (mai târziu avea s-o numească decadență) societății franceze a anilor 1930, dar și al umilinței înfrângerii și ocupației naziste din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale.

Atunci când s-a întors în Franța, în 1944, agenda intelectuală a vieții sale era deja fixată. Ea includea reabilitarea societății franceze, eficiența comportamentului ei politic, redobândirea respectului de sine, protejarea unității acestei societăți într-un regim liberal-democratic care permite dezacordul liber, integrarea ei într-o civilizație mai largă a democrațiilor progresiste liberale, precum și apărarea acelei societăți în fața oricăror derapaje totalitare.

Vreme de trei decenii, 1947–1977, ca publicist pentru Le Figaro și multe alte reviste, acestea fuseseră preocupările cotidiene ale lui Raymond Aron. Din 1977 și până la moartea sa, avea să scrie preponderent pentru revista L’Express. Aceleași preocupări s-au aflat și pe agenda sa academică, începând cu 1955, atunci când și-a reluat cariera academică la Sorbona ca profesor de sociologie. Aceleași gânduri l-au bântuit și pe parcursul anilor ’60, când a ocupat o funcție de conducere la École Pratique des Hautes Études și, de fapt, până la pensionarea sa, în 1978, din postura de profesor de sociologie la Collège de France.

Filosoful francez nu și-a concentrat atenția asupra problemelor fundamentale ale existenței umane pentru că, într-un anumit sens, era mult prea mult un moștenitor al Iluminismului spre a se mai gândi în mod sistematic la realitățile transcendente. Punctul lui de vedere a fost întotdeauna unul stabil, centrat pe apărarea civilizației, rațiunii, libertății și instituțiilor democratice.

La momentul morții sale, pe 17 octombrie 1983, Aron era cel mai proeminent și prețuit scriitor din lume pe subiecte precum societatea modernă și politica internațională a secolului XX. Fusese acceptat ca autoritate importantă în cercurile intelectuale din Marea Britanie, Germania, Statele Unite, Italia, Israel și America Latină. Partea spectaculoasă a traiectoriei sale ține și de faptul că fusese respectat mult dincolo de granițele sociologiei academice.

A scris patruzeci de volume, iar cele mai multe dintre ele au fost traduse în limba engleză și în alte limbi europene și asiatice. Pentru mai bine de o treime de secol, a publicat sute de articole despre problemele politice și economice curente ale Franței și ale lumii. A fost încununat cu titluri onorifice la Oxford, Cambridge, Chicago, Columbia sau Ierusalim. Prelegerile sale, în special cele Gifford, și premiile onorifice (Goethe, Erasmus, Tocqueville, Ordinul Național de Merit și multe altele) au încununat o fabuloasă carieră.

Probabil că niciun alt personaj academic al secolului XX, cu atât mai puțin un expert în studiul evoluției societăților, nu a fost mai cunoscut și mai apreciat ca Raymond Aron (cu excepția, poate, a lui John Maynard Keynes). În Franța, dintre toate, politicienii faimoși îi citeau articolele și uneori îl invitau să le discute dilemele și politicile. Când a ajuns în Statele Unite, Aron a fost întâmpinat de oficiali de rang înalt, în special din zona politicii externe și a securității naționale. Așadar, a fost ascultat cu maximă atenție nu doar de elita politică a Franței, ci și de Robert McNamara sau Henry Kissinger.

În pofida acestei aure de eminență, Aron a ajuns până la urmă să fie izolat în lumea intelectuală franceză. Dintre prietenii lui apropiați de la École Normale Supérieure, unul, Paul Nizan, a devenit comunist, iar alți doi, Jean-Paul Sartre și Maurice Merleau-Ponty, au devenit inveterați tovarăși de drum și influenți susținători ai cauzei sovietice. Cotidianul Le Monde, atunci când nu i-a fost ostil în mod direct, l-a ținut la distanță.

Într-o vreme în care stângismul pretențios al „tovărășiei de drum” domina peisajul intelectual francez, devenise un lucru comun să vorbești despre Raymond Aron ca despre un „reacționar”. Adevărul este că lui Aron nu i-a fost nicicând ușor să ajungă unde a ajuns: intrarea lui la Sorbona n-a fost deloc simplă și nu puțini au fost acei profesori care au strâmbat pedant din nas, considerându-l prea „jurnalistic”. Faptul că era un critic neînduplecat al marxismului și al Uniunii Sovietice nu a atenuat defel ostilitatea cu care a fost întâmpinat adesea de către stânga franceză...

Influența Spaniei asupra lui Ernest Hemingway (1899–1961) a fost enormă și a avut mai multe implicații pentru viața sa. Cu siguranță nu a fost doar un teren de joacă pentru generații ratate, ori doar un laborator pentru studierea războiului civil și a revoluției. Scriitorul american a asimilat, de fapt, atât de multe aspecte ale temperamentului spaniol încât acestea au devenit un ingredient decisiv în concepția sa despre morală, pentru modul în care și-a construit eroii sau și-a închipuit tragedia.

Ernest Hemingway a văzut prima sa luptă cu tauri în vara anului 1922, însă nu a început să le studieze amănunțit decât în anul următor. Inițial, tot ce-și dorea scriitorul era un subiect, o temă. Așa cum ne reamintea el în Moarte după-amiaza, nu făcea decât să „încerce să scrie, începând cu lucrurile simple, iar unul din cele mai simple lucruri... este moartea violentă”. S-a dus, așadar, în Spania cu anumite preconcepții despre acele corridas.

Treptat, coridele au devenit pentru Hemingway puțin mai mult decât un teren de experimente literare—o experiență spirituală cât se poate de profundă! La sfârșitul anului 1924, îl cita într-un articol chiar pe Pablo Picasso, pentru care—se pare—luptele cu tauri rămăseseră singurul lucru remarcabil în lume. Și-a dat însă seama că o invazie turistică a Pamplonei ar strica „fiesta” și a conchis că ar fi mai bine ca oamenii să privească drept violente și groaznice aceste lupte. Atunci când privim la temele hispanice de mai târziu, este important să ne reamintim că luptele cu tauri au reprezentat chintesența lumii spaniole a lui Hemingway.

În primul său roman, Fiesta (sau Soarele răsare), scriitorul îl numește pe tânărul Pedro Romero după un celebru toreador de secol XVIII. Din acest punct de vedere, „cel care se luptă cu taurii” devine foarte devreme prototipul eroului lui Hemingway. Romero este un personaj admirabil pentru că este un artist cu un viitor strălucit, spre deosebire de toți acei Cohn, Mike sau Jake, oameni fără meserie ori succes. Romero este și eroic, pentru că stilul său de viață este intens și extrem, pentru că-și scurtează existența în aceeași manieră în care o face Robert Jordan, mai târziu, în Pentru cine bate clopotele.

Așa cum îi spune chiar Jake (naratorul) lui Cohn în primul roman, „nimeni nu-și trăiește vreodată viața până la capăt precum toreadorii”. La rându-i, Cohn, a cărui anomalie rezidă în neîncetata (dar eșuata) lui goană după experiență, îi răspunde că nu este interesat de luptele cu tauri: „Asta-i o viață anormală”. Atât pentru Jake, cât și pentru Hemingway, ironia care se desprinde din acest dialog este aceea că viața toreadorului nu este „extra-ordinară”. Ea este singura manieră prin care un om poate ajunge un artist, demonstrând curaj și aptitudini în fața a ceea ce scriitorul însuși avea să numească mai târziu realitatea supremă: moartea. Asemeni lui Paco în Capitala lumii, Pedro Romero este plin de iluzii, tinerețe și inocență.

Hemingway a fost fascinat de timpuriu de acea trăsătură tipic spaniolă care te împiedică să accepți înfrângerea în situații care altfel ar impune capitularea. Tema subîntinde întreaga carieră literară a scriitorului american și atestă felul în care a înțeles „sufletul spaniol”. Povestea banală, apărută în cel de-al doilea volum al său de proză scurtă (Bărbați fără femei, titlu pe care avea să i-l împrumute mai târziu și Haruki Murakami), trădează cât se poate de evident această renunțare la valorile americane în detrimentul celor hispanice.

Ironizarea americanilor, care se chinuie să trăiască mereu o „completă experiență a minții” prin romantism și stimulente intelectuale discutabile de tipul revistelor, este sinonimă, pentru autorul nostru, cu lipsa de sinceritate și afectarea. De aici se naște și un contrast aproape dramatic între acești americani și bravii toreadori, eroii săi predilecți. Pentru Hemingway, era muy hombre devine complimentul suprem, iar el nu poate fi exprimat ca atare decât în spaniolă.

Din catalogul virtuților lui Ernest Hemingway nu au lipsit niciodată umorul, mândria, generozitatea, puterile bahice și chiar vulgaritățile. Eroul cu iz spaniol al scriitorului nu plânge după bani și nici nu-i admiră pe intelectuali. Îi place în schimb să ucidă tauri, să trăiască pasional, să-și înece ocazional amarul, ba chiar să-și ignore bolile trupești dintr-un fel de bravură care sfidează pericolul morții.

Valorile lui Hemingway au fost diferite de ale compatrioților săi americani tocmai pentru că au fost „hispanizate”. Acest lucru transpare din aproape fiecare pagină a Morții după-amiaza, în special acolo unde autorul discută subiectul morții:

„Cineva cu sânge englezesc a scris: «Viața este reală; viața este serioasă, iar mormântul nu este scopul ei». Și unde l-au îngropat? Și ce s-a ales de realitate și seriozitate? Oamenii din Castilia au o judecată sănătoasă. N-ar putea da vreun poet care să scrie astfel de rânduri. Ei știu că moartea este o realitate inevitabilă, singurul lucru de care un om poate fi sigur...”