Marius Stan

Versiunea activistă a societății civile a fost cea responsabilă pentru renașterea contemporană a conceptului în America Latină și Europa Centrală. În anii ’70 și ’80, el a prins o nouă viață în toate aceste regiuni și a descris acele eforturi de a crea spații publice autonome în contextul unor state autoritare (dictaturi militare în America de Sud și regimuri comuniste totalitare în Europa Centrală și de Est).

Intelectualii latino-americani care au utilizat termenul de societate civilă au fost puternic influențați de Antonio Gramsci (prin intermediul partidelor comuniste italian și spaniol) și de ideile teologiei eliberării. În Europa de Est, societatea civilă a rezultat din eșecul Primăverii de la Praga și din pierderea încrederii că schimbarea poate veni de la vârf sau că regimul poate fi răsturnat.

Ideea principală este aceea că în loc să încerce să schimbe statul, indivizii au ales să schimbe relația dintre stat și societate, să creeze instituții autoguvernate care pot constitui o alternativă viabilă la monopolul statist. Termeni precum „antipolitica” (Konrád, Havel) sau „traiul în adevăr” (Havel) au exprimat, de fapt, aceeași idee. În ambele cazuri, noile spații autonome au depins de legături transnaționale și asta chiar cu mult timp înainte de apariția internetului.

Ceea ce-a ajutat enorm la deschiderea spațiului public în toate aceste țări a fost existența conjugată a unor instrumente internaționale formale (precum Convenția Drepturilor Omului sau Acordul de la Helsinki) și a interacțiunilor cu diverse grupuri pentru pace și apărarea drepturilor omului din Occident.

Versiunea neoliberală a societății civile a fost asociată cu ideile despre „al treilea sector” și „sectorul non-profit”, care s-au dezvoltat în Statele Unite în anii ’70 și ’80. Această specie a societății civile datorează enorm asociaționalismului lui Alexis de Tocqueville și are strânsă legătură cu ideile neoliberale despre reducerea rolului statului.

În această perspectivă, ONG-urile, asociațiile voluntare și societățile caritabile sunt mai flexibile și inovative decât statul. Ele pot chiar substitui statul prin furnizarea de servicii sociale sau tragerea la răspundere a marilor corporații. Pe aceeași lungime de undă se află și ideile lui Robert Putnam despre capitalul social sau cele ale lui Francis Fukuyama despre încredere, care nu sugerează nimic altceva decât faptul că interacțiunea socială și încrederea reprezintă ingrediente esențiale ale unei bune guvernări și unor piețe funcționale. Într-un anumit sens, versiunea neoliberală a societății civile a fost acceptată ca un fel de amortizor al șocurilor asociate cu ajustările structurale, în special în perioadele în care serviciile publice suferă. S-a sperat inclusiv că societatea civilă va putea corecta diversele eșecuri ale pieței și crize economice.

Atât societatea civilă „activistă”, cât și cea „neoliberală”, au fost uneori criticate drept mituri neo-moderne, narațiuni legitimatoare emanate dinspre Occident. Este și motivul pentru care s-a scris și despre o societate civilă „postmodernă”, un concept sensibil din punct de vedere cultural, care presupune existența unor grupuri naționale și religioase diverse, precum și o contestare a narațiunilor prevalente. La rigoare, acest tip de societate civilă reprezintă un ciudat amestec de corporatism comunitar și libertarianism.

Aș mai spune doar că variile accepțiuni ale societății civile reflectă, de fapt, manierele diferite în care a fost negociat și reprodus consensul într-o anumită societate. În secolul XIX, de pildă, fusese vocea burgheziei cea care dăduse formă statului liberal. Așa se face că societatea civilă fusese identificată cu societatea burgheză. Treptat, odată cu ascensiunea mișcărilor proletare, accentul s-a pus din ce în ce mai tare pe luptele organizațiilor muncitorești în relație cu statul și capitalul. La acea dată, să nu uităm, inclusiv partidele politice puteau fi privite ca parte din societatea civilă. Doar prin aderarea la un partid politic sau la un sindicat puteau fi auzite vocile individuale ale muncitorilor secolului XX.

Astăzi, societatea civilă este una eminamente transnațională, angajată în dezbateri și negocieri cu guverne, companii și organizații internaționale. Grupurile civile s-au extins mult dincolo de elitele urbane și au ajuns să includă femei, minorități, populații indigene și alte categorii „excluse”. Sensul contemporan pe care îl atribuim societății civile reflectă, până la urmă, perspective politice diferite despre scopurile procesului de negociere.

Pentru neoliberali, obiectivul ar fi exportarea modelului occidental (eventual american) de guvernare. Pentru activiști, acesta ar fi emanciparea, extinderea radicală a democrației și a noțiunii de justiție globală. Pentru postmoderni, însăși natura calată pe scop a modernității este problematică. Apariția internetului a permis, până la urmă, „revolta virtualului” și negarea existenței oricărui lucru numit real. Dacă se dorește a fi un concept cu adevărat comprehensiv, probabil că societatea civilă ar trebui să înglobeze toate aceste versiuni și mișcări sociale, inclusiv ceea ce un profesor de la London School of Economics, James Putzel, numea partea întunecată a capitalului social...

În vremea studenției sale la École Normale Supérieure, Raymond Aron (n. 14 martie 1905–d. 17 octombrie 1983) fusese membru al partidului socialist francez și, într-un anumit sens, a apărat întreaga viață o viziune umanistă, seculară, democratică și progresistă despre lume. Cu toate acestea, a simțit de la bun început că Frontul Popular urmărea scopuri imposibile, prin mijloace complet inadecvate.

Aron și-a păstrat totuși admirația pentru Léon Blum (1872–1950) și pentru tipul de socialism reprezentat de acesta, și n-a încetat vreodată să fie interesat de marxism ca subiect intelectual. Poate că această pasiune este și motivul pentru care a devenit unul din cei mai consistenți critici ai marxismului și ai ordinii socialiste/comuniste în secolul XX. Nu prejudecățile l-au împins pe Raymond Aron pe această cale. Și-a acceptat misiunea intelectuală din respect pentru adevăr, libertate și tipul de societate care susține bunăstarea. Tot el a realizat că lumea este un loc aspru, în care idealurile pot fi urmărite însă niciodată realizate complet.

A fost cu adevărat un om al timpului său și nu produsul curentelor de opinie care prevalau în cercurile intelectuale ale epocii. S-a perceput pe sine ca un martor îndurerat al slăbiciunii (mai târziu avea s-o numească decadență) societății franceze a anilor 1930, dar și al umilinței înfrângerii și ocupației naziste din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale.

Atunci când s-a întors în Franța, în 1944, agenda intelectuală a vieții sale era deja fixată. Ea includea reabilitarea societății franceze, eficiența comportamentului ei politic, redobândirea respectului de sine, protejarea unității acestei societăți într-un regim liberal-democratic care permite dezacordul liber, integrarea ei într-o civilizație mai largă a democrațiilor progresiste liberale, precum și apărarea acelei societăți în fața oricăror derapaje totalitare.

Vreme de trei decenii, 1947–1977, ca publicist pentru Le Figaro și multe alte reviste, acestea fuseseră preocupările cotidiene ale lui Raymond Aron. Din 1977 și până la moartea sa, avea să scrie preponderent pentru revista L’Express. Aceleași preocupări s-au aflat și pe agenda sa academică, începând cu 1955, atunci când și-a reluat cariera academică la Sorbona ca profesor de sociologie. Aceleași gânduri l-au bântuit și pe parcursul anilor ’60, când a ocupat o funcție de conducere la École Pratique des Hautes Études și, de fapt, până la pensionarea sa, în 1978, din postura de profesor de sociologie la Collège de France.

Filosoful francez nu și-a concentrat atenția asupra problemelor fundamentale ale existenței umane pentru că, într-un anumit sens, era mult prea mult un moștenitor al Iluminismului spre a se mai gândi în mod sistematic la realitățile transcendente. Punctul lui de vedere a fost întotdeauna unul stabil, centrat pe apărarea civilizației, rațiunii, libertății și instituțiilor democratice.

La momentul morții sale, pe 17 octombrie 1983, Aron era cel mai proeminent și prețuit scriitor din lume pe subiecte precum societatea modernă și politica internațională a secolului XX. Fusese acceptat ca autoritate importantă în cercurile intelectuale din Marea Britanie, Germania, Statele Unite, Italia, Israel și America Latină. Partea spectaculoasă a traiectoriei sale ține și de faptul că fusese respectat mult dincolo de granițele sociologiei academice.

A scris patruzeci de volume, iar cele mai multe dintre ele au fost traduse în limba engleză și în alte limbi europene și asiatice. Pentru mai bine de o treime de secol, a publicat sute de articole despre problemele politice și economice curente ale Franței și ale lumii. A fost încununat cu titluri onorifice la Oxford, Cambridge, Chicago, Columbia sau Ierusalim. Prelegerile sale, în special cele Gifford, și premiile onorifice (Goethe, Erasmus, Tocqueville, Ordinul Național de Merit și multe altele) au încununat o fabuloasă carieră.

Probabil că niciun alt personaj academic al secolului XX, cu atât mai puțin un expert în studiul evoluției societăților, nu a fost mai cunoscut și mai apreciat ca Raymond Aron (cu excepția, poate, a lui John Maynard Keynes). În Franța, dintre toate, politicienii faimoși îi citeau articolele și uneori îl invitau să le discute dilemele și politicile. Când a ajuns în Statele Unite, Aron a fost întâmpinat de oficiali de rang înalt, în special din zona politicii externe și a securității naționale. Așadar, a fost ascultat cu maximă atenție nu doar de elita politică a Franței, ci și de Robert McNamara sau Henry Kissinger.

În pofida acestei aure de eminență, Aron a ajuns până la urmă să fie izolat în lumea intelectuală franceză. Dintre prietenii lui apropiați de la École Normale Supérieure, unul, Paul Nizan, a devenit comunist, iar alți doi, Jean-Paul Sartre și Maurice Merleau-Ponty, au devenit inveterați tovarăși de drum și influenți susținători ai cauzei sovietice. Cotidianul Le Monde, atunci când nu i-a fost ostil în mod direct, l-a ținut la distanță.

Într-o vreme în care stângismul pretențios al „tovărășiei de drum” domina peisajul intelectual francez, devenise un lucru comun să vorbești despre Raymond Aron ca despre un „reacționar”. Adevărul este că lui Aron nu i-a fost nicicând ușor să ajungă unde a ajuns: intrarea lui la Sorbona n-a fost deloc simplă și nu puțini au fost acei profesori care au strâmbat pedant din nas, considerându-l prea „jurnalistic”. Faptul că era un critic neînduplecat al marxismului și al Uniunii Sovietice nu a atenuat defel ostilitatea cu care a fost întâmpinat adesea de către stânga franceză...