Marius Stan

Programul de alimentație rațională nu a fost o noutate a regimului comunist român. Norme de alimentație rațională și control caloric al alimentației populației, după criterii așa-zis medicale, bazate pe indicatori de vârstă, gen, profesie, consum energetic (munca fizică primește mai mult; ex: minerii), stare fiziologică, etc., fuseseră elaborate încă din 1964.

Programul implementat începând cu 1982 a fost văzut de regimul comunist de la București ca o necesitate, iar vechile norme erau considerate depășite din punct de vedere științific. Pentru a-și realiza planurile, conducerea statului a apelat la cadre medicale (specializate în boli de nutriție, metabolice, etc.), persoane din ministerele agriculturii și industriei alimentare.

Au fost implicate presa comunistă, sistemul de învățământ, sindicatele și alte organizații de masă, politice sau obștești. Pe scurt, pentru o alimentație rațională a societății, regimul Ceaușescu a pus în mișcare un uriaș aparat de elaborare, propagandă și implementare.

Pregătirea Programului începuse încă din a doua parte a anilor 1970. În 1976, ministrul Sănătății—Nicolae Nicolaescu—propunea o comisie de specialitate care să elaboreze noi norme de alimentație rațională. În fruntea acestei comisii s-a aflat Iulian Mincu, șeful disciplinei de nutriție și boli metabolice de la IMF București, considerat ulterior „părintele” întregului program științific de alimentație. Fiind un proiect național de anvergură, cu multiple implicații în varii zone instituționale, publicarea Programului în Buletinul Oficial nu s-a făcut decât în prima parte a anilor 1980.

În anul 1982, în conformitate cu Hotărârea Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, s-a supus dezbaterii publice proiectul Programului de alimentație științifică a populației. În limbaj comunist, „dezbatere publică” însemna cel mult o nouă șarjă de articole unilaterale în favoarea implementării acestui program. Oficiosul Scînteia a preluat în numărul său din 14 iulie 1982 textul integral. În deschiderea articolului, se preciza că „propunerile, observațiile și sugestiile cetățenilor la acest proiect vor fi adresate Consiliului de Miniștri, presei și radioteleviziunii”. Se dorea păstrată aparența participării cetățeanului obișnuit la „treburile cetății”...

Așa se face că Hotărârea Marii Adunării Naționale a apărut în Buletinul Oficial abia în 1984. În aplicarea prevederilor acestui program se trasau sarcini specifice Ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare, altor ministere și organe centrale cu atribuții în producerea și desfacerea de bunuri de consum agroalimentare, consiliilor populare, Ministerului Educației și Învățământului, Consiliului Culturii și Educației Socialiste, organizațiilor componente ale Frontului Democrației și Unității Socialiste, Consiliului Național al Femeilor, Societății de Cruce Roșie, presei, radioului, televiziunii și chiar Consiliului de Miniștri.

Scopul acestor măsuri alimentare era asimilat celui ideologic al Partidului: „Creșterea continuă a bunăstării materiale și spirituale a oamenilor muncii, a gradului de civilizație și a calității vieții întregului popor”.

Rolul presei de stat era esențial în educarea populației vizavi de programul național de alimentație științifică și rațională. Cele mai multe articole din presa vremii citau constant autorități medicale, astfel încât structura de adevăr a celor afirmate să nu poată fi pusă la îndoială.

În realitate, planul avea legătură cu situația economică la zi, din ce în ce mai dezastruoasă, cu proiectele megalomanice și costisitoare ale dictatorului și ambiția lui de a plăti întreaga datorie externă. De partea cealaltă, statisticile oficiale vorbeau exclusiv despre progres economic, general și constant.

Vladimir Maximov (n. în 1930 la Moscova, ca Lev Alexeevici Samsonov) a fost unul din cei mai remarcabili scriitori ruși ai secolului trecut și o figură importantă a mișcării disidente sovietice și post-sovietice.

Copilăria viitorului scriitor fusese însă una dură. Tatăl lui, arestat în câteva rânduri de-a lungul anilor ’30, a murit ucis la începutul războiului, în 1941. Maximov a ajuns astfel într-un orfelinat și apoi într-o colonie pentru delincvenții juvenili. Educația sa adunată n-a însemnat mai mult de patru ani. Până la vârsta de 22 de ani, cutreierase de-a lungul și de-a latul Uniunii Sovietice, muncind ca zilier la diferite ferme colective și pe șantiere. Tânărul Maximov văzuse deja mare parte din Asia Centrală și Siberia și vizitase mai multe orfelinate și școli de corecție. Putem spune că așa a început „călătoria” celui a cărui biografie avea să se încheie pe 26 martie 1995, într-o respectabilă suburbie pariziană.

Declicul pentru el s-a produs în 1952, când a debutat cu primele poezii și a început să scrie ca jurnalist pentru mai multe ziare locale. Se vădește faptul că asprimea tinereții nu l-a distrus pe viitorul scriitor, ci, din contră: experiența supraviețuirii într-un conflict permanent cu mediul social înconjurător i-a modelat, în bună măsură, caracterul. Cum calea către marea literatură rusă trece întotdeauna prin capitală, Maximov a trebuit să aștepte auspicii mai bune.

A reușit, așadar, să se întoarcă la Moscova abia în 1956. Coincidență sau nu, revenirea sa a coincis cu așa-zisul „dezgheț” al lui Hrușciov. Viața Uniunii Sovietice, în ansamblu, trecea prin mari transformări. La porțile literaturii sovietice bătea o nouă generație de tineri scriitori. Evident, mulți dintre ei trecuseră prin război și lagărele staliniste. Atunci, în acel moment, începe Maximov să publice masiv în revistele literare din capitală. După încă 7 ani, este acceptat în Uniunea Scriitorilor Sovietici.

În paralel cu viața de scriitor (articole, romane realiste, versuri), Maximov s-a implicat în numeroase activități sociale, iar în 1967 a fost invitat să facă parte din redacția influentei reviste literare sovietice Oktiabr. Cărțile și publicațiile lui s-au bucurat de un apreciabil succes la public și au fost discutate intens în paginile periodicelor sovietice.

Însă Vladimir Maximov nu putea fi până la capăt un scriitor sovietic ortodox. Opiniile sale politice s-au abătut brusc de la linia oficială, lucru reflectat din plin în mai multe cărți despre deprimantele realități sovietice. Au fost, în cele din urmă, interzise. Romanele Șapte zile de creație (1971) și Carantina (1973) au ajuns la cititori în formă dactilografiată, înainte de a fi strecurate și publicate în străinătate. Maximov se considera de pe acum și creștin, punându-și „trezirea religioasă” pe seama parcurgerii literaturii ruse pre-revoluționare. Din perspectiva autorităților sovietice, acesta era un „moft” mult prea evident din partea scriitorului.

În 1973, a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor și supus unui tratament obligatoriu într-o clinică de psihiatrie, o practică obișnuită în URSS-ul acelei perioade. A fost forțat să emigreze în aceeași zi cu Alexandr Soljenițîn, în februarie 1974, și s-a stabilit la Paris, unde a locuit până la sfârșitul zilelor. Asemeni prietenului său—transformat în dușman pentru o vreme, apoi, din nou, în prieten regăsit—Andrei Siniavski, Maximov nu s-a sinchisit să stăpânească prea bine franceza și nici nu s-a simțit vreodată acasă în noul mediu.

La Paris, însă, Vladimir Maximov a participat activ la activitățile sociale și literare ale emigrației ruse. Tot el a fost ales director executiv al organizației internaționale anticomuniste Resistance International. În capitala Franței a publicat tot ce nu fusese posibil să apară în Uniunea Sovietică. Cărțile sale despre dezolantele realități sovietice au avut un succes enorm și au fost traduse în mai multe limbi europene.

Chiar și așa, Vladimir Emelianovici a crezut că principala activitate a vieții sale a fost publicarea revistei disidente Kontinent, din al cărei colegiu editorial mai făceau parte și Victor Nekrasov, Andrei Saharov, Iosif Brodski, ori Natalia Gorbanevskaia (din Rusia), Milovan Djilas (din Iugoslavia), dar și o întreagă pleiadă de personalități internaționale, precum Arthur Koestler, Eugen Ionesco, Saul Bellow, Raymond Aron sau Ignazio Silone.

Timp de trei decenii, datorită tenacității lui Vladimir Maximov, o mulțime de scriitori și gânditori, liberali sau conservatori, aveau să-și exprime opiniile în paginile revistei ori să ia parte la evenimentele organizate aici. Asemeni celorlalți disidenți, și Maximov a crezut că, indiferent de ce va urma după prăbușirea Uniunii Sovietice, va fi mai bine. Scepticismul său în privința glasnost-ului gorbaciovist a fost nimic prin comparație cu adversitatea pe care a arătat-o regimului Boris Elțîn. A fost un personaj dificil, însă unul autentic rusesc, precum Gorki, pe care poți să-l admiri chiar și atunci când nu-l placi foarte tare...