Marius Stan

Georges Perec, scriitorul francez dispărut pe 3 martie 1982, a experimentat cu o gamă variată de forme literare, de la romane mai mult sau mai puțin standard, la cuvinte încrucișate. Italo Calvino a spus cândva despre el că nu se asemănă cu nimeni și că Perec ar fi o personalitate literară unică.

Într-adevăr, Perec n-a fost doar un original. Așa cum s-a întâmplat și cu Franz Kafka, originalitatea lui n-a putut fi definită sau sugerată prin comparație cu alți autori. Desigur, Georges Perec l-a admirat el însuși pe Kafka, însă ar fi cu adevărat dificil să găsim vreun pasaj în opera sa care să poată fi numit kafkian. Același lucru îl putem spune despre Thomas Mann, Vladimir Nabokov, Herman Melville sau patafizicianul Raymond Queneau, pe care francezul i-a admirat enorm.

S-a născut la Paris pe 7 martie 1936 din părinți evrei care emigraseră din Polonia cu zece ani mai devreme. A rămas orfan de mic, atunci când tatăl i-a fost ucis în Bătălia Franței, în iunie 1940, iar mama i-a dispărut într-un lagăr de concentrare, probabil la Auschwitz, după ce fusese arestată în 1942. Până în 1945, Perec avea să trăiască la niște rude ale sale, în apropiere de Grenoble (s-a întors în capitala franceză abia după război).

Nouă ani mai târziu a fost admis la Sorbona, pe care a frecventat-o cu întreruperi. Avea să lucreze mai întâi ca bibliotecar-cercetător specializat în neurofiziologie la Centrul Național pentru Cercetare Științifică, poziție ocupată până în 1979, atunci când succesul cărții Viața: manual de întrebuințare i-a permis, în sfârșit, să trăiască doar din scris.

Cele două cele mai aclamate cărți ale lui Perec, Lucrurile și Viața: manual de întrebuințare, i-au câștigat reputația de observator minuțios, aproape științific, al societății contemporane. În pofida acestui fapt, aproape ca printr-o minune, opera sa rămâne fundamental intimă. Alte texte, precum Dispariția, i-au făcut pe mulți să-l privească ca pe un fel de „acrobat verbal”, o impresie întreținută, de altfel, de franchețea fiecărei pagini pe care a scris-o. Toate interpretările greșite, toate pistele hermeneutice false sunt probabil consecințele inevitabile ale propriei originalități.

Ceea ce-a făcut, până la urmă, Perec a fost să reinventeze actul scriiturii. Putem vedea cât de radicală a fost această abordare în rolul pe care l-a jucat pentru opera sa acea „unitate de bază” care este scrisoarea. Nu doar în Dispariția, ci și în Viața: manual de întrebuințare și în alte locuri, scrisoarea este utilizată în varii construcții narative pentru a exprima deșertăciunea, absența și chiar un anumit sens al morții care stă la baza experimentelor sale literare.

Georges Perec a fost produsul unuia din cele mai mari dezastre ale Istoriei. „L’Histoire avec sa grande hache”, cum spunea chiar autorul, generase toate acele lagăre de concentrare ale anilor ’40. Putem spune că Perec și-a descoperit originalitatea ca reacție la consecințele personale ale secolului furtunilor ideologice. Lipsit de o comunitate și o familie pe care să le poată numi ale sale, scriitorul a găsit în literatură un mediu ideal pentru a-și recrea originile. Nu în zadar spunea despre una din cărțile pe care le-a citit de nenumărate ori în tinerețe că o folosea precum un trecut individual al său, o sursă a lucrurilor pe care să și le amintească. Așadar, separarea elementelor fictive de cele autobiografice în opera lui Perec ar fi un exercițiu cvasi-inutil.

Adevărul este că orice scriitor confruntat cu o lume lipsită de sens caută s-o transforme prin limbaj, sau să răspundă la câteva întrebări esențiale (de unde încep? ce drept am să vorbesc?). Circumstanțele biografice ale lui Perec au dat acestor interogații o anumită urgență. Vorbim aici de un orfan și un evreu pentru care evreitatea n-a însemnat o comunitate de limbaj și tradiție, ci absență, tăcere, dubiu, instabilitate și anxietate. A fi evreu, pentru Georges Perec, a însemnat „a datora viața în întregime șansei și exilului”.

Confruntat cu o asemenea privare existențială, Perec și-a reinventat propriul loc de pornire. Însă tot el a știut că dacă și-ar dedica întreaga energie remodelării lumii prin scris, noua lume n-ar fi mai puțin damnată decât cea în care se născuse. La acest capitol, cititorii săi nu rămân cu nicio iluzie. Cărțile lui Perec sfârșesc toate într-un mare vid, de fapt, o poză a deșertăciunii...

Pentru Karl Jaspers (1883–1969), povestea vieții noastre și încastrarea ei într-o tradiție culturală au reprezentat lucrurile din care este făcută filosofia. Una din marile lui intuiții a fost aceea că efortul de a înțelege o altă ființă umană nu poate înceta nicicând.

Există mereu în oameni mai mult decât putem cunoaște și nu-i putem ști în întregime doar din afară. Întreaga operă a lui Karl Jaspers este marcată de această obsesie a cunoașterii și a conștiinței că această cunoaștere nu poate fi doar o îndeletnicire pur intelectuală. Unul din punctele cardinale ale filosofiei sale este conceptul de comunicare, ideea că umanitatea împărtășește o legătură specială și fiecare are responsabilitatea de a o realiza existențial.

Dar Jaspers n-a fost doar un teoretician al comunicării, ci și un practicant. În realitate, și-a comunicat gândurile într-o mulțime de feluri: prin narațiuni filosofice, mesaje politice mai accesibile, corespondență personală și profesională cu figuri intelectuale de prim rang ale secolului XX (Hannah Arendt numărându-se printre preferate). Orice biograf care caută să descopere ce fel de om a fost Karl Jaspers se va trezi invariabil în același spațiu paradoxal—dat de obiectul de studiu însuși—al imposibilității de a înțelege lucrurile în întregime și impulsul de-a o face oricum.

Pe de altă parte, este foarte ușor să vedem de ce Jaspers ar constitui subiect de interes pentru biografi. Deși se luptase cu o boală pulmonară încă din copilărie, Jaspers a sfârșit prin a trăi o viață lungă și mai degrabă interesantă. Educat ca psihiatru, cu un doctorat obținut în 1908 la Heidelberg, el s-a întors spre filosofie cu un foarte bogat bagaj de interogații și experiențe ale spiritului uman.

A devenit un filosof proeminent, dar a fost oprit din predat de către regimul nazist, din pricina căsătoriei sale cu o evreică (Gertrud Mayer). La început însă, Jaspers a părut să nu realizeze foarte bine evenimentele politice dezastruoase care aveau loc peste tot în Germania începutului anilor 1930. Deși publicată cu doar doi ani înainte de ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler, Condiția spirituală a epocii (Die geistige Situation der Zeit) nu cuprindea decât o singură scurtă referință la național-socialism. Jaspers avea să-și admită mai târziu naivitatea politică, atunci când mărturisea că până și după venirea lui Hitler, el repudiase noul guvern nazist ca simplă „operetă”.

A fost însă exclus din administrația universității în 1933, iar pe 25 iunie 1937 a primit înștiințarea oficială a Ministerului Culturii și Educației că fusese pensionat prematur. Mai mult, după 1943, i-a fost interzis să mai publice. A refuzat să divorțeze de Gertrud și s-a expus astfel voluntar ruinei profesionale și unui real pericol fizic. În aprilie 1945, Karl și Gertrud Jaspers figurau pe o listă a celor care urmau să fie trimiși în lagărul de concentrare de la Ravensbrück și au scăpat doar pentru că americanii reușiseră să ocupe Heidelberg-ul în martie. O adevărată Grenzsituation („situație-limită”), concept dezvoltat chiar de el.

Deși Jaspers nu s-a străduit foarte tare să-și ascundă antipatia față de nazism în cei doisprezece ani de Reich, nici n-a criticat public regimul. Cu siguranță, așa cum chiar el declara autorităților de ocupație americane în 1946, nu luptase împotriva național-socialismului într-o manieră politic activă. Asemeni altor funcționari de stat germani—inclusiv cei evrei—, Jaspers depusese jurământul de loialitate față de Hitler în 1934.

Și-a petrecut războiul retras în casa lui din Heidelberg, sperând doar la înfrângerea și anihilarea Germaniei naziste. Tot atunci însă, a început să planteze semințele operei sale postbelice. Altfel spus, pentru Karl Jaspers, Al Treilea Reich a reprezentat „un timp al reflecției” (vezi Autobiografia filosofică din 1957). A fost în acea perioadă când Jaspers a început să se gândească la criza care a dus la catastrofa germană, precum și la posibilele căi de regenerare. Cu puțin înainte de sfârșitul războiului, jurnalul său reținea următoarele gânduri: „Cine supraviețuiește războiului trebuie să decidă asupra unei misiuni căreia îi va dedica tot restul vieții”.

Cert este că după „anularea” sa de către regimul național-socialist, Jaspers a devenit unul din cei mai importanți intelectuali publici ai Germaniei, contribuind substanțial la reflecțiile despre ceea ce tot el a numit „vina germană”. Cu toate acestea, n-a iubit lumina reflectoarelor. Opoziția lui față de nazism a fost în cele din urmă fermă, dar tăcută, și, pentru a nu avea de-a face cu povara controverselor din jurul operei sale în Germania postbelică, s-a mutat în Elveția, la Basel, unde a murit pe 26 februarie 1969. Din toate aceste motive, Karl Jaspers rămâne un teritoriu extrem de fertil pentru analiza modurilor de existență normale, non-eroice.